25. Întâlnirea lui Lir și Tibișir cu tatăl lor

 

25. ÎNTÂLNIREA LUI LIR ȘI TIBIȘIR CU TATĂL LOR

Ce schimbat, ce îmbătrânit era tatăl lui Lir și Tibișir! Îmbătrânise cu cel (puțin douăzeci de ani, atâta de mare fusese necazul și supărarea ce-i pricinuise fuga de acasă a copiilor săi. Ii știa mai bine decât oricare altul cât erau de ștrengari și ce de nebunii făceau mai înainte de a fugi. Nu uitase multele griji și supărări ce avea din pricina lor, precum nu uitase că deseori era nevoit să-i tragă de urechi sau 'chiar să-i bată.

Cu toate acestea, îi iubea, așa cum fiecare tată își iubește copiii. După ce fugiseră de acasă, umblase și îi căutase peste tot, dar nu putuse să le dea de urma.

Cât despre mama lui Lir și Tibișir, ca, săraca, plângea în toate zilele și în toate nopțile. De mult plâns și necaz, căzuse bolnavă la pat.

Când s-a primit scrisoarea din partea președintelui Curții cu jurați, vroise să meargă și ea icu soțul său. Însă starea sănătății nu-i îngăduia să pornească la drum. De aceea, în orașul în care se găseau Lir și Tibișir veni numai tatăl acestor doi copii.

Președintele, ca măsură de prevedere, nu-i scrisese ceea ce s-a întâmplat cu Lir și Tibișir, adică nu-i spusese că au fost prinși cu o bandă de hoți, și că au fost judecați și iertați de pedeapsă. De asemenea, nici nu-i pomenise că Lir ar fi fost rănit la picior.

Îi dăduse numai de veste că el, președintele, știe unde sunt Lir și Tibișir și că dacă tatăl lor ține să-i capete din nou și să-i ducă acasă, să vie în oraș și să se întâlnească cu dânsul.

Scrisoarea aceasta a fost pentru părinții lui Lir și Tibișir o rază de bucurie, care le-a înseninat sufletele lor amărâte și necăjite. Era cea dintâi veste ce primeau despre copiii lor din ziua în care aceștia fugiseră de acasă. Mama lor n-a putut să-și arate în-tr’altfel bucuria, decât să verse șiroaie de lacrimi și să întrebe mereu: „Dar unde se află copiii noștri? Sunt sănătoși? Când au să se întoarcă acasă?”

Se înțelege, erau întrebări la care soțpl ??? lor .nu avea ce să răspundă. Nu știa nici el mai mult decât ceea ce stătea scris în scrisoarea președintelui.

Totuși, căută să liniștească pe soția sa, zicându-i: „Firește că sunt sănătoși și că d. președinte, care a binevoit să-mi scrie despre dânșii, știe bine unde se află. De aceea îmi scrie sa merg la d-sa, ca să-i iau și să-i aduc înapoi acasă.”

Cu astfel de gânduri și dorințe, tatăl lui Lir și Tibișir sosi în orașul, unde se găseau copiii săi. Dcla gară, merse drept la locuința președintelui. Acesta, care era acasă, îl primi cu toată bunăvoința și chiar cu un sentiment de lînduioșare.

La tribunal, când judeca pe cei vinovați, președintele era socotit ca un judecător foarte sever. Însă, înlăuntrul sufletului său era un om plin de bunătate și milă. Suferea mult el însuși, când era silit .să pedepsească și să trimită la închisoare pe aceia 'despre care se făcea dovada că sunt vinovați. Dar trebuia să facă dreptate, purtându-se așa cum stă scris la lege.

Însă, când nu se găsea în slujba de judecător, era omul cel mai bun și mai prietenos ce se putea închipui. Când i se pomenea despre 'cei pe care îi condamnase, răspundea cu un accent de compătimire sinceră: „Săracii! Au greșit și ci, cum se poate să greșească orișicare om!”

Așa fiind el de felul său, înțelegem lesne ce fel de primire a făcut tatălui lui Lir și Tibișir. Ba chiar, după ce a aflat cine este, primele sale ,cuvinte au fost: „Astăzi ești invitatul meu la masă. Voi mai avea doi mosafiri, care o să-ți facă plăcere.”

Omul mulțumi, spunând că nu se aștepta la o cinste așa de mare, apoi se grăbi să întrebe:

— Vă rog, spuneți-mi, dacă știți, unde sunt copiii mei?

— Îți este așa dor de dânșii și ești hotărât să-i ierți? — întrebă la rândul său președintele.

— Da, doresc să-i văd cât mai (curând, precum dorește și mama lor, soția mea, care este bolnavă și plânge mereu după dânșii. Și îi iert, în speranța că din câte au pățit în timpul cât au fost departe de casă, au prins minte și învățătură.

— Ai judecat foarte drept! — ifăcu președintele. Știu tot ce li s-a întâmplat din ziua Încare au fugit de acasă și până în ziua de astăzi. Au trecut prin multe necazuri și au suferit mult. Însă, tocmai necazurile și suferințele acestea i-au cumințit și i-au pus pe drumul binelui, drum din care mi cred să se mai abată. Înloc de doi ștrengari neastâmpărați, vei avea de astăzi înainte doi copii cuminți și ascultători.”

Tatăl lui Lir și Tibișir simți o nespusă bucurie, aflând despre această schimbare în bine .a copiilor săi. Deocamdată, îl frământa însă alt gând: gândul de a-i vedea cât mai neîntârziat. De aceea, plin de nerăbdare, întrebă pe președinte: „Dar unde sunt acum copiii nici?

— Văd, răspunse președintele zâmbind !cu bunătate, că ești nerăbdător să-i vezi. Te înțeleg și îți dau dreptate. Dacă-i așa, fiindcă mai <?ste până la ora mesei, iputcm sa mergem să-i căutăm și, poate, că îi întâlnim”, adăugă președintele, bătând prietenește pe umeri pe tatăl lui Lir și Tibișir.

Președintele știa foarte bine că Lir și Tibișir sunt la casa medicului, care primise să-i găzduiască și care se purtase așa de drăguț cu dânșii, cumpărundu-le haine și alte lucruri. înadins însă n-a vrut să spună tatălui lor totul, ca să-i mai potolească emoția.

Mensc, așa dar, cu tatăl lui Lir și Tibișir direct la casa medicului.

Îndată ce intrară pe poartă, văzură că Lir și Tibișir erau în grădină, *undc Sc jucau cu copiii medicului.

Văzăndu-i, tatăl lor începu să tremure de emoție și bucurie. Lir și Tibișir însă rămaseră ca încremeniți. Nu se așteptau la sosirea tatălui lor, despre care nu le spusese nimeni. Amândoi s-au înroșii la față și au stat ca zăpăciți, neștiind ce au de făcut și cu ce fel de gânduri vine tatăl lor. Adică, vine cu gând de iertare sau vine să-i certe pentru faptele lor și mai ales pentru marea greșală de a fi fugit de acasă.

Însă Tibișir își veni mai iute în fire. Ori, poate, se simțea mai puțin vinovat decât fratele său Lir, deoarece, precum am văzut în cursul acestei povestiri, el încă de a doua zi vroia să se întoarcă acasă.

Oricum, Tibișir alergă la tatăl său și i se aruncă în brațe. Nu spuse niciun cuvânt, ci își trecu brațele în jurul gâtului tatălui său și se porni să plângă.

După câteva clipe, și Lir făcu Ia fel. Numai că Lir, fiind mai sprinten Ia minte și mai desghețat la vorbă, nu tăcu și nu se mărgini să plângă, așa cum făcea fratele său, ci vorbi zicând: „Tată, iartă-ne! Jurăm că de azi înainte vom fi capii cuminți și ascultători!

— V’am iertat, dragii mei!” — răspunse tatăl lor, îmbrăți-șându-i și vărsând și el lacrimi de emoție și de bucurie.

Ba i se înmuiară ochii și președintelui și medicului, care era, deaisemenea, de față la această întâlnire.

Când președintele a văzut că întâlnirea între tată și copii s-a sfârșit cu bine și că s-a făcut între dânșii o împăcare adevărată și sinceră, luă cuvântul și zise, adresându-se către tatăl lui Lir și Tibișir :„Acum avem de făcut ceva, oare este urgent. Anume, să mergem numaidecât la poștă și d-ta să dai mamei a*cestor doi ștrengari drăguți o telegramă, prin care să-i vestești că i-ai găsit pe amândoi bine și sănătoși și că mâine te întorci cu ci acasă.

— Dar putem pleca chiar astăzi, îi întoarse vorba tatăl lui Lir și Tibișir.

— Puteți pleca, dar nu vă las eu, zise președintele zâmbinr și adăugând: Vreau ca și azi la prânz și discară să fiți musafirii mei. De asemenea, domnul doctor, continuă președintele adresându-se medicului, va binevoi să fie invitatul meu. Decât să știi, doctore, că nu te primesc fără cei doi îngerași ai domniei-tale.

„Dumnezeu, zise președintele oftând, nu mi-a hărăzit și mie copii, așa că bucuria mea este să văd în jurul meu cât mai mulți din ștrengarii aceștia”, îndieie bunul președinte, mângâind pe Lir și pe Tibișir.

Porniră la poștă cu toții: președintele, medicul, tatăl lui Lir și Tibișir, precum și aceștia doi. Când intrară în Idealul ??? de poșta, Lir zise rugător tatălui său: „Tăticule, dă-ne și nouă voe să dăm mamei o telegramă!

— Și ce vreți să spuneți în telegrama voastră? — îi întrebă președintele, mulțumit de gândul bun al lui Lir,

— Să-i ispimem, răspunse Lir, pe care îl știm că nu era așa de sfios, că suntem bine, că-i sărutăm mâinile și că dorim să o vedem cât mai repede.

-— Și că vom li cuminți și ascultători", adaugă Tibișir, desigur, bâlbâindu-se până să spună cuvintele acestea.

Gândul lui Lir și Tibișir de a da și din parte-lc o telegramă mamei lor, a fdst găsit bun și frumos. De aceea, au fost date la liulenii-de-câmp două telegrame.

Atât masa de la prânz, cât și masa de seară de la președinte a fost cu veselie și voe bună. Președintele, om bucuros de oaspeți, știa isă vorbească atât cu persoanele mari, cât și cu copiii. Se pricepea să fie pe placul fiecăruia și să gonească sfiala din orișicine. Mai era om glumeț și foarte bun povestitor.

Însă, acum el vorbea mai puțin și-l îndemna mereu pe Lir să povestească din peripețiile, prin care trecuse el și fratele său I ibișir.

Mai ales, președintelui îi plăcea să audă povestea aceea cu Robinson Crusoe.

„Și așa, ștrengarulc Lir, zicea președintele, apucându-l de ureche și trăgându-l încet, te-ai gândit să trăiți așa cum trăise Robinson Crusoe în îndepărtata insulă din Oceania. Să vă alegeți locuința în pădure și în loatc zilele: bam! bum! să împușcați câte un urs, o vulpe, un lup și alte lighioane. Să vindeți pieile și să vă îmbogățiți. Se vede că n-ați învățat încă zicătoarea, care spune să nu vinzi niciodată pielea ursului din pădure. Mai ales că putea să se întâmple -ca ursul să vă sfâșie și să vă vândă el pieile voastre ori să vă mănânce cu piele cu tot, pentru că urșii iTau nevoie de bani și nu știu să facă negustorie.”

Lir râdea de vorbele președintelui. Râdea și -se cam rușina, fiindcă își dedea seamă de nebunia gândurilor sale. își mai dedea acum perfect de bine seama că „norocul” nu se găsește umblând razna prin lume și ținându-te toată vremea de ștrengării, ci stând acasă pe lângă părinți, ascultând de sfaturile lor și muncind cu

Însă, vorba despre urșii din pădure îi aminti lui Lir pățania lui Tibișir, •când umblau cu țiganii.

„Să-l fi văzut pe Tibișir, povestea el râzând, cum făcea pe ursul, când ora înfășurat și ‘cusut în pielea de urs și mergea dus de lanț de bulibașa țigănesc. Dacă n-aș fi știut cine este, aș fi crezut și eu că e un urs adevărat.”

Și una după alta, Lir povestea mereu peripețiile și 'pățaniile. Tatăl său se întrista, aflând prin câte trecuseră nenorociții săi copii. Mai ales îl durea în suflet, când Lir spunea despre bătăile ce 'primeau și cum deseori erau ținuți flămânzi zile întregi.

Atunci îl întrerupea zicându-i: „Despre astea să nu spui nimfe mamei tale, ca să nu o amărășli și mai rău. Eu unul mă bucur că vă văd pocăiți și cumințiți.”

Ziua următoare, Lir și Tibișir au plecat cu tatăl lor, ca să meargă acasă. Până la gară, au fost însoțiți de președinte, de medic și de copiii medicului.

Când să se urce în vagon, președintele a zis: „Să fiți așa de buni și să-mi scrieți regulat. Doresc să știu cum vă merge, dacă în adevăr v-ați cumințit și îndre'ptat deabinclea și dacă nu mai faceți părinților voștri vreo supărare. Iar când ar fi să aveți nevoie de sfatul meu sau chiar de ajutorul meu, să știți că eu sunt gala să vă ajut. Vreau să vedeți în mine pe prietenul și ocrotitorul vostru.

— Și în mine! se grăbi să adauge medicul.

Trenul porni, ducând pe Lir și pe Tibișir spre comuna Bălenii-de-câmp, unde îi aștepta îndurerata lor mamă.