17. La bâlci. Jandarmii îi scapă pe Lir și Tibișir
| ←16. Pe drumuri cu șatra de țigani | Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria |
18. După ce au scăpat de la țigani→ |
| Editura Adevărul, București, 1933. |
17. LA BÂLCI. JANDARMII ÎI SCAPĂ PE LIR ȘI TIBIȘIR
Țiganii mergeau înainte, depărtându-se în lătratul câinilor și huiduielile oamenilor, de satul în care, cum spusese țiganca, pocind limba, „oamenii este răi”. Pe drumul cald și prăfuit nu treceau decât rari țărani singurateci, cărora nu le ardea să le joace ursul, ori țigăncile să le ghicească viitorul sau să le deslegc ceva vrăji și farmece. Iar la tânguiclile și văicărelile copiilor de țigani, care întindeau mâna și cerșeau, oamenii nici nu plecau urechea.
Așa dar, ziua aceea era una din zilele rele pentru șatra țigănească. Înzare nu se vedea în apropiere vreun alt sat, iar de o parte și de alta a drumului, nu erau nici pomi cu fructe, nici alt ceva bun de mâncat, cu care țiganii să-și mai amăgească foamea. De aceea, convoiul mergea înainte tăcut și posomorât.
Însă, iată că „armăsarii”, adică cote două mârțoage, care trăgeau căruțele cu țoale și boarfe, se opriră, sfârșiți de oboseală, slăbiciune și ncmâncarc. Înzadar țiganii îi îndemnau cu vorba, îi loveau cu bicele și căutau să mai dea o mână de ajutor. împingând căruțele de la spate.
Mârțoagele nu se urneau din loc, ci, gemând și gâfâind, tremurau din toate mădularele slabe și prăpădite.
Dar au început și femeile și copiii să se vaete de foame și oboseală. Și când se vaetă țiganii, e un sgomot și o gălăgie, de crezi că a venit prăpădul pe pământ și mai multe nu. Țigăncile țipau și urlau, iar copiii, care nu țipau și nu urlau mai puțin, se tăvăleau pe jos, se lungeau pe șosea și nu mai vroiau să se ridice.
Văzând aceasta, căpetenia țiganilor, adică bulibașa, care ducea de lanț pe Tibișir, îmbrăcat și cusut in pielea de urs, dete poruncă de popas. La dreapta drumului era un ogor părăsit, în fundul căruia crescuseră doi cireși, care n-aveau nicio cireașă și nici frunze nu aveau, căci fuseseră mâncate și nimicite de omizi.
La umbra slabă și străvezie a acestor cireși poposi șatra de țigani, cu gândul de a sta acolo restul zilei și noaptea care avea să urmeze. Așa dar, fură desTiămați armăsarii și se întinseră cortu rile.
De jur împrejurul cireșilor răsăriscră niște buruieni, printre care erau și câteva fire de iarbă. Buruienile și firele de iarba trebuiau să fie, pentru ziua aceea, toată hrana „armăsarilor”. Totuși, mârțoagelc acestea erau mai puțin de plâns decât oamenii, care n-aveau nimic să ducă la gură. Strigătele: „Mi-e foame! Nu mai pot de foame! Leșin de foame!” se auzeau din toate gurile.
Însă, nu de florile mărului bulibașa era căpetenia țiganilor. După ce corturile fură așezate și după ce îl scoase din pielea de urs și pe nenorocitul de Tibișir, bulibașa chemă în jurul său pe femei și pe copii și le zise cu un ton poruncitor: „Imprăștiați-vă și porniți la cules de urzici, de ciuperci și de orice buruieni, care mai pot fi bune la mâncare. Iar dacă se întâmplă să găsiți ceva găini ori ceva curci rătăcite, puneți mâna pe ele și să le aduceți aci la nenea I”
Porniră, așa dar, țigăncile și copiii de țigani, fiindcă bărbații nu vroiau să-și dea astfel de osteneli, la cules de urzici și ciuperci și la vânătoare de găini și curci rătăcite. Cu copiii de țigani fură trimiși și Lir și Tibișir, care mergeau așa, că erau mereu unul lângă altul și mai la o parte de ceilalți copii.
Așa au putut să stea de vorbă numai ei doi și să-și spună păsul și necazul. Ba chiar, Tibișir cel tăcut și bâlbâit vorbi mai întâi zicând: „Ce no„.no...noroc a da...da..dat!” Vroia, adică, să spună: „Cc noroc a dat peste noi!”
Lir, care era obișnuit să-l înțeleagă, fără ca Tibișir să isprăvească vorba, nu-l lăsă să continue, ci începu cJ să-și spună gândul ce-l frământa.
„Lasă încolo treaba cu „norocul” nostru și ascultă-mă. Eu zic să fugim de la țiganii ăștia și să scăpăm de dânșii.
Cu...cu...cum?” întrebă Tibișir, vrând, adică, să întrebe cum ar putea sa lugă. Însă Lir îi zise: „Taci, asculta și nu-mi tăia vorba! Chiar acum nu putem fugi. Pe mine mă doare rău piciorul, mușcat de câine, și nu pot să alerg. Apoi, dacă fugim în satul, prin care am trecut astăzi, nu cred să ne meargă bine. Oamenii au să creadă, văzându-ne mai ales cum suntem îmbrăcați, că și noi suntem copii de țigani și au să asmuță câinii pe noi și au să ne alunge cu pietre. Însă, așa, după o zi, două, când mi-o trece și mie piciorul, o ștergem într-o noapte.
— Și me... me... mergem a... a... acasă, îl întrerupse Tibișir.
— Da, de rândul ăsta, mergem drept acasă!” zise și Lir, care era sătul de câte văzuse și pățise.
Lir și Tibișir, împreună cu țigăncile și cu copiii de țigani, se in apoi ară la corturi, după ce umblaseră vreo două orc în căutare de urzici, de ciuperci, precum și de găini și curci rătăcite.
Urzici și ciuperci au cules în deajuns, ca să aibă cu ce-și potoli foamea in seara aceea. Încc privește însă găinile și curcile rătăcite, unul din copiii de țigani a găsit asvârlită într-un șanț o găină moartă.
Găina nu murise în ziua aceea și nici în ajun, căci mirosea urât, iar o mulțime de viermi umblau în cadavrul ei. Cu toate acestea, țigănușul o puse în traistă, peste urzici și ciuperci, închipuindu-și că a găsit cine știe ce „bunătate” de mâncare și fiind încredințat că la înapoiere au să-l laude țiganii.
A fost lăudat așa de mult că, la înapoiere, bulibașa, văzând spurcăciunea ce adusese, o asvârli cât colo, iar țigănușului îi arse două palme așa de tare, că bietul țigănuș se prăbuși la pământ.
În sfârșit, se făcu foc și în căldări și oale, care nu fuseseră spălate de când le cumpăraseră, țigăncile au pus să fiarbă și să gătească urzicile și ciupercile.
Așa trecu ziua aceea. în faptul serii însă țiganii văzură că pe șosea trec mai multe căruțe cu țărani. Țăranii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare, iar flăcăii și fetele — acestea împodobite cu flori în cosițe — cântau și chiuiau.
Atunci bulibașa merse până la șosea și apropiindu-se de una din căruțe, întrebă pe cei dintr-însa: „încotro, oameni buni?
— La bâlci, țigane, la marele bâlci, care se deschide mâine la Crețeștii-de-sus.
Vestea aceasta îl bucură mult pe bulibașa și îi deschise speranțe frumoase pentru zilele cât era să ție bâlciul. Se întoarse deci la corturi și strigă în gura mare: „A dat peste noi norocul și belșugul! Mâine se deschide bâlciul la Crețeștii-de-sus. Acolo e rost de învârteală și de câștigat haleală. De aceea, mâine strângem corturile și pornim cu noaptea-n cap la Crețeștii-de-sus”.
Țiganii se culcară îndată ce se înnoptă, pentru ca a doua zi să se poată scula mai de vreme. Lir făcu așa, ca să se poată culca lângă Tibișir și mai la o parte de țiganii din cort. Când începură să se audă sforăeli, Lir lovi cu cotul pe Tibișir și îl întrebă pe șoptite: „Dormi?”
— Nu do... dorm, îi răspunse Tibișir.
— Să știi că mâine o ștergem de la bâlci. Să fii gata și când ți-oi face eu un semn, să o ici la fugă și să te ții după mine.
— Bi... bi... bine!” îi întări Tibișir vorba.
Curând după aceea, adormiră și ei doi, fiind doborâți de oboseală.
Zorile zilei următoare încă nu se iviseră, când se auzi răsunând glasul lui bulibașa: „Haideți leneșilor și trântorii or, sculați-vă!”
Se trezi și se sculă toată șatra și se începu la repezeală strânsul corturilor și al tutulor țoalelor și boarfelor țigănești. Acum și bărbații nu mai stăteau, așa cum aveau obiceiul, să privească și să caște gura la munca făcută de femei și de copii, ci dădeau și ci o mână de ajutor, ca să poată porni mai repede la bâlci, unde, precum spusese bulibașa, îi așteaptă „norocul și belșugul”.
Tibișir, de asemenea, nu se împotrivi, când bulibașa îl înfășură și-l cusu în pielea de urs. Nici Lir nu se plânse că nu mai poate căra în spinare sacul, pe care îl cărase toată ziua cealaltă. Gândul că la bâlci au să fugă de la țigani și că, prin urmare, o să se sfârșească tot chinul și necazul, le întărea și le înviora curajul și voia bună.
Convoiul porni la drum în răcoarea plăcută a dimineții. Țiganii erau flămânzi și căscau toată vremea, fiindcă nu dormiscră îndeajuns.
Erau însă obișnuiți cu astfel de viață. Nu Ii se întâmpla pentru întâia oară să stea ncmâncați și să umble pe drumuri toată noaptea, fără să se culce. Acum îi ținea pe toți speranța că ia bâlci îi așteaptă „norocul și belșugul”.
Au sosit la bâlciul din Crcțcștii-de-sus cam pe la ora prânzului. Mai înainte de a intra în comună, bulibașa porunci să se facă un scurt popas, ca su le explice ce au de făcut la bâlci.
„Copiii, zise el, vor merge doi câte doi, cerând de pomană de la negustori și de la toată lumea. Când au să poată pune în traistă câte ceva, fără să fie văzuți, să nu se teamă, ci să fie cil curaj. Tu, deșira tul e, zise el, adresându-se lui Lir, vei merge cu unul din copiii noștri. Dcschidc-ți însă bine ochii și fii deștept, că p’onnă știi ce „papară” te așteaptă. Nu uita că ești olog și că n-ai nici mamă, nici tată.
„Frate-to Bâlbâilă, vorbi mai departc țiganul, va fi cu mine și va face pe ursul. Mă, Bâlbâilă, să răcnești bine, că, dacă mă faci iarăși de râs, numai mort ai să scapi din mâinile mele.
„Femeile știu ce au de făcut. Au să se împrăștie prin bâlci, au să ghicească norocul oamenilor, au să-i dcslege de vrăji și farmece și-au să ciordească lot ce or putea și cât mai mult. Vreau ca toată lumea să vie cu traistele pline de bunătăți și cu gologani mulți.
„Noi. bărbații, își încheie bulibașa cuvântarea, o să ne plimbăm prin bâlci. ca să vedem cum merg treburile”.
După aceste „instrucțiuni” așa de amănunțite, convoiul se puse din nou în mișcare și intră în bâlciul, unde forfotea tot felul de lume și era mare zarvă și gălăgie. Toți țiganii porniră la treabă, ca să facă așa cum le poruncea bulibașa.
Tibișir, în pielea de urs, făcea pe ursul, sărind, jucând, răcnind și strâmbându-se, iar Lir porni cu un țigănuș după cerșit și ciordit.
Însă, abia făcu câțiva pași și văzu intr-o parte a bâlciului trei jandarmi cu puștile la umăr. Dete fuga la dânșii și începu să li se roage cu lacrimile în ochi: „Ajutor, scăpați-mă de țigani. Eu nu sunt copil de țigani, ci sunt Român și din părinți cum se cade. Însă, pe mine și pe fratele meu ne-au răpit țiganii, care ne țin cu dânșii și ne bat și ne chinuesc toată vremea.
— Unde este fratele tău? îl întrebară jandarmii foarte mirați de destăinuirea aceasta.
— Iată-l, colo, acela care face pe ursul. Bulibașa l-a înfășurat într-o piele de urs și l-a pus să facă pe ursul. Țiganii ne-au luat și hainele noastre și ne-au îmbrăcat în zdrențe, așa cum mă vedeți. Ne-au văpsit cu negru pe față, pe mâini și pe corp, ca să arătăm ca țigani. Dar noi nu suntem țigani, suntem Români și vroim să ne întoarcem acasă.”
Cei trei jandarmi, aproape încredințați că Lir spune adevărul, se îndreptară spre bulibașa, care, fără a bănui ceva, cânta și chiuia:
- „Joacă bine, măi Martine,
- Că-ți dau pâine cu măsline!”
Iar bietul Tibișir juca, sărea și răcnea să-și rupă gâtlejul. Luă apoi căciula țiganului, ca să strângă bani de la spectatori, când jandarmii puseră mâna și pe el și pe țigan. Acesta o sfecli și încerca să fugă, dar doi jandarmi îl apucară strâns de brațe și-i porunciră: „Nu mișca, țigane!”