21. Lir și Tibișir ucenici de hoți

←20. Lir și Tibișir prinși de o bandă de hoți

Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria

22. Sfârșitul bandei de hoți și soarta lui Lir și Tibișir→

Editura Adevărul, București, 1933.

21. LIR ȘI TIBIȘIR UCENICI DE HOȚI

Sfatul hoților asupra ceea ce aveau de făcut cu Lir și Tibișir nu ținu multă vreme. își deteră îndată seama că ar putea avea mare ajutor și folos de pe urma acestor doi copii. De sigur, nu ajutor cu armele. Hoții nici nu se gândeau să le dea măcar un briceag, necum să-i înarmeze cu puști.

Însă, ajutorul și folosul puteau fi în felul cum le vorbise Lir. Sa-i trimită înainte, ca să iscodească împrejurimile și să vadă dacă trece cineva pe drum, cineva care ar fi bun de jefuit. Să-i trimită apoi prin sate după vești. Ar putea să-i mai întrebuințeze să care apă, să gătească mâncarea și la tot felul de treburi.

De aceea, șeful hoților îi chemă lângă el și le zise: „Iată că vă primim cu noi și vă facem ucenici de hoți. Mai târziu, după ce creșteți mai mari, dacă vă vedem că sunteți isteți și pricepuți, vă vom primi ca tovarăși și vă vom face parte la câștigul nostru. Să căutați numai să fiți cu ochii în patru și să ne serviți cu credință. Și să vă băgați bine în minte că, dacă mirosim că umblați cu gânduri rele, ca să ne trădați ori să fugiți, să știți că vă împușcăm ca pe câini și vă tăiem în bucățele.”

Tibișir plecă în jos capul și nici nu încercă să spună ceva. Dacă ar fi putut, el ar fi luat-o la fugă și nu s-ar fi oprit decât acasă la el.

Însă Lir, cave nu visa decât aventuri și peripeții, fu foarte mulțumit că hoții au hotărît să-i primească și nu clipi măcar din ochî, auzind amenințarea cu împușcatul și taiatul în bucăți.

De aceea, se grăbi să răspundă, vorbind acum cu toată sinceritatea: „Jur să fim credincioși și să căutăm a fi cât mai folositori! Și veți vedea că suntem și pricepuți și curajoși”.

Hoții mai stătură puțin în locul acela, apoi porniră din nou spre drumul, care trecea prin mijlocul pădurii. Nu eșiră chiar în drum, ci oprindu-se într-o adâncitură de pământ din apropiere, ziseră lui Lir și Tibișir: „Mergeți voi pe drum, așezându-vă unul la dreapta, iar celălalt la stânga, la o depărtare de o sută de metri. Dacă zăriți venind înspre încoace vreun drumeț, fluierați de trei ori. Acesta e semnul că ați văzut pe cineva. Să știți că ținem puștile îndreptate spre voi, așa că dacă încercați să fugiți, vă ciu-ruim trupul cu gloanțe.”

Nici această amenințare n-a făcut vreo impresie asupra lui Lir, care numai să fugă nu se gândea. Dimpotrivă. închipuirea sa o luă acum razna în direcțiunea „meseriei” de hoț. În câțiva ani, se vedea șeful unei numeroase bande de hoți. Un șef vestit, despre ale cărui isprăvi să scrie toate ziarele și al cărui nume să bage groaza în șapte județe.

Se mai vedea bogat, având saci plini cu galbeni strălucitori.

De aceea, Lir nu numai nu se gândea să fugă, dar era hotărlt să facă tot ce i-ar fi stat în putință, ca să câștige încrederea hoților. își făcea anume socoteală, că dacă hoții nu s-ar îndoi de credința lui, i-ar da o pușcă.

„Ce bine mi-ar sta, își zicea Lir singur, cu o pușcă pe umeri și cu un pistol la cingătoare! Și cum m’aș învăța să trag și să nu greșesc niciodată ținta!”

Astfel de gânduri nebune și păcătoase îl frământau pe Lir, care nu era chip să se cumințească.

Tibișir, din potrivă, murea de dorul de casă și de părinți. Se căia amarnic de greșala făcută de a se lua după Lir și de a-și părăsi casa și părinții. își jura în sinea sa, că dacă scapă de la hoți și se întoarce sănătos acasă, să-și schimbe cu totul purtarea din trecut și să se silească să fie un băiat cuminte și ascultător.

Cu toate acestea, dacă n-ar fi izbutit să-l înduplece și pe Lir să fugă, Tibișir nu s-ar fi hotărît să fugă singur. Nu-l lăsa inima să-l știe pe Lir în mâinile hoților. Știa că hoții le spuseseră că dacă fuge unul din ei doi, celălalt are să fie împușcat și tăiat în bucățele.

De aceea, Tibișir stătea amărât și îndurerat, știind că nebunul de Lir nu se lăsa înduplecat, cu una, cu două, să fugă de la hoți și să apuce, în sfârșit, pe drumul cel drept. Ședea pe o buturugă și nici nu se uita să vadă, dacă nu se zărește vreun drumeț pe drumul din pădure.

Însă, iată că răsună de trei ori un fluierat. Fluera Lir, care zărise o trăsură cu cai, venind dinspre partea drumului, unde privea el. Cei cinci hoți, mergând pe brânci, se apropiară de drum și se împărțiră în două grupuri. Șeful și cu încă doi hoți se pitulară într-un șanț din dreapta drumului, iar ceilalți doi hoți trecură în partea stângă a drumului, unde se ascunseră după niște arbori. De asemenea, Lir și Tibișir își părăsiră locurile, unde șe-zuseră până atunci, și se ascunseră și ei într-un desiș.

Când trăsura se apropie la câțiva metri, șeful și cu cei doi tovarăși ai săi săriră din șanț, se puseră înaintea trăsurii și ținând puștiJe la ochi, gata să tragă în oamenii din trăsură, strigară într-un glas: „Stai!”

Vizitiul încremeni de groază, pomenindu-se de o dată cu trei hoți înaintea sa. Cuprins de spaimă, nici nu se gândi să dea cailor bice și să încerce a scăpa prin fugă.

Din potrivă, trase hățurile și opri caii. „Dă-te jos!” îi strigă șeful hoțiilor. Iar vizitiul, tremurând mai rău ca varga, se dete numaidecât jos.

„Ce așteptați, bocrilor, și nu vă dați jos?” strigă după aceea șeful hoților, persoanelor care erau în trăsură.

Întrăsură erau trei călători: un domn în vârstă, unul mai tânăr, și o doamnă, de asemenea, tânără. La porunca șefului de hoți, se coborîră și ei din trăsură încet și tremurând de spaimă. Ba chiar doamna se porni să plângă.

„Nu plângeți, doamnă, îi zise șeful hoților, mai mult în bătaie de joc. Nu plângeți și nu vă speriați, repetă el, fiindcă noi suntem oameni cum se cade. O să vă ușurăm numai de banii ce aveți asupra voastră și de ceva brățări, inele, ceasornice, care nu vă sunt de folos. 0 să vă mai rugăm să faceți o scurtă ședere în pădure, unde aerul este așa de răcoritor și păsările cântă așa de frumos. încolo, n’o să aveți din partea noastră nicio supărare. Vă rugam, așa dar, să vă dați osteneala și sa veniți cu noi.”

Lir și Tibișir, care ieșiseră din ascunzătoarea lor, înconjurară pe ce trei călători și pe vizitiu. Hoții, ținând spre aceștia puștile întinse, îi „poftiră”, adică le porunciră să intre în pădure.

Insa, abia făcuseră câțiva pași, că șeful hoților zise unuia dintre tovarășii săi: „Neagule, întoarce-te și stai lângă trăsură, până ce venim și noi. Vezi să nu pornească singuri caii și merg să dea de veste jandarmilor din comună, ceea ce va fi foarte neplăcut pentru boerii aceștia.”

Hoțul, pe care îl chema Neagu, se întoarse să păzească trăsura și caii, iar ceilalți patru hoți duseră pe călătorii prinși în partea cea mai deasă a pădurii. Acolo, șeful hoților, spunându-le să se oprească, le vorbi din nou, zicându-le :

— Acum să nu mai pierdem vremea, fiindcă avem și alte treburi. Scoateți numaidecât toți banii ce aveți asupra voastră și dați-i încoace. Vă spun numai că va fi împușcat chiar aici ori spânzurat de craca unui arbore acela care nu va scoate toți banii și va căuta să-i ascundă. În chestiuni de acestea, nu se încape nicio iertare.

Doamna, ceilalți doi călători și vizitiul, scoaseră toți banii și îi deteră șefului.

— Nu mai aveți alții? întrebă șeful, de altfel, foarte mulțumit, văzând că suma părea a fi destul de mare.

Călătorii răspunseră cu o voce, care le tremura:

— Nu, n-avem alți bani.

— Vă cred pe cuvânt, le răspunse șeful de hoți, și de aceea nu vă caut prin buzunare și prin haine. Și ca să știți câți mi-ați dat, iată că îi număr în fața voastră.”

Îi numără și văzu că erau în total douăzeci și șase de mii de lei. Apoi zise din nou călătorilor:

— Nu cred că aveți nevoie să vă dau o chitanță de primirea acestei sume. Însă, ca să nu rămâneți fără un ban, până ajungeți unde ați pornit, iată că vă dau din partea mea și a tovarășilor mei câte o sută de lei la fiecare. Vedeți că noi suntem, așa cum v-am spus, oameni cumsecade. Ba chiar, -ca să știți cu cine ați avut norocul să vă întâlniți astăzi, vă spun că numele meu este Niță loniță, zis Cârnu. Îmi pare rău că încă nu mi-am făcut cărți de vizită.

După această cuvântare, șeful hoților împărți banii în trei pachete, pe care le băgă în buzunar. Apoi se adresă iarăși călătorilor, zicându-le: „Aici, în pădure, n-avem cum să știm cât e ceasul. Prin urmare, fiți buni și dați-ne și ceasornicele. Vă cumpărați domniile voastre altele și mai bune. Domnia ta, doamnă, dă-ne, te rugăm, brățările, inelele și cerceii. Sunt sigur că domnia ta ai acasă altele și mai frumoase, pe când bietele noastre neveste nu poartă decât brățări și inele de sticlă proastă”.

Doamna prinsă de hoți ce putea face alt ceva docât să ascu-lte de porunca șefului. își scoase, așa dar, brățările, inelele și cerceii și le dete șefului, care îi mulțumi zâmbind și cu cuvinte frumoase și alese.

Hoții jefuiră deci pe călători de tot ce era de jefuit. Insa, doi dintre hoți se apropiară de șef și-i șoptiră ceva la ureche.

„Nu, nu dau voe! răspunse șeful aspru și vorbind cu glas tare. Noi nu suntem o bandă de țigani, ca să jefuirn pe călători de haine și de ghetele acestor boieri. Nu las să li se ia măcar un nasture. Cârmi e cavaler și om cu obraz, așa că știu eu cum să mă port cu lumea.

— Suntem acum liberi să plecăm?” întrebă domnul mai în vârstă.

Mai înainte de a-i răspunde, șeful se uită la unul din ceasornicele ce luase, vrând să vadă «cât c ceasul. Apoi zise: „Aveți toată vremea să ajungeți la oraș. De aceea, vă rugăm să mai fiți vreo oră, două musafirii noștri. Ne pare foarte rău că n-avcm cu ce vă ospăta, dar văd că ați avut grija să vă aduceți mâncare. Luați masa aici în pădure, unde este așa de plăcut și totul parc mai gustos”.

După accca, se adresă către doi din tovarășii săi și le spuse: „Voi stați aicea cu boerii, ca să le țineți de urât. Dacă vor să vă poftească la masă, cu nu vă opresc să mâncați. Să știți însă că n-aveți voc să beți măcar o picătură de vin.

„Și să mai știți ceva, adăugă el. Dacă vreunul din cei doi boeri sau vizitiul sau chiar doamna încearcă să fugă, să nu stați o clipă la îndoială, ci să trageți și să-i împușcați pe loc. Noi am putea să-i desbrăcăm până la piele și să-i legăm de arbori, însă vroiam să ne purtăm ca oameni cum se cade”.

După ce dete poruncile acestea și lăsă doi tovarăși, ca să păzească pe călătorii prinși, Niță Ioniță, zis Cârnu, făcut semn celuilalt hoț, precum și lui Lir și Tibișir, să meargă cu el. Eșiră la drumul, adică la locul unde unul din hoți, păzea, precum știm, caii și străsura. Traseră trăsura într-un desiș, ca să nu poată li văzută de călătorii, care ar fi trecut pe drum și deshumară caii.

După aceea, șeful spuse lui Lir și Tibișir să meargă din nou la locurile lor de mai înainte și să stea la pândă.