13. Lir și Tibișir la o șatră de țigani

 

13. LIR ȘI TIBIȘIR LA O ȘATRĂ DE ȚIGANI

Lir și Tibișir mergeau înainte. încotro? Nu știau nici ei, deoarece drumul le era cu desăvârșire necunoscut. Din această pricină, în Tibișir începuse să licărească o rază de speranță. Speranța că, poate, drumul ducea la comuna lor și la casa părintească.

De aceea, tot umblând alături de Lir, își făcea planuri frumoase, vorbindu-și în sinea sa — iar Tibișir, când vorbea în gând, nu se bâlbâia niciodată.

„Dacă ne întoarcem acasă, își zicea Tibișir, tata, bucuros că ne vede din nou, o să ne ierte și n-o să ne bată. Însă, chiar dacă ne trage câte o bălaie, tot nu e nimic pe lângă traiul câinesc, pe care îl ducem de atâtea zile. Bătaia trece și se uită repede. În schimb, știu că mama nici nu ne bate, nici măcar nu ne ceartă. O să fie foarte mulțumită că ne-am întors, o să ne dea de mâncare, o să ne îmbrace în haine mai noi și mai curate decât zdrențele ce avem pe noi. Seara, o să avem paturile noastre calde și moi, în care vom dormi împărătește. Nu vor veni în pat nici șopârle, nici lilieci și nici pădurari, ca să ne ia de ureche și să ne alunge din cameră”.

Așa își vorbea Tibișir singur și se ruga lui Dumnezeu, ca drumul, pe care mergeau acum, să-i ducă drept acasă.

Firește că nu de astfel de gânduri era frământat fratele său Lir. Deocamdată, Lir n-avea decât un singur gând: să facă rost cât mai repede de bani cu care să cumpere două puști sau, cel puțin, una singură pentru el, să se întoarcă la pădure și să înceapă a trăi, așa cum trăise odinioară Robinson Crusoe. De aceea, nici nu se gândea la întorsul acasă și la părinții săi. Iar dacă ar fi bănuit măcar că drumul, pe care mergeau acum, duce, așa cum dorea Tibișir, spre comuna lor, Lir s-ar fi întors numaidecât, mergând în direcția opusă.

Însă, din nenorocire pentru amărâtul și pocăitul de Tibișir, drumul îi depărta de comuna lor, ducându-i spre alte locuri.

Merseră așa ore întregi pe neștiute, fără să întâlnească pe cineva și fără să poată zări prin apropiere vreun sat ori măcar o casă singuratică. Umblau ei de bine, de rău, dar la un moment dat, Tibișir se opri zicând: „Mi-e foa...foa...foame!”

Nici lui Lir nu-i era mai puțin foame. Dar de jur împrejur, nu se zărea niciun pom cu fructe pe el, niciun tufiș de mure și de nicăieri nu venea vreun miros de mâncare. De o parte și de alta a drumului erau doar spini și mărăcini, ceva buruieni și fire de iarbă acoperite de praf.

Ba mai erau și lanuri de porumb, numai că porumbul acesta n-avea decât frunze, deoarece, fiind de vreme, nu începuse încă să lege coceni.

Așa dar, nu era deajuns să le fie foame, ci mai trebuia și să aibă ce să mănânce. N-aveau însă nimic. Lir aștepta ca doar „Norocul” sa-i întâmpine cu ceva de ale mâncării.

Se vede însă treaba că în ziua aceea „Norocul” era pe undeva departe.

De aceea, la strigătul lui Tibișir: „Mi-e foa...foa...foame!” Lir se mărgini să răspundă scurt și aspru: „Taci din gură!” și să-și vadă înainte de drum.

Însă, necazurile și neplăcerile începură să se țină lanț, pentru cei doi ștrengari. Din senin, cum fusese până atunci, cerul se înnoură numaidecât, începu să fulgere, să tune și să bubuie și se porni o ploaie strașnică.

Cât puteai cuprinde cu ochiul, nu se zărea de jur împrejur niciun adăpost, nici măcar un arbore sub ale cărui ramuri Lir și Tibișir ar fi putut să stea, până ce trece ploaia. Nu le rămânea deci alt ceva, decât să meargă înainte pe ploaie, care le străbătea prin haine, îi înmuia până la piele și îi împiedeca din mers. Iar foamea, care începuse să-i chinuiască rău de tot, nu le dedea mai mult curaj și nici mai multă putere. #

„Bine afi venit la noi, bocrilorr le strigau țiganii râzând. (pap;. 102)

„Ma... mare no..noroc! zise Tibișir, vrând să-și bată joc de Lir.

— Taci din gură, bâlbâitule!” îi răspundea acesta încruntat.

...Dar iată că din spre stânga drumului, care era acum o băltoacă, se auzeau voci de oameni. Lir și Tibișir, fără să-și spună ceva, ci parcă în acelaș timp îi (împinsese cineva de la spate, făcură la stânga și se îndreptară mai mult alergând decât umblând în spre locul de unde veneau vocile de oameni și lătratul de câini.

În câteva minute ajunseră acolo, ca să vadă... ce? Că nimeriseră tocmai la o șatră de țigani. Într-un ogor părăsit erau înșirate mai multe corturi țigănești. Iată ce le scosese „Norocul**, de la care Lir aștepta tot felul de minunii

Zărind corturile de țigani, Lir și Tibișir o sfecliră. Știau ei din auzite că țiganii nu se poartă bine cu copiii pe care îi găsesc rătăcind pe drumuri sau pe care li fură încă de mici de la părinți. Îi bat, îi lasă numai în pielea goală, îi trimit să cerșească, ba chiar să fure de prin curțile și casele oamenilor.

Lir și Tibișir mai auziseră povestindu-se că pe mulți copii țiganii îi schilodesc, sucindu-le o mână sau un picior,

Gândindu-se la toate acestea, Lir și Tibișir o cam băgară pe mânecă, văzând că dăduseră peste o șatră de țigani. De aceea, se opriră câteva clipe nedumeriți, apoi, la un semn al lui Lir, se întoarseră, ca să fugă îndărăt. Era însă prea târziu. Mai întâi se văzură împresurați de o droaie de câini slabi, jigăriți, ceea ce nu-i împiedica să fie răi și să se repeadă, ca să-i muște.

Lir și Tibișir nu mai știau cum să se apere. Izbeau cu picioarele, se apărau cu mâinile. Veniră apoi în jurul lor și „locuitorii” corturilor: țigani, țigănci și copii de țigani — o spuză de copii, care de care mai negri și mai desbrăcați.

„Bine ați venit la noi, boerilor! le strigau țiganii râzând, Ian, poftiți, poftiți!

— Poftiți, dragii maichii! le ziceau vreo două țigănci mai bătrâne. Dar copiii de țigani, nepăsători de ploaia care le cădea pe pielea goală, săreau și chiuiau în jurul lor.

Ce puteau face Lir și Tibișir? N*aveau altceva de făcut, decât să meargă cu țiganii și să intre într-un cort.încalțe, acolo erau mai mult sau mai puțin'la adăpost de ploaie. Apoi, în cortul în care au intrat, ardea un foc la care mai puteau să se usuce.

„Ce vânt bun vă aduce pe la noi?** îi întrebă un țigan cu părul lung, cu o barbă încâlcită și așa de groaznic la înfățișare, că ai fi înghețat de frică, dacă te-ai fi întâlnit undeva singur cu el.

Tibișir stătea posac și parcă nici nu era pe lumea aceasta. Răspunse însă Lir, căruia, la căldura focului, începuse să-i vină din nou curajul și darul de a vorbi — ceea ce, pentru el, însemna darul de a minți.

„Ne-am rătăcit, zise el, pe când mergeam acasă și ne-a apucat ploaia pe drum.

— Din care comună și ai cui copii sunteți voi?” îi întrebă din nou țiganul.

Lir, așa cum spusese și pădurarului și altora care îl întrebaseră acelaș lucru, răspunse și acum mințind: „Suntem copii morarului din Oneștii-de-deal.

— Ai morarului Stroe Sucitu? întrebă țiganul.

Pentru întâia oară auzea Lir numele acesta de Stroe Sucitu. El nu știuse niciodată cum îl cheamă pe morarul din Oneștii-de-deal. Ba nici nu știa dacă este vreo moară în comuna aceea. Totuși, se grăbi să răspundă: „Da, ai morarului Stroe Sucitu”.

— Aveți — să vă trăiască! — un tată rău și sucit, îi zise țiganul. Nu s-a îndurat măcar odată să ne dea și nouă un pumn de mălai, ca să ne mai facem și noi ceva mămăligă. De câte ori vedea că ne apropiem de moară, asmuțea câinii și punea pe oamenii săi să ne alunge și să ne ia la bătate. Ba într-o seară nTa prins și m'n bătut măr pentru nimica toată. Găsisem și eu aproape de moară o biată găină, care se rătăcise. Mi se făcuse milă de ea și am luat-o să o duc la culcare. Insa m-a văzut morarul, s-a repezit la mine, țipând că sunt hoț și că am vrut să-i fur găina și m-a bătut rău cu bățul”.

Lui Lir, povestea cu întâmplarea aceasta nu i-a făcui nicio plăcere. Se temea că țiganul ar vrea acum să se răzbune pe el și pe Tibișir pentru bătaia primită de la acela despre care el spusese că ar fi tatăl lor.

De aceea, crezând că o mai drege, se grăbi cu altă minciună: „Păi, zise el, noi nu suntem copiii adevărați, ci suntem fiii vitregi ai lui Stroe Sucitu. Adevăratul nostru tată era plugar. Însă s-a prăpădit în război, iar mama s-a măritat pentru a doua oară cu Stroe.

„Și pe noi, continuă Lir, înșirând lanțul de minciuni, ne bătea în toate zilele și deseori ne lăsa flămânzi. De aceea, n-am mai putut răbda și am fugit de acasă.

— A! exclamă țiganul mulțumit de spusele lui Lir. Care va să zică, ați fugit de acasă? Și încotro ați pornit-o, voinicilor?

— În lumea largă, să ne căutăm norocul! răspunse Lir, cam umflându-se în pene.

Se vede că răspunsul acesta a fost foarte mult pe placul țiganului, fiindcă începu să râdă, sau mai bine zis, să rânjească și să se tragă de barbă în senin de bucurie. După aceea, zise: „Păi, norocul pe care îl căutați, l-ați și găsit! Rămâneți aicea cu noi, că au să vă meargă toate în plin. Cu noi n*o să duceți grijă de nimic. Aveți casă, o să aveți mâncărică, băuturică, o să vă îngrijim și o să vă îmbrăcăm ca pe copiii noștri, dacă sunteți și voi copii deștepți și știți cum să vă învârtiți. Și cum vă chiamă, voinicilor?

-— Pe mine mă cheamă Lir, iar pe fratele meu Tibișir.

— Lir și Tibișir?!” repetă țiganul cam mirat de astfel de nume. Apoi, după puțină gândire, potrivi începutul unui cântec și se porni să-l cânte:

„Cel mai mare chilipir

Este Lir și Tibișir”

Iar ceilalți țigani, țigăncile și copiii de țigani, care erau în cort, râdeau, băteau din palme și cântau și ei:

„Cel mai mare chilipir

Este Lir și Tibișir”

În această bucurie, care nu era însă (împărtășită de Lir și Tibișir, se auzi glasul plângăreț și bâlbâit al lui Tibișir, care zicea: „Mi-e foa...foa...foame!”

— A, flăcăilor noștri li e foame! strigă țiganul, întrerupându-se din cântat și chiuit și făcând și celorlalți semn să înceteze. Le-am da noi niște puișori fripți, dar n-avem, Le-am da și cozonaci și plăcinte, dar vezi că n-au mai rămas. I-am cinsti și cu niște vinișor de ăla, care înțeapă pe limbă, dar vezi că l-am băut de mult. Dar tot trebuie să fi rămas ceva bunătăți prin traistele noastre”.

Spuse deci unei țigănci să caute „bunătățile” acestea. Țiganca scotoci prin vreo zece traiste negre, cârpite și murdare și găsi trei coji de pâine așa de uscată și tare, că chiar câinii cu greu ar fi putut să o rupă. Mai găsi o căpățână de ceapă și două căpățâni de usturoi.

Puse aceste „bunătăți” înaintea lui Lir și Tibișir și le zise: „Mâncați, dragii niaichi, după pofta inimei și vă Înveseliți! Iată și apă din belșug, căci la noi e belșug de toate”. Le puse înainte și o oală plină cu apă, în care credeai că mai întâi se spălaseră toți țiganii din cortul acela și corturile celelalte.

Lir și Tibișir văzură peste ce fel de „noroc” dăduseră în ziua aceea și ce trai îi așteaptă de acum încolo în societatea țiganilor. Văzură mai ales ce „mese” bogate și îmbelșugate li se pregătesc. Lir însă, a cărui închipuire nu aștepta decât un pretext, ca să o ia razna, își zise în gând: „Stăm la țiganii aceștia, până ce punem mâna pe ceva bani, apoi o ștergem la pădure, ca să trăim ca Robinson Crusoe”.

Tibișir nu se gândea la astfel de prăpăstii, ci plângea în sufletul său, văzând pe ce mâini a încăput și că nu s-a apropiat de loc de casă și de părinți.

Dar, deocamdată, aveau amândoi ceva mai urgent și mai important de făcut: să mănânce și să-și potolească foamea. Mâncară, așa dar, înmuindu-le mai întâi în apă, cojile de pâine, căci altfel le-ar fi rămas dinții în ele, și nu lăsară nemâncate nici căpățânile de ceapă și usturoi.

„Să vă fie de bine!” le strigă țiganul, când văzu că isprăviseră.