14. Cum au fost „țigăniți” Lir și Tibișir

←13. Lir și Tibișir la o șatră de țigani

Lir și Tibișir
de Nicolae Batzaria

Editura Adevărul, București, 1933.

14. CUM AU FOST „ȚIGĂNIȚI” LIR ȘI TIBIȘIR

Pe când Lir și Tibișir se căzneau să rupă și să mestece cojile de pâine neagră și mai tare decât piatra și pe când își ștergeau la-crămile ce le curgeau din pricina usturimei cepei și usturoiului, Într-un cort de alături țigani și țigănci stăteau „la sfat”. Se sfătuiau ce au de gând să facă cu acești doi copii, care le căzuseră plocon în mâinile lor.

„li ținem cu noi și nu le mai dăm drumul, zicea țiganul care stătuse mai mult de vorbă cu Lir.

— Însă, prea au pielea albă, așa că se cunosc că nu sunt țigani, îi se împotrivi o țigancă.

— Și prea sunt îmbrăcați boerește pentru niște copii de țigani, își dete cu părerea un alt țigan.

— Nu vă temeți nici de pielea lor alba, nici de părul roșu al copilului care este slab ca un chibrit și nici de îmbrăcămintea lor cam boerească, le răspunse țiganul care vorbise mai întâi. Lesne se găsește leac pentru toate acestea. Pe față și pe mâini îi mai dăm cu cărbune și îi mai murdărim cu noroi. Ii mai văpsesc cu părul roșu al deșiratului, ca să fie mai negru decât pana corbului. Ii des-brăcăm și de hainele ce au acum pe dânșii și am într-un sac niște zdrențe, de care i-ar fi rușine să le poarte chiar cel mai prăpădit copil de țigan. Lăsați pe mine, că vi-i fac eu mai țigani decât țiganii adevărați.

„Însă, zise mai departe țiganul, va trebui să-i obișnuim cu munca și să-i învățăm meseriile noastre. Mai întâi, să-i învățăm, meseria de a ciordi, de a găsi găini, gâște, rațe, pe care nu le au pierdut încă stăpânii lor. Dacă nu găsesc de acestea pe drumuri, să meargă să le caute prin curți și prin cotețe. Nu e păcat, ca unii să aibă cârduri întregi de găini, de curci, de gâște și rațe, iar noi, fiind că suntem țigani, să nu ne înfruptăm decât din an în Paști? E păcat și e o nedreptate mare ce ni se face.

— Așa e! -îi întăriră ceilalți țigani vorba.

— De aceea, continuă țiganul, mulțumit că spusele sale găsesc aprobarea „sfatului”, chiar astăzi, așa, mai pe înserate, să trimitem pe unul din ei doi, pe acela cu care am stat de vorbă și care mi s*a părut mai desghețat și mai deștept, să dea o raită prin comuna care este aproape de aici. N-o să meargă singur, ci o să-i dăm ca tovarăși pe doi din ai noștri, care sunt mai obișnuiți cu meseria.

„O să le spunem ca mai întâi să intre prin curțile țăranilor și să ceară de pomană. Dar să privească bine, ca să vadă unde sunt cotețele și cam ce păsări au oamenii. Apoi să caute să vâneze. Ii trag o bătaie soră cu moartea, dacă la înapoiere copilul alb vine cu mâinile goale.

„E bine să facem cum am spus? își încheie țiganul vorba.

— Este bine! Este foarte bine!” răspunseră ceilalți țigani.

Cu aceasta se sfârși „sfatul țigănesc” și se hotărî soarta lui Lir și Tibișir. Vedem, prin urmare, peste ce „noroc” au dat acești doi ștrengari.

Ei însă nici nu bănuiau ce se vorbise și ce se liotărîse despre dânșii în cortul de alături. După ce mâncară cojile de pâine neagră și uscată și după ce înghițiră ceapa și usturoiul, care le aprinsese și gura și stomacul și făcuse să le dea lacrămile și după ce băură pe nerăsuflate din apa murdară adusă de țigancă, Lir și Tibișir se lungiseră lângă focul care ardea în cort. Vroiau să-și usuce hainele, dar și să-i tragă un pui de somn.

Iată însă că în cort dădură năvală, vorbind tare și vorbind toți odată așa cum li e obiceiul, țiganii, care se întorceau de la „sfatul” ținut în cortul de alături. Lir și Tibișir n-au mai putut sta lungiți și au trebut să se lepede de gândul de a dormi un pic lângă focul binefăcător.

„Văd că traiul bun ce ați început să duceți aicea, vă trage la somn, le zise în bătaie de joc țiganul, care vorbise mai mult la „sfat” și părea că este bulibașa, adică șeful țiganilor din șatra aceea. Ați mâncat și v-ați îndopat cu bunătățile de la noi, acum ce vă mai pasă? Însă, stați, voinicilor, că mai avem ceva de vorbit cu voi și mai este muncă de făcut”.

Lir și Tibișir s-au strâns, de cum erau lungiți, și au șezut turcește, adică ținând picioarele încrucișate, căci de vreun scaun sau de vreo laviță nici pomeneai nu era în corturile țigănești. Nici măcar vre-o rogojină, ci ședeau cu toții pe pământul gol.

„Așa, voinicilor, le zise țiganul, dar ia să-mi spuneți cum vă cheamă pe voi, că până acum nu mi-ați spus numele?

— Lir și Tibișir, răspunse Lir pentru amândoi.

— Ei, bală-vă să* vă bată norocul și sănătatea! făcu țiganul.

Lir și Tibișir! Ce nume potrivite pentru doi copii de țigani! Parcă știa nașul vostru că o să trăiți cu noi și de aceea v-a dat astfel de nume. Nu este nicio ncvoc să le schimbăm. Lir și Tibișir v-a botezat Lir și Tibișir să rămâneți și de azi înainte. Dar acum, trcbuc să vă țigănim și într-altfel.

— Cum să ne „țigăniți?” întrebă Lir neliniștit de vorba aceasta.

— Nu te grăbi cu întrebarea, îi întoarse țiganul vorba, că ai să vezi îndată.

Zicând acestea, țiganul se duse și scotoci într-un sac din colțul cortului, de unde se întoarse cu niște zdrențe..., dar ce fel de zdrențe?

Mai întâi, erau așa de murdare, că te scârbeai numai privindu-le. Al doilea, nu iruii știai, dacă sunt haine întregi ori dacă sunt cârpe, prinse așa la întâmplare unele de altele. Vedeai că atârnă cârpe de lână, cârpe de pânză, cârpe roșii, cârpe negre, cârpe în câteva culori.

„Iată hainele voastre de toate zilele, zise țiganul adăogând: „Haideți, desbrăcați-vă de hainele ce aveți pe voi și îmbrăcați pe acestea, căci sunt foarte potrivite pentru munca ce veți avea de făcut”.

Însă Lir și Tibișir, uitându-se la murdăria aceea de cârpe și de zdrențe, ce ținea țiganul în mână, se cutremurară, se ridicară de jos și făcând câțiva pași îndărăt răspunseră, adică răspunse Lir, deoarece Tibișir, de necaz și de rușine, se bâlbâia așa de tare, că nu ieșea nimic și nu se înțelegea nimic din ceea ce ar fi vrut să spună.

Lir însă răspunse supărat și chiar obraznic: „Nu punem pe noi murdăriile acestea și nici nu vroim să ne facem țigani. Dațime drumul să plecăm!

— Iată cum vă dăm drumul să plecați! strigă țiganul tremurând de mânia ce-l cuprinse. Și, jart! jart! le cârpi la amândoi câte o palmă, de Lir și Tibișir văzură stele verzi și abia de nu se prăbușiră la pământ.

„Dacă mai vorbiți de plecare și de ducă de aicea”, le zise țiganul fără să se potolească din mânie, să știți că vii nu scăpați din mâinile noastre. Palmele ce v-am dat, au fost așa, ca să vă mângâi. De aceea, vă spun încă odată cu binele: Desbrăcați-vă numaidecât de hainele voastre și nu mă faceți să mă supăr!”

Ce puteau face nenorociții de Lir și Tibișir? Văzând că pentru dânșii nu este acum nicio scăpare, s-au dosbrăcat, cu toate că, precum știm, nici hainele lor nu erau nici noui, nici curate. Însă, în comparație cu cârpele și zdrențele ce ținea țiganul în mână, păreau niște haine, care să fie îmbrăcate în ziua de Paști.

„Dar nu vă scoateți și cămășile? strigă țiganul văzând că Lir și Tibișir se desbrăcaseră de haine, dar își păstraseră cămășile.

-— Și cămășile?! făcu Lir foarte mirat.

— Da, și cămășile! repetă țiganul. Copiii de țigani n-au voe să poarte cămăși ca ale voastre”.

Lir și Tibișir au trebuit să-și scoată și cămășile. Însă țiganul tot nu era mulțumit.

„Descălțați-vă, zise el cu aer de poruncă, și de ghete și de ciorapi. Un adevărat copil de țigan trebuie să meargă desculț și vara și iarna. Altfel, o să creadă lumea că sunteți ceva copii de boeri și n-o să va dea de pomană”.

Lir și Tibișir pierduseră puterea și curajul de a se împotrivi, își scoaseră, așa dar, și ghetele și ciorapii, rămânând, prin urmare, în pielea goală.

„Acum să vă fac tualeta și să vă îmbrac țigănește”, vorbi din nou țiganul.

Ii îmbrăcă deci cu cârpele și zdrențele ce scosese din sacul, care era aruncat într-un colț al cortului. Adică, vorba vine că-i îmbrăcă, fiindcă nu era cu putință să fie îmbrăcați. Partea din cârpe și zdrențe, de pildă, căreia țiganul îi spunea „haină”, avea găuri destule și mari, dar nicio urmă de mâneci. Nu mai vorbim despre nasturi, căci nici pomeneală de așa ceva.

Însă, nici ghicitorul cel mai iscusit n-ar fi putut măcar bănui că partea cealaltă din cârpe și zdrențe erau două perechi de pantaloni. Puteau semăna cu orice, numai cu pantaloni n-aveau cum să semene. Și in afară de țigan, nu cred să fi fost alt cineva, care să se fi priceput să îmbrace pe Lir și Tibișir în ceea ce numai el putea să numească „pantaloni”.

Când Lir și Tibișir s-au văzut în ce hal ajunseseră, s-au rușinat așa de tare și s-au mâhnit așa de mult, că au plecat în jos capul și s-au pornit să plângă.

Decât țiganul nu isprăvise cu tualeta. „Mai stați, zise el, că nu v-am gătit cu totul. Trebuie să semănați a țigani nu numai Ia îmbrăcăminte, ci și la înfățișare. Prea aveți pielea albă și prea sunteți curați la față, iar tu, deșiratule... vreau să zic, tu Lir, ai mai făcut prostia să ai părul roșu. Însă, țigan cu părul roșu nu se potrivește”.

Dintr-un alt colț al cortului, țiganul aduse un fel de văpsea neagră și lipicioasă, cu care îi văpsi pe față, pe mâini și pe picioare. Luă apoi Intre mâinile sale capul lui Lir și turnându-i din belșug din văpseaua aceea neagră și lipicioasă, îi frecă părul vreo jumătate de oră, până ce în capul lui Lir, care plângea și se văeta de durere, nu rămase un fir de păr roșu.

După operația aceasta, Lir, care, precum am spus, mai era văpsit pe față, pe mâini și pe picioare, dacă s-ar fi uitat în oglindă, nu încape nicio îndoială că nu s-ar fi recunoscut de loc. Ar fi zis că e alt cineva sau și-ar fi închipuit că i-a schimbat cineva capul. În cortul țiganilor însă, nu zăreai măcar un ciob de oglindă.

Țiganul era acum gata cu tualeta. „Dacă mai aveți poftă de plâns, le zise el, puteți plânge înainte. Eu am isprăvit cu gătitul vostru. Acum — să nu vă fie de deochi — sunteți doi țigănuși pe cinste. Numai să fiți harnici la muncă și isteți la minte, că, altfel, de! la noi, poate, n-o fi de mâncare în toate zilele, dar papară de aialaltă, aveți să mâncați, până să vă iasă pe nas”.

Și ca să-i facă să înțeleagă mai bine ce fel de „papară” era aceasta, țiganul le trase la amândoi, așa, din senin, câte o palmă. „Asta ca să începeți să vă obișnuiți cu păpara noastră!” le zise el râzând și înlorcându-le spatele.

Au văzut acum Lir și Tibișir ce „noroc” găsiseră, de când, fugind de acasă, o luaseră razna pe drumuri. Au văzut că norocul era că ajunseseră să fie țigani și chiar slugi la țigani. Era însă cam târziu, ca să poată îndrepta răul ce-și făcuseră singuri și să înceapă din nou viața ce duceau la casa părintească.

Ar fi fugit ei bucuros de la țigani, pe ale căror mâini încăpuseră. Ba chiar Lir se gândise la lucrul acesta încă din momentul în care țiganul îi trăsese cea dintâi palmă. Însă acum nici să fugă nu mai puteau. Înadevăr, chiar de ar fi putut scăpa de supravegherea țiganilor, cum să fugă în halul în care erau, cu acea murdărie de cârpe și zdrențe pe dânșii? I-ar fi sfâșiat câinii în primul sat, prin care ar fi trecut, iar oamenii i-ar fi luat la goană cu bețe și ciomege.

Împinși parcă de nevoia de a se simți cât mai aproape, se aruncară unul în brațele celuilalt și așa îmbrățișați, plânseră multă vreme. Erau, mai ales din partea lui Lir, primele lacrimi de pocăință, că fugise de acasă și n-ascultase de sfaturile fratelui său Tibișir, care îi spunea mereu să se întoarcă acasă.

Acum s-ar fi întors alergând. Însă casa era așa departe, iar țiganii nu-i pierdeau o clipă din vedere. Soarta lor părea așa dar, hotărâtă.