19. Lir și Tibișir scăpați de la înec
| ←18. După ce au scăpat de la țigani | Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria |
20. Lir și Tibișir prinși de o bandă de hoți→ |
| Editura Adevărul, București, 1933. |
19. LIR ȘI TIBIȘIR SCĂPAȚI DE LA ÎNEC
Dimineața următoare, clar cu mult mai înainte de a se lumina de ziuă, pescarul trezi pe Lir și Tibișir și le zise: „Eu plec și merg la pescuit. Voi puteți să mai dormiți încă două, trei ore. Nu uitați însă ca la plecare să încuiați coliba și cheia să o puneți sub pragul porții. Să mai știți că, pentru a merge la comuna voastră Bălenii-de-câmp, unde am fost și eu odată, trebuie să faceți drumul îndărăt pană la Mocreni. Acolo să întrebați pe cineva, care să vă arate drumul ce duce la gara de unde trebuie să luați trenul.”
Așa le vorbi pescarul, care, luându-și rămas bun de la dânșii, plecă la pescuit cu barca și năvodul.
Rămași singuri la colibă, Tibișir îi spuse lui Lir să se scoale și ei și să pornească numaidecât la drum, pentru a ajunge acasă mai repede. Însă Lir, care își făcea în închipuire alte planuri, așa că se gândea puțin la întorsul acasă, îi răspunse: „Nu vezi că afară e încă noapte? Și n-ai auzit că pescarul ne-a spus că mai putem dormi două, trei ore? Hai, închide ochii și dormi, că am cu grije să te trezesc la timp.”
Deși Tibișir avea puțină încredere în grija ce i-ar fi dus Lir, văzând însă că nu e alt ceva de făcut, închise din nou ochii și adormi. Dar mai înainte de a fi apucat din nou de somn, auzi sforăielile lui Lir, care dormea ca un fericit.
Au trecut două ore, au trecut chiar trei ore și Lir îi trăgea înainte cu somnul. Tot Tibișir se trezi cel dintâi și începu să-l trezească și pe Lir.
„Scoa... scoa... scoală!” îi striga el, trăgându-l de un braț și zguduindu-l.
„Mai stai! Încă puțin!” răspundea Lir, întorcându-se, când pe o parte, când pe partea cealaltă.
În sfârșit, s-a îndurat și el să se scoale. „Să pic... plecăm!” îi da zor Tibișir, plin de nerăbdare de a ajunge cât mai repede acasă.
„Cum să ple... plecăm?” îi întoarse Lir vorba, bătându-și joc de felul lui de a vorbi. Nu vezi că n'am mâncat nimic? Stai, să luăm mai întâi câte o gustare și p’urmă ple... plecăm.”
În colibă au și găsit ce să mănânce. Erau câțiva pești fripți ce prisosiseră din ajun și puțină mămăligă uscată. „Bunătățile” acestea li s-au părut cum nu se poate mai gustoase.
După ce își potoliră foamea, ieșiră din colibă și văzură că soarele răsărise de mult, încălzind puternic pământul. Se vedea că ziua aceea era să fie o zi caldă și cu cer senin. Însă Lir, când văzu razele soarelui oglindindu-se în apa râului, zise lui Tibișir: „Mai înainte de a pleca la drum, hai să facem câte o baie în râu. Ști ne răcorim și ne curățim de văpseaua neagră, cu care ne-a uns țiganul.”
Fără să aștepte răspunsul fratelui său, Lir se desbrăcă și se aruncă în apa râului, care nu era așa de caldă, cum s-ar fi părut. Tibișir, deși era puțin doritor de bade, toată dorința sa fiind de a porni fără întârziere pe drumul ce ducea spre casa, văzând, totuși, că n-are încotro, se desbrăcă la rândul său și intră în apă.
Această baie le-a fost, cc-i drept, folositoare. I-a mai curățat și le-a luat de pe ei văpseaua neagră, așa ca n-arătau acum ca ar fi copii de țigani.
Dar pe când se scăldau și se sbăteau în apă, Lir zări ceva mai încolo o barcă legată de o salcie bătrână. Vederea acestei bărci îl făcu să tresară de bucurie. Eși din apă, se îmbrăcă la repezeală și dete fuga la barca aceea. Era o barcă mică, veche și găurită. Stăpânul ei era pescarul, care adăpostise pe Lir și Tibișir la colibă. Neputând să o mai folosea-scă, o legase de salcie cu gândul ca, dacă n-ar găsi pe cineva să o cumpere, să o spargă, iar scândurile să le întrebuințeze ca lemne de foc.
Barca aceasta fu pentru Lir ca o lumină, care îi lumina gândurile de hoinăreală. Deslegă frânghia de salcie și trase barca până la locul unde Tibișir, care se îmbrăca, privea nedumerit și îngrijorat.
„Ce... ce... vrei să... să... fa... faci?” întrebă el pe Lir.
-— Ceva bun de tot! Ceva frumos de tot! îi răspunse Lir, sărind și chiuind de bucurie. Intrăm în barcă și mergem cu ca în susul râului. Așa vom merge, fără să obosim, până aproape de gara de unde vom lua trenul spre casă. Ce călătorie frumoasă o să facem!”
Vorbind în felul acesta, Lir mințea ca un nerușinat. Habar n'avca el cam pe unde vine gara cu pricina, așa că nu știa de loc, dacă e aproape ori departe de râu.
Al doilea. De când se născuse, Lir nu fusese niciodată într-o barcă, așa că nu știa cum trebuia umblat cu barcă și cu lopeți.
Dar mințea înadins, ca să înșele pe Tibișir și să-l înduplece să meargă și el cu barca. Nu mai pomenim că ceea ce făcea Lir, luând o barcă străină — și chiar barca pescarului, care se purtase așa de drăguț cu dânșii;— era un furt ordinar. Se vedea însă că Lir, cu toate multele sale pățanii de ‘până atunci, nu se cumințise și nu începuse încă să se îndrepte pe calea binelui.
Lir sări, așa dar, în barcă, puse mâna pe lopata veche și putredă ce era în ea și strigă lui Tibișir: „Haide, vino! Ce aștepți? Ord vrei să te las aicea singur?”
Tibișir, care știa bine că Lir nu se pricepe de loc să vâslească și care se gândea cu groază că se va pomeni în mijlocul râului mare și adânc, îi răspunse: „Nu vi... vin!
— Dacă nu vi... vii, să auzim de bine!” îi strigă Lir, încercând să se depărteze de țărm.
Atuncea Tibișir, tot tremurând de frică și fierbând de mânie, se hotărî să se ia și de rândul .acesta după nebuniile lui Lir. În dragostea sa de frate, nu se îndura să-l 'lase singur, mai ales acum când Lir apuca pe un drum așa de primejdios. Apoi el n-avca niciun ban, «pentruca toți banii îi avea Lir în păstrare. De aceea, intru și el în barcă, după ce își făcu de mai multe ori semnul crucii și se rugă lui Dumnezeu să-i aibă în pază.
Dând din lopată, așa cum nimerea, Lir reuși ca barca să se depărteze de țărm și să ajungă în mijlocul râului. Însă nici vorbă sa o ia în susul apei, așa cum spusese Lir că are să facă. Barca o luă în jos, adică în direcția în care curgea râul. Ba chiar porni cu o iuțeală, care îl făcu și pe Lir să o sfeclească, pe când Tibișir tremura din tot corpul și era vânăt la față.
Barca fugea din ce în ce mai repede. încotro? Numai Dumnezeu putea să știe.
Însă, iată că apa râului începu să se turbure și sa facă valuri. Barca începu acum să se clatine și să se plece, când pe o parte, când pe partea cealaltă. Lir și Tibișir erau în primejdie, erau în mare primejdie de a cădea din barcă și de a fi înghițiți de apa râului.
Ba la un moment dat, Lir scăpă din mâini lopata, care, de altfel, nu-i servea aproape la nimic. Lopata se duse pe apă, fugind înaintea bărcii, iar valurile râului începură să se ridice din ce în ce mai mari și mai agitate.
Tibișir se porni să plângă și să țipe. Lir se căzni să mai facă pe curajosul, dar văzând că dintr-un moment întra-ltul, barca era pe punctul de a se răsturna, și de a-i îneca, dete și el drumul lacrimilor și țipetelor.
Însă, nu-i vedea și nu-i auzea nimeni, aș# că nu era cine să le vie întrajutor. E adevărat că, din distanță în distanță, se zăreau de o parte și de alta a râului case de țărani și colibe de pescari. Decât se vede treaba că oamenii erau plecați sau că țipetele lui Lir și Tibișir nu ajungeau până la dânșii. Numai întrTm rând îi zări o fetiță, care păzea prin apropiere un cârd de gâște. Însă, ce ajutor putea să le dea fetița aceasta? Strigă doar și ea: „Vai, săracii copii!’* și neputând face altceva, se mărgini să-i urmărească cu privirile.
Dar ceva mai încolo Lir și Tibișir zăriră niște bărci de pescari. Dela pescarii aceștia putea veni scăparea lor. Se îndreptară, așa dar, cu fața spre locul unde erau bărcile și împreunându-și glasul, începură să strige cât puteau mai tare: „Ajutor! Ajutor!”
Strigătul lor a fost, pe semne, auzit, fiindcă două bărci de pescari se văzură mișcându-se și pornind spre barca în care erau Lir și Tibișir.
Însă, vai! s-a întâmplat nenorocirea. Barca s-a răsturnat, aruncând în râu pe Lir și pe Tibișir. Să încerce a scăpa înot? Nu putea fi nici vorbă de așa ceva, deoarece ei nu învățaseră niciodată să înoate.
Au început să meargă la fund. Acum credeai că se îneacă și că se sfârșește cu ei pentru totdeauna. Dar, iată, pescarii, care veniseră cu cele două bărci, se aruncară în apă și înotând ca peștii, îi apucă și îi trag în sus. Lir fusese apucat de părul din cap, iar Tibișir de un braț. Sunt trași în sus și aruncați, Lir într-o barcă, iar Tibișir în barca a doua a pescarilor.
Atât Lir, cât și Tibișir, își pierduseră cunoștința, așa că nu-și dedeau seama de ceea ce se petrece cu dânșii. Pescarii îi duseră la țărm, îi scoaseră pe uscat și îi lungiră la soare. Abia după o oră, două, Lir și Tibișir deschiseră ochii și își veniră din nou în fire.
Atunci pescarii îi întrebară: „De unde vencați și ce căutați pe o barcă fără lopeți?”
Tibișir ar fi dorit să răspundă el și să spună tot adevărul. Dar, pe de o parte, îl împiedica blestemata aceea de bâlbâială, iar, pe de altă parte, Lir nici nud lăsă timp să deschidă gura, ci i-o luă Înainte, dând drumul minciunilor, de care nu era chip să se lepede.
„Mersesem, începu el să povestească, să stăm câteva zile la pescarul Stroe, care este fratele nașului nostru.
— Dar din care comună și ai cui copii sunteți voi?
— Suntem, răspunse Lir dându-i înainte cu minciunile, din comuna Mocrcni, Tata a murit acum cinci ani, iar de noi îngrijește primarul, care este unchiul nostru”.
Pescarii îl crezură și nici nu-l întrebară de numele de familie și de numele primarului de la Mocrcni, căci la astfel de întrebări, lui Lir i s-ar fi înfundat, neștiind ce să răspundă. El nici nu știa cum îi spune primarului de la Mocreni.
De aceea, văzând că e crezut, povesti înainte. „Azi dimineață pescarul Stroe a plecat la pescuit și ne-a lăsat pe mine și fratele meu la colibă. Noi însă, dorind să ne mai plimbăm pe apă, am luat barca in care ne-ați văzut, 'și am pornit-o pe râu în jos. Dar vântul ne-a luat lopețile, iar barca, precum ați văzut, s-a răsturnat”.
Pescarii crezură și partea aceasta din povestea lui Lir. De aceea, după ce le deteră ceva să mănânce, îi întrebară din nou:
— Doriți acum să vă întoarceți la coliba pescarului Stroe?
— Da, da! răspunseră Lir și Tibișir.
— Apoi, le explicară pescarii, nu e alt chip de întors, decât să mergeți pe jos, fiindcă bărcile noastre nu merg în susul râului. E cam departe, dar până pe la amurg ajungeți. Să mergeți mereu pe lângă râu. Să știți însă că în drum e o pădure, prin care trebuie să treceți. Să mergeți pe cărarea de la mijloc, fără să vă abateți la dreapta ori la stânga. Altfel, s-ar putea să vă rătăciți și să vă apuce noaptea în pădure.