15. La cerșit și la ciordit

 

15. LA CERȘIT ȘI LA CIORDIT

Între acestea, țiganului care se ocupase toată vremea de Lir și de Tibișir — și am văzut în ce fel se ocupase — i s-a făcut foame.

„Fă! strigă el unei țigănci, care era, poate, ncvastă-sa. Hai, dă la masă! Ce avem astăzi de mâncare?

— Ciorbă de cârpe și friptură de opinci, răspunse ea, vrând să arate cu gluma aceasta că n-avea nimic de mâncare.

— De ce nu mi-ai spus mai de vreme? se răsti țiganul la ea, pregătindu-se chiar să o lovească. Dacă știam, trimiteam pe flăcăii aceștia prin sat și se întorceau cu traistele pline de bunătăți.

— Îi putem trimite și acum, zise țiganca.

— Da, da, să-i trimitem numaidecât!” îi întări vorba țiganul.

Prin cuvintele „flăcăii noștri” țiganul înțelesese pe Lir și pe Tibișir, care, așa cum erau îmbrăcați acum, întreceau pe cerșetorii cei mai zdrențăroși. Însă, după ce stătu puțin să chibzuiască, țiganul își schimbă gândul și zise, vorbind cu glas tare: „Nu-i trimitem pe amândoi o dată! După ce i-am găzduit și i-am ospătat cu bunătățile ce mai aveam și după ce i-am îmbrăcat în hainele copiilor noștri, te pomenești că o șterg amândoi și nu-i mai prindem pe aici.

„Iată cum o să facem. Tu, Bâlbâilă, zise adresându-se lui Tibișir, rămâi aici, iar tu, deșiratule, zise el lui Lir, care era lung și slab, îți vei trece o traistă de umeri și vei merge în sat cu doi din

copiii noștri, ca să înveți mai bine de la ei meseria cerșitului și ciorditului. Nu veți lua la rând toate casele, ci veți intra mai ales în curțile caselor, care arată că stăpânii lor sunt oameni mai cu dare de mână.

„Tu vei merge, șchiopătând de piciorul drept și prefăcându-te că nu poți mișca mâna dreaptă. Vei spune că ești olog din naștere și că n-ai nici tată, nici mamă. Când ceri de pomană, să te căznești să plângi. Dacă îți dă ceva mălai, cere și brânză, dacă îți da brânză, roagă să-ți dea și un ou, o bucată de slănină. Totdeauna să mai ceri ceva peste ceea ce ți se dă. Să nu ieși din curtea nici unei case, fără să capeți ceva. Dacă te gonește, tu să stai, să plângi și să ceri înainte. Dacă oamenii asmut câinii la tine ori iți spun că au să te ia la bătaie, tu să nu te sperii și să nu fugi, ci plânge și cerșește mereu. Ai să vezi că, până la urmă, au să-ți dea ceva, numai ca să se scape de tine și de tânguelile tale”.

Iată ce „învățături” îi dădea lui Lir țiganul și iată care era meseria lui. După aceea, țiganul îi trecu de umeri o traistă mare, făcută numai din cârpe și zdrențe, chemă pe doi copii de țigani, cărora le trecu de asemenea câte o traistă de umeri, apoi le zise: „Hai, drum bun și noroc!” Adăugă însă numaidecât: „Și știți ce „păpară” vă așteaptă, dacă vă întoarceți cu traistele goale!”

Lir și copiii de țigani porniră la drum, îndreptându-se spre satul din apropiere. Însă, după ce făcură câțiva pași, țiganul îi strigă lui Lir: „Mă deșiratule, începe să șchiopătezi de acum, ca să nu uiți că astăzi ești șchiop și olog”. Iar Lir, vrând, nevrând, se căzni să meargă șchiopătând de piciorul drept, așa cum îi se dăduse poruncă.

Pe când ei trei cerșeau prin sat, țiganul se ocupa de „educația” lui Tibișir, căruia nu-i spunea decât „Bâlbâilă”.

„Măi, Bâlbâilă, îi zicea el, pe line nu prea te taie capul pentru cerșit, adică nu prea îți merge gura. Până să spui tu o vorbă ca lumea, trece tin sfert de oră. De aceea, ca să nu te hrănim de pomană, va trebui să te învățăm alte meserii.

„Mai întâi, tu vei îngriji de armăsarii noștri. („Armăsarii”, de care vorbea țiganul, erau două mârțoage bătrâne, cărora le puteai număra toate coastele și care abia se mișcau), li vei duce prin livezi, unde este iarbă mai multă și mai fragedă, dar să te ferești să nu te vadă stăpânul livezilor, că rămânem fără armăsari și atunci e vai de pielea ta și de oasele tale. Apoi îi vei duce la adăpat, îi vei țesăla, îi vei ține totdeauna curați.

„Dar grija de armăsari, continuă țiganul, este o jucărie, așa, ca să-ți treacă vremea, când n-ai ce face. Pe tine trebuie să te învățăm și alte meserii, ca să nu mănânci de pomană bunătățile ce-ți dăm și să nu fii pentru noi o povară. Iată, dacă tu nu poți vorbi, ai putea însă să răcnești și să faci pe ursul.

— Pe...pe...pe...u..ai...ursul? întrebă Tibișir speriat și nedumerit.

— Pe..pe... u...ursul, repetă țiganul, căutând să-l imite. Și stai, că începem numaidecât învățătura”.

Zicând acestea, țiganul cși din cort și se întoarse, aducând din alt cort o piele întreagă de urs. „Ia vino încoa!” îi zise după aceea lui Tibișir.

Tibișir se apropie, țiganul întinse jos pe pământ pielea de urs.

„Hai, culcă-te pe pielea aceasta!” Tibișir se culcă tremurând, fiindcă nu înțelegea ce are de gând țiganul. Înțelese însă numaidecât.

După ce țiganul îl potrivi, așa, ca sa se culce pe spate tocmai în mijlocul pielei, îl înfășură în piele, pe care o clisu la repezeală, și îi zise apoi să se ridice de jos. II ajută însă și el, deoarece bietul ‘ Tibișir, cusut și înfășurat cum era în pielea de urs, nu putea să se scoale singur. Țiganul trecu și un lanț de belciugul, care era agățat de botul de piele și se porni să cânte:

Dar Tibișir, care nu pricepea ce arc de făcut, stătea nemișcat. „N-auzi, măi Bâlbâilă, că ți-am spus să joci? Ce stai nemișcat, parcă ai fi înțepenit?” îi strigă țiganul, răstindu-se la el. Și ca să-l „desmorțească”, îi trase cu putere vreo trei, patru cu un bici subțire de curca, dar având la vârf bucăți de plumb.

Cu toate că țiganul lovise cu biciul peste pielea de urs, Tibișir simți lotuși durerea loviturilor. De aceea, începu să sară și să țipe: „A...a...aoleu!”

Țiganul râse, auzindu-l. „Sari destul de bine, îi zise el, însă nu trebuia să țipi și să zici: „A...a...aoleu!” ci să răcnești ca urșii.

Joacă bine, măi Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline.

Nu uita că urșii nu știu să vorbească, așa cum vorbim noi oamenii. De aceea, să facem încă o dată lecția”.

Țiganul începu din nou să cânte:

Joacă bine, măi Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline.

Și fără să mai aștepte ca Tibișir să sară și să răcnească, imitând răcnetul ursului. Țiganul îl și croi cu câteva lovituri de bici. „Aa...a...aoleu !” țipă iarăși bietul Tibișir. Dar țiganul, lovindu-l înainte, striga: „Nu aoleu, mă bâlbâitule și tâmpitule! Nu aoleu, ci răcnește, așa cum răcnesc urșii!”

Tibișir... ce să facă, ce putea face? Se trudi și el să răcnească, imitând răcnetul urșilor, cu toate că nici el nu prea știa cum răcnesc urșii.

Însă țiganul, tot lovindu-l și ocărându-l, îl învăță să răcnească, de bine, de rău, în așa fel, că oamenii, care l-ar fi auzit, să creadă că în pielea aceea poate fi un urs adevărat. Îl mai învăță cum să joace, cum să sară peste un băț, cum să se strâmbe la lume și să facă glume și cum să umble din om în om cu căciula țiganului în cele două labe de dinainte și să ceară bani.

Când s-a isprăvit această primă lecție, care a ținut o oră și mai bine, țiganul îl scoase din pielea de urs și îi zise: „Mâine ne vom apuca iarăși de învățătura aceasta. Nu mă las, până nu fac din tine un urs adevărat”.

Tibișir însă era sfârșit de oboseală, scăldat în în nădușală, iar de foame, îi venea să leșine. Însă, nici gând de mâncare, până nu se întorceau din sat, adică de la cerșit, Lir și cei doi copii de țigani.

În sfârșit, iată că au fost zăriți, îndreptându-se spre corturi. Cei doi copii de țigani mergeau înainte, iar Lir venea în urma lor. șchiopătând mult mai rău de cum îi spusese țiganul să facă. Numai că, în loc de a șchiopăta de piciorul drept, mergea șchiopătând de piciorul stâng.

„Al dracului Lir, zise țiganul văzându-l de departe, șchiopătează așa de bine, ca să crezi că în adevăr s*a născut șchiop și olog!”

Însă, când cei trei veniră la corturi, se văzu că Lir nu șchiopăta din prefăcătorie, ci cu totul din altă pricină. Șchiopăta, fiindcă fusese lovit la piciorul stâng, din care curgea sânge. Ba se mai vedea curgând sânge și din mâna dreaptă.

Iată ce se întâmplase. După ce ajunseseră în sat, au pornit ci trei să cerșească prin curțile oamenilor, intrând însă. așa cum îi învățase și le poruncise țiganul, prin curțile caselor de unde credeau că e mai lesne să capete ceva.

Din cele mai multe case au fost alungați, iar oamenii asmuțeau asupra lor câinii, care, de altfel, nici n-așteptau să fie asmuțiți, ci se repezeau, de îndată ce-i simțeau că se apropie. Au mers ei așa prin vreo zece curți de țărani, dar afară de un boț de mă,măligă uscată și de o căpățână de ceapă, ce le dăduse o țărancă, fuseseră alungați de peste tot în huiduieli și cu câinii în urma lor.

În zadar Lir șchiopăta, spunea că n-arc nici tată, nici mamă, plângea , se văcta că n'a mâncat nimic de trei zile. „Marș, căra-ți-vă de aicea, hoților și pungașilor! Ștcrgcți-o de grabă, că acum dăm câinilor drumul să vă sfâșie!” Cu astfel de cuvinte îi luau țăranii la goană.

Ba în unele curți câinii, care nu erau legați, se și repezeau la ei, ca să-i muște.

Cu toate acestea, nici cei doi copii de țigani, nici Lir nu îndrăzneau să plece din sat și să se întoarcă la corturi numai cu boțul de mămăligă și cu căpățână de ceapă. Știau ce-i așteaptă, dacă vin cu traistele goale. Mai ales Lir își închipuia lesne ce fel de „papară” are să primească din partea țiganului.

Dc aceea, nu se lăsară de cerșit, ci merseră prin alte curți. Stăruind, cerșind, plângând și văietându-se, mai izbutiră să capete ceva mălai și niște usturoi.

Era prea puțin. Era așa de puțin, că nu le-ar fi ajuns nici lor trei, care mureau de foame. Așa că tot n-avcau curajul să ia înapoi drumul spre corturi. Dar nici de la cerșit nu mai aveau ce să aștepte. Nu-i mai primea nimeni să intre în curte. Ba chiar și pe drum copiii de țărani îi huiduiau, unii le aruncau pietre, iar alții asmuțeau asupra lor câinii.

Vrând, nevrând, cei trei cerșetori, adicâ Lir și cei doi copii de țigani, ieșiră la marginea satului și șezură la umbra unui arbore, ca să se sfătuiască. Însă, nu departe de locul unde șezuseră ci, era o casă cu o grădină de zarzavaturi. În fundul grădinii se vedea un loc, despărțit prin sârmă. În locul acela erau cotețe și o mulțime de găini, iar prin grădină nu se zărea niciun câine și nu se vedea mergând vreun om.

Atunci, unul din cei doi copii de țigani zise: „Să sărim peste gard în grădină, să furăm ceapă și usturoi și dacă nu ne vede nimeni, să dăm o raită și pe la cotețe. Dacă nu putem prinde găini, tot o să putem șterpeli ceva ouă”.

Săriră, așa dar, câte și trei gardul, intrară în grădină și rupseră o grămadă de ceapă și usturoi. Nu-i văzuse și nu-i simțise nimeni. Nici vreun om, nici vreun câine. De aceea, prinseră curaj și tărându-se pe burtă, merseră la locul unde erau cotețele și găinile. Însă, aci li se înfundă, fiindcă în fundul locului acela dormea tolănit la soare un dulău.

Dulăul, cum îi simți, cum se sculă numaidecât și se repezi la dânșii, lătrând furios. Lir și cei doi copii de țigani o rup seră la fugă, dar când să sară înapoi gardul, dulăul își înfipse colții în piciorul stâng al lui Lir, vrând să-l sfâșie.

Bietul Lir, urlând de durere, încercă să se apere cu mâna dreaptă; iar cu mâna stângă se ținea de gard. Dulăul însă îl mușcă și de mână.

Aceasta era pricina pentru care Lir se întorcea la corturi, șchiopătând de piciorul stâng și având mâna dreaptă sângerată.

„Ei, lasă că îți trece!” E tot ce-i spuse țiganul, când îl văzu în ce hal se întorsese.

I-a trecut așa de bine, că toată noaptea următoare Lir n-a putut să ațipească o clipă, ci s-a văietat de dureri și a avut friguri, care l-au zguduit rău de tot.