16. Pe drumuri cu șatra de țigani
16. PE DRUMURI CU ȘATRA DE ȚIGANI
În dimineața zilei următoare, ba chiar mai înainte de a se lumina bine de zi, mare zarvă și gălăgie în rândurile țiganilor din corturi. Se hotărâseră să se mute, adică să plece din locul acela și să meargă să se așeze pentru câtă va vreme undeva aiurea. Nici ei nu știau unde anume. Ar merge așa, la întâmplare, și unde ar fi dat de o comună mai mare și mai bogată, și-ar fi întins corturile în apropierea ei.
Apoi, s-ar fi pus pe „treabă”. Copiii ar fi trimiși prin comună să cerșească. Femeile, .mai ales cele mai în vârstă, ar fi umblat din casă în casă, spunând că știu să descânte și să ghicească norocul. Să ghicească norocul, dar și să „ciordească”, băgând în traiste orice le-ar fi căzut în mână.
Cât despre bărbați, ei erau mai buni de gură, decât de muncă. Țipau, sbierau, se certau, ba se și încăerau între dânșii, mai împărțeam pumni și palme la dreapta și la stânga, adică își bateau nevestele și copiii. Când era însă vorba despre o treabă de făcut, o lăsau tot în scama femeilor și copiilor.
Ii auzeai țipând și urlând mereu: „Ce stați, leneșelor? Ce tot vă scobiți în nas și nu faceți nimic, nătărăilor?” Munceau de se speteau țigăncile și copiii lor. Ei se lungeau la soare, fumând și trăncănind fără rost.
Acum însă, când trebuiau strânse corturile și toate țoalele, de-dcau și țiganii o mână de ajutor. Scoteau din pământ parii, pe care erau agățate corturile, înfășurau pânza murdară și zdrențuită a corturilor, înhămau la căruțe „armăsarii” lor, adică cele două mârțoage bătrâne și așa de slabe, că le numărai toate oasele și supravegheau, ca să nu fie lăsat și uitat ceva din „prețiosul lor mobilier”.
Însă, tot făcând acestea, gura le mergea întruna. Iar din gură nu le ieșeau decât ocări și cuvinte spurcate. Ba le mai mergeau și mâinile, cu care împărțeau pumni și palme la dreapta și la stânga.
Lir și Tibișir priveau aiuriți și zăpăciți la toată această zarvă și gălăgie țigănească. Tibișir era posomorât și bosumflat, pe când Lir abia se ținea pe picioare. Știm că nu putuse dormi, ci se văietase toată noaptea de durere la piciorul stâng. Avea încă friguri, tremura tot și era galben la față.
Dar țiganul, care era bulibașa al șatrei, fără să-i pese că bietul Lir e suferind și prăpădit, îl apucă de un braț și sguduindu-l puternic, îi țipă: „Ce stai, măi deșiratule, și căști gura ca un nătărău? la vino încoa, că pentru pâinea ce-ți dăm. trebuie să mai muncești și tu!”
Mai înainte ca Lir să aibă timp să răspundă ceva, țiganul îl duse lângă un sac mare, plin cu țoale și boarfe, și îi zise: „Stai să-ți pun în spinare sacul acesta. Ai să mergi cu el pe drum.
— Dar mă doare piciorul mușcat de dulău și nu pot umbla nici așa cum sunt”, încercă Lir să răspundă. Însă țiganul îi arse o palmă și îi răcni: „Dar pentru mâncare nu ești bolnav și poți să te indopi cu toate bunătățile noastre”. Și ridică sacul, ca să i-I pună lui Lir în spinare.
Lui Tibișir, care văzuse și auzise toate acestea, i se făcu milă de fratele său. De aceea, vrând să-l ajute și să-l scape de greaua povară a sacului, se apropie de țigan și-i zise: „Îl po...port eu!”
Însă țiganul îi dete un brânci și îi urlă: „Inchide-ți pliscul, măi Bâlbâilă! Crezi că pe tine o să te lăsăm să mergi ca un trântor ce ești?”
Așa dar, Lir a fost nevoit să primească a duce în spinare sacul, sub a cărui greutate Lir se încovoie până la pământ și începu să șchiopăteze mult mai rău decât șchiopăta în ajun.
După ce țiganul isprăvi cu Lir, veni rândul lui Tibișir. „Treci încoa, Bâlbâilă!” îi zise el.
Îl duse la locul unde fusese cortul, care era acum înfășurat și pus intr-o căruță. ..Hai culcă-tc aici cu fața în sus!” li porunci țiganul. .Și îi arătă să se culce lungit pe pielea de urs, în care Tibișir fusese pus și cusut cu o zi mai înainte.
„Dc...de..<lece să... să... mă... m...?” adică: „Decc să mă culc?” a vrut să zică Tibișir. Dar țiganul nu-l lăsă să-și isprăvească vorba, ci: jart! jart! îi arse două palme, care lăsară urme pe obrajii nenorocitului Tibișir
După aceea, „binevoi” să-i dea explicația ce urmează: „Pe drum și prin satele prin care o să trecem, tu ai să faci pe ursul. Eu am să-ți cânt, iar tu ai să joci, ai să răcnești și ai să te strâmbi la oameni, așa cum te-am învățat ieri. În felul acesta, poate, mai ești și tu bun la ceva și mai strâng și eu câțiva gologani”.
Alt ceva nu-i mai zise, ci, apucă ixhi-l de mijloc, îl trânti jos în mijlocul pielei de urs și amcnințându-l că-l omoară, dacă se mișcă și nu stă liniștit, îl înfășură în piele, pe care o cusu cât mai strâns. Bietului Tibișir îi venea să pleznească, mai ales că ziua aceea era o zi caldă de vară. Dar ce putea face? Ispășea și el, ca și fratele său Lir, nebuniile făcute în trecut și neiertata greșală de a fi fugit de la casa părintească.
Se că iau acum și unul și celălalt și plângeau amândoi, vărsând lacrimi amare, dar nici căința, nici lacrimile nu le puteau fi de vreun folos.
Încăpuseră pe mâinile unor țigani, care n-aveau de loc de gând să le dea drumul sau, cel puțin, să se poarte cu ei mai omenește și mai cu milă.
În sfârșit, când totul era gata, bulibașa dete porunca de plecare și convoiul țigănesc porni, mergând pe drumuri, care nu erau de loc cunoscute pentru Lir și Tibișir.
Înaintea convoiului mergeau cele două căruțe, trase de cele două mârțoage slabe și bătrâne. După căruțe și în jurul lor mergeau familia și copiii. Unele femei aveau prunci în brațe, altele duceau în spinare traista și legături cu țoale și zdrențe. De asemenea, copiii de țigani cărau și ci în spinare traiste pline cu tot felul de vechituri țigănești.
Numai țiganii bărbați na purtau nicio greutate. Țineau într-o mână un băț gros și noduros, iar în mâna cealaltă pipa de care nu se despărțeau și pe care nu o lăsau să se stingă. Ba chiar, când se simțeau cam obosiți, săreau în căruță, cu toate că bietele mârțoage cu greu ar fi putut trage căruțele, chiar de ar fi fost goale.
La coada convoiului mergea bulibașa cu Tibișir, înfășurat în pielea de urs. Țiganul îl ținea de un lanț, trecut la capătul botului. Tibișir mergea văietându-se și plângând tot drumul.
Aproape de ol mergea sărmanul Lir cu sacul cel greu în spinare. Șchiopătând, se poticnea la fiecare doi, trei pași, părând gata să se prăbușească, fără să se mai poată ridica de jos. De pe frunte și de pe obraji îi curgea sudoarea ca ploaie, iar din ochi îi curgeau lacrimi.
Ar fi fost o adevărată cruzime să-l întrebi în momentul acela: „Prietene Lir, ești mulțumit de norocul ce ai găsit?”
...Dar iată, aproape de un sat mai mulți țărani erau strânși într-o livadă. Caravana țigănească se opri, iar țigăncile și copiii de țigani dădură năvală la țăranii aceștia, întinzând mâna la pomană și cerșind pe un ton plângăreț. Câteva țigănci mai bătrâne se porniră cu vorba:
„Să vă descântăm, voinicilor. Să vă ghicim norocul, flăcăilor!”
Țăranii însă râdeau sau căutau să le alunge.
Veni însă și țiganul cu Tibișir, prefăcut în urs. începu să cânte, fără să-i întrebe pe țărani, dacă au ori n-au poftă de așa ceva.
- „Joacă bine, măi Martine,
- Că-ți dau pâine cu măsline!”
Și-l trăgea pe Tibișir de lanț, ba îl mai lovea tare cu biciul la al cărui capăt erau bucăți de plumb. Tibișir, neavând încotro, sărea, se strâmba la țărani și se silea să răcnească, așa cum răcnesc urșii. Numai că nu prea o nimerea cu răcnitul. De aceea, unul din țărani îi zise râzând țiganului: „Măi da ursul tău nu știe să răcnească și are mai mult glas de om, decât glas de urs.
— E cam răgușit și este tare flămând ursulețul meu, răspunse țiganul. N-a mâncat nimic de trei zile și nici noi n-am avut ce îmbuca, așa că faceți-vă milă și pomană și dați-ne ce vă lasă inima.
Unii țărani au dat câte ceva din merindele lor, iar doi dintr-înșii au dat câte un leu.
După ce convoiul țigănesc s-a depărtat de țăranii din livede, țiganul a început să se răstească la Tibișir și să-i zică: „Afurisitule Bâlbâită, m-ai făcut de ras! Ai răcnit ca un dobitoc, ca un măgar și țăranii au înțeles că nu ești urs adevărat. Dacă nu răcnești cum se cade, să știi că moartea se alege de tine!”
Răspunsul lui Tibișir a fost un nou potop de lacrimi. Însă convoiul intră acum în sat. Ce de mișcare a produs apariția acestor țigani! Femeile se grăbeau să strângă în curte și să închidă în cotețe găinile, gâștele și rațele. Știau că țiganii au mâna lungă și că pentru ci, a fura nu este un păcat sau o rușine.
Mamele își hi au pe copiii mici, care se jucau pe drum. și-i duceau iute în casă. Se temeau să nu le fie răpiți. Toată lumea închidea bine porțile curților și încuia porțile și ușile caselor.
Numai câinii din sat erau liberi să se dea la țigani și să-i latre. Și câinii n-au așteptat să li se poruncească sau să fie asmuțiți. Se repeziră, lătrând furios și vrând să muște pe musafirii așa de puțin doriți. Se știe doar că între țigani și câini este o dușmănie veche și neștearsă.
Cu toată primirea așa de puțin prietenoasă ce li se făcuse de către oamenii și câinii din sat. copiii de țigani au încercat să cerșească, țigăncile bătrâne să-și arate priceperea în arta descântatului și ghicitului, iar bulibașa să-și joace ursul, adică pe Tibișir al nostru.
Însă, nu se prinse nimic, fiindcă niciun om din satul acela nu se îndură să dea ceva copiilor cerșetori ori să asculte descântccilc și trăncănelile țigăncilor. Și nici jocul ursului nu fu mai gustat și prețuit.
Nu-i vorba, de la ferestrele caselor și de după garduri se uitau mai ales femeile și copiii țăranilor, cum ursul joacă, sure și cum face tot felul de strâmbături. Însă, atât și nimic mai mult!
Când „ursul”, ținând cu labele de dinainte căciula țiganului, se apropia de casc și de garduri, ca să i se arunce în căciulă bani ori ceva de ale mâncării, ferestrele se închideau, iar spectatorii de la garduri întorceau spatele și intrau în casă.
Descurajat, pierzând speranța de a căpăta ceva, bulibașa zise, scrâșnind din dinți: „Aicea este oameni răi!” și dete poruncă de plecare din satul acela.
Convoiul porni, așa dar, din nou la drum, petrecut de droaia de câini, care lătrau și se repezeau mai ales «la „urs”, căutând să-l muște. Și a fost un adevărat noroc pentru Tibișir, că nu l-au mușcat.
Convoiul înainta încet pe șoseaua prăfuită a satului. Toată acea lume țigănească era amărâtă, necăjită și lihnită de foame. Din ajun, nu dusese nimic la gură, iar ceea ce bulibașa căpătase de la țăranii din livede, dăduse pe gât el singur, fără să facă altora parte măcar de o fărâmă.
Mai greu decât toți umbla însă nenorocitul de Lir. Greutatea sacului -ce ducea în spinare și durerea ce-i pricinuia rana făcută la picior de colții dulăului, precum și foamea care îl chinuia. îl făceau să sufere îngrozitor și abia se putea ține de convoi. Un moment a avut chiar gândul să intre în vreo curte și să spună oamenilor din sat că el nu este țigan și să se roage să-l scape din mâinile țiganilor.
I-a fost însă teamă. Teamă, că n-au să-l creadă. Teamă, că n-au să-l ajute și teamă, că Tibișir rămâne singur. De aceea, se lepădă de gândul acesta și merse înainte, târându-și anevoie picioarele.