20. Lir și Tibișir prinși de o bandă de hoți

Lir și Tibișir
de Nicolae Batzaria

Editura Adevărul, București, 1933.

20. LIR ȘI TIBIȘIR PRINȘI DE O BANDĂ DE HOȚI

Lir și Tibișir mulțumiră pescarilor, care îi scăpaseră de la moarte sigură, și porniră pe drumul ce li se arătase. Acum și Lir porni cu gândul de a se lăsa de nebunii și de a se întoarce acasă.

Lir și Tibișir mergeau, căutând să se ție de un drum cât mai aproape de râu, ca să nu se rătăcească. Dintre ci doi, Tibișir era cel mai mulțumit, că se sfârșește cu nebuniile și cu multele lor pățanii și că se întoarce acasă. Precum am spus, de rândul acesta și Lir era liotărît să se Întoarcă și să se lepede de gândul de a mai umbla razna prin lume în căutarea „norocului”.

Cu toate acestea, el nu era vesel ca fratele său. Ii era necaz că ini izbutise în nimic și că îi eșise pe dos din tot ce se apucase. De aceea, mergea îngândurat și posomorât.

Văzându-l așa, Tibișir începu să intre din nou la bă nucii. Se temea că lui Lir îi trece iarăși prin cap vreo nebunie și că apucă iarăși pe alt drum, decât drumul ce ducea la comuna lor. Așa dar, îl întreba mereu: „Mc... mc... mergem a...acasă?”

Lir răspundea „da!” însă cam cu jumătate de gură. Ba chiar, într-un rând, supărat că Tibișir îl întreabă așa de des, îi răspunse: „Ia slăbește-mă cu întrebarea la idioată!”

Tibișir tăcu o bucală de drum, apoi, ca să fie mai sigur că Lir jTo să-și schimbe gândul. îi zise: „Ju...ju...jură!

— Ce să ju...jur? îi se răsti Lir.

— Că mc...ine..mergem a...acasă.

— Ei na: ju...jur că me..mc..mergem a-acasă!” îi răspunse Lir imitându-i în bătac^de joc vorba lui bâlbâită.

Tot mergând ei așa, iată că înaintea lor se ivi pădurea prin care pescarii le spuseseră că trebuie să treacă, ținând cărarea dela mijloc. La vederea pădurii, lui Lir i se treziră din nou gândurile și visurile nebunești. Anume, de a se așeza în pădure și de a trăi acolo, așa cum Robinson Crusoe trăise odinioară Îninsula îndepărtată din Oceania.

Pe măsură ce înaintau în pădure, gândul acesta i se înfigea mai adânc în cap. Iar când la dreapta drumului zări im izvor într-o poiană verde și înflorită, Lir nu mai putu răbda, ci propunând lui Tibișir să șeadă puțin jos, ca să se mai odihnească, începu să-i zică: „Măi Tibișir, vezi ce frumos este aicea! Ce poiană, ce flori, ce verdeață și ce limpede este apa izvorului! Și vezi că nu departe de locul acesta curge râul, în care este pește din belșug, iar în pădure trobue să fie vânat destul. Ce bine am face, dacă ne-am clădi o colibă și am trăi aicea câțiva ani, așa cum a trăit în insula sa Robinson Crusoe!”

La auzul acestei propuneri, Tibișir se încruntă, se ridică de jos și încercă să spună ceva. Însă Lir nu-i dete timp, ci se grăbi să continue: „Acum n’o să ni se întâmple, așa cum ni s-a întâmplat întâia oară, când vroisem să ne alegem locuința în pădure și când fusesem alungați de pădurar. Acum avem bani mulți, avem cincisute de lei! Cu banii aceștia ne cumpărăm o pușcă și ce ne mai trebuie pentru locuința noastră. Apoi...”

Dar Tibișir, care se făcuse la față verde de mânie, izbucni și zise. în graiul său bâlbâit : „Ta... ta... taci! Eu te... te... las și ple-plec!”

Zicând acestea, îi Întoarse spatele și porni înainte. Văzu și Lir că de rândul acesta nu e chip să-l mai înduplece pe Tibișir să se ia după nebuniile lui. Să rămână singur în pădure și să-l lase pe Tibișir să se îfntoarcă acasă? Nici aceasta nu-i venea la socoteală, fiindcă n-avea curajul să stea singur.

De aceea, tot bombănind și ocărând, se sculă de jos și porni după fratele său.

Dar cărarea, pe care mergeau, se îngusta tot mai mult și umbra se făcea din ce în ce mai deasă, cu toate că era aproape de miezul zilei.

Cei doi frați mergeau tăcuți, fără să-și mai spună o vorbă. Tibișir, mai ales din pricina bâlbâielii, era de felul său tăcut, pe când Lir nu vroia să vorbească, din cauza că era supărat.

Însă, iată că la o cotitură a cărării, auziră răsunând un glas,

care venea din desișul pădurii: „Stați!’' Se opriră amândoi, încremeniți de groază. Și, de sigur, nu le veni curajul, când, câteva secunde după aceea, văzură iviaidu-se înaintea lor cinci oameni Înarmați, care stăteau la pândă, ascunși după arbori. Oamenii acești, fioroși la înfățișare, erau niște hoți, care jefuiau pe drumeții ce treceau prin pădure.

Fără să-i întrebe ceva, ziseră lui Lir și Tibișir, vorbindu-le cu asprime: „Haideți cu noi!” Lir și Tibișir nici mu se gândiră să se împotrivească, ci merseră cu hoții, care îi duseră în partea cea mai deasă a pădurii, unde nu era chip să fie văzuți de oamenii, care treceau prin cărarea din pădure.

Abia acolo, hoțul, care era șeful bandei, îi întrebă: „Cum vă cheamă, cine sunteți, de unde veniți și încotro mergeți?”

Înțelegem lesne că nu Tibișir ar fi putut răspunde la întrebările acestea. El, care se bâlbâia, când n-avea de ce să se teamă, n-ar fi putut spune un cuvânt, acum când, speriat și îngrozit, îi clănțăneau toți dinții din gură.

Lui Lir însă, nu numai că îi trecu repede groaza de care fusese cuprins în momentul când se văzuse înconjurat de hoți, ci faptul că se găsea acum în societatea hoților, îl făcu să-i vie un alt gând nebun, despre care va îi vorba ceva mai încolo.

De aceea, Lir, căpătându-și din nou sângele rece, răspunse liniștit la întrebarea șefului de bandă: „Noi amândoi suntem frați. Pe mine mă cheamă Lir, iar pe fratele meu Tibișir”.

Șeful bandei și ceilalți patru hoți izbucniră în hohote de râs, auzind astfel de nume. Însă Lir, prefăcându-se că nici nu observă râsul hoților, vorbi mai departe zicând: „Suntem din comuna

Poenari (zise așa, la întâmplare, un nume de comună, ce-i venise atunci în gând). Suntem orfani și de tată și de mamă, fiindcă tata a murit în război, iar mama s-a prăpădit acum patru ani. Am rămas pe drumuri, fiindcă n-a avut nimeni milă de noi, ca să ne dea un adăpost și să ne ducă de grijă. Am rămas așa de săraci, că a doua zi după moartea mamei, nu mai aveam ce mânca. Am pornit așa dar, prin lume, cerând de pomană din casă în casă.” Când Tibișir auzea toate minciunile acestea, se roșea de rușine și pleca în jos capul. Iar când avusese nerușinarea să spună că le murise și tata și mama, lui Tibișir îi veni să sară și să-l ia la bătaie. Totuși, se opri, zicându-și in sinea sa că dacă îl dă de gol pe Lir, o să fie mai rău de amândoi.

„Și acum încotro o porniserăți? îi mai întrebă căpetenia hoților.

— Așa, în căutarea norocului, îi răspunse Lir.

— Și norocul v-a adus în mâinile noastre, îi zise râzând șeful bandei.

— Da, norocul ne-a adus in mâinile voastre”, zise și Lir, căz-nindu-se să râdă și mai tare și să se arate că este foarte vesel.

Însă hoții nu puteau să uite că nu-i prinseseră pe Lir și pe Ti-bișir, așa numai ca să stea de vorbă cu dânșii, ci ca să-i jefuiască. De aceea, unul din hoți se amestecă în vorbă și zise: „Ia scoateți toți banii ce ați strâns până acum de pe urma norocului vostru! Scoateți-i mai repede!”

Tibișir arătă buzunarele, întorcându-le pe partea cealaltă și zise bâlbâindu-se: „N’a... n-a... n-am!

— De ce vorbește așa frate-to? întrebă hoțul pe Lir. De teama că este în mâinile noastre?

— Nu de teamă, se grăbi să răspundă Lir, adăugând: Nici el, nici eu, nu suntem deloc speriați. Din potrivă, ne pare bine că v-am întâlnit. Dar așa c felul lui de a vorbi. Când vorbește, se cam bâlbâie.”

Vorba cu bâlbâială lui Tibișir făcu să se cam uite chestiunea cu banii. Apoi, hoții își ziseră: „Dacă bâlbâitul ăsta ne-a arătat buzunarele și am văzut că n-are niciun ban, nici frate-so nu poate să aibă ceva.”

De aceea, nu-i spuseră lui Lir să-și arate buzunarele și nici nu se gândiră să-l caute. Altfel, ar fi găsit lesne asupra lui suma de cinci sute de lei. Cât despre Lir, văzând că hoții îl lasă în pace, de sigur că nu suflă niciun cuvânt, ca sa s'pună că ar avea ceva bani asupra lui.

Acum însă hoții începură să se consfătuiască în altă chestiune: anume, ce aveau de făcut cu cei doi copii? Li era teamă să le dea pur și simplu drumul. Teamă că se duc în comuna cea mai apropiată, care comună, precum știm, era Mocrenii, și dau jandarmilor de veste. Eșeau apoi potere cu jandarmi și țărani și îi atăcau și, poate, îi prindeau.

Atunci unul din hoți zise: „Să facem cu ștrengarii aceștia» așa cum facem cu toți pe care îi prindem și-i jefuim.

— Da, așa să facem!” îi întări vorba șeful bandei.

Lir și Tibișir auzeau toată conversația, căci hoții, nu se fereau să vorbească tare și înaintea lor. De aceea, auzind că hoții au să facă și cu dânșii, ceea ce făceau și cu alți drumeți, se îngălbeniră la față și începură să tremure. Mai ales că nici nu știau ce anume au hoții de gând. Puteau ghici însă lesne, că n-ar fi fost ceva bun pentru dânșii.

Dar nedumerirea lor pieri repede, pentru ca să fie cuprinși de o groază și mai mare, când văzură să șeful hoților scoate din-tr’o traistă două frânghii groase și se apropie de dânșii, poruncin-du-lc: „Desbrăcați-vă și rămâneți numai în cămașă și stați, tu, Lir, lângă copacul ăsta, iar tu, Tibișir, lângă copacul ăstalalt!”

Așa dar, hoții aveau de gând să-i lege de câte un arbore și să-i lase acolo, în acel desiș de pădure, unde nu pătrundea niciun om, ci doar ceva fiare sălbatice. Aceasta însă însemna ca Lir și Tibișir, ori să moară de foame ,ori să moară sfâșiați de sălbăticiunile pădurii. Ar fi putut ei să țipe mult și bine, că nu i-ar fi auzit nimeni. Hoților însă puțin le păsa de ceea ce era să li se întâmple celor doi „ștrengari”, cum le ziceau ei. Ceea ce îi interesa pe hoți, era să se pună la adăpost ei înșiși.

De aceea, șeful hoților, văzând că Lir și Tibișir întârzia să se desbrace, cum le poruncise, le strigă răstit: „Hai desbrăcați-vă odată, că n-avem vreme de pierdut!”

Soarta lui Lir și Tibișir era, prin urmare, hotărâtă. Însă lui Lir îi veni un gând, pe care se grăbi să-l împărtășească hoților :

— De ce să ne legați și să ne lăsați să pierim aicea? zise el. Nu este mai bine să ne luați cu voi?

— Cum să vă luăm cu noi? întrebă șeful hoților, mirat de întrebarea aceasta.

— Așa, să ne faceți ucenici de hoți, îi lămuri Lir. Cu toate că suntem încă mici, totuși vă putem da și noi o mână de ajutor și să vă fim de folos. Ne puteți trimite înainte, ca să iscodim împrejurimile, ca să zărim pe drumeți și să vă spunem încotro merg. Ne putem furișa prin sate, ca să aflăm ce se mai petrece pe acolo. Fiindcă suntem copii, nu vom da de bănuit.

Șefului și celorlalți hoți le plăcu această propunere, la care nu s-ar fi așteptat și statură sa chibzuiască.