Țiganiada/Cântecul a IV

Țiganiada

de
Ion Budai-Deleanu

---

Cântecul a IV

Capitolul precedent - Capitolul următor

Sfinții din raiu să gată să-ajute

Muntenilor; Florescul mai spune

De-a lui Vlad biruințe făcute.

Curtea măiastră, prin o minune,

Piere ca dracul de crucea sfântă.

Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.

O, fericite veacuri trecute,

Când să mai pogorea câteodată

Pe pământ oamenilor să-ajute

Sfinții, ori ca pe cei răi să bată

Sau pe credincioși să mângăiască

La scârba și nevoia lumească.

Acum pare că ceriul de lume

Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă

Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume

Nevoile-întru viața-întreagă.

Îngeri nice-în vis acu s-arată

Să ne-învețe vro taină ciudată.^[1]

Cu-adevărat! eu altă pricină

N-aflu, făr' că sau nice-o credință

Noi avem acum sau pre putință

Iar' a bătrânilor socotință

Răzăma purure-în lucruri sfinte,

Ceriul având în inimă și minte.

Ori de unde-aceasta să purceadă,

Destul că pe vremea lui Vlad încă,

Sfinții oblicind atâta pradă

Ce făcea turcii-în creștini ș-adâncă

Răutate, pe pământ veniră

Și multe suflete mântuiră.

Aceasta nu numai că să zice,

Ci s-au scris și la cronica vechie

Carea-i mai de mult fără de price,

Și decât cronica lui Urechie;

Apoi, să-întărește prin hârțoaga

A mănăstirii de la Zănoaga.^[2]

Acum o dată scăzusă luna

Și crescând iară să făcea plină,^[3]

De când oștile turcești întruna

Jecuiea stăpânia română.

De cruzii multe și tâlhărie

Rămăsese țara mai pustie.

Numa țigănia noastră-armată

Între-atâte valuri ș-asuprele

Era întreagă și nevătămată

Scăpând oarecum ca pintră iele;

Prin sfadă multă și hodini dese

Aproape de-Inimoasa-ajunsese.

Sân Spiridon prin o tâmplare

Din raiu privind, să mai vadă

Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare

Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă

De sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane

L'întrebară: „Ce-ți e, Spiridoane?"^[4]

„O! (zisă) Dar' nu vedeți ce-mi este?

Perit-au Țara mea Romănească!

Nu e țară, sterpele neveste

Unde-întratâta să mă cinstească

Ca-în aceasta, ș-acum, ian' căutați

Cum o prădează turcii spurcați!..."

Toți sfinții mirându-să priviră

La mulțimea taberii păgâne;

Din umeri și cu capu clătiră,

Iară Sân Nicoară,-adânc în sine

Cugetând, din buzele sfinte

Următoare slobozi cuvinte:

„O, cuvioșilor! mie-mi pare

Că nu-i vremea de-a clăti din spate

Sau a jelui făr-ajutare

Ș-așteptând pănă vor fi surpate

A noastre beserici de păgâni,

Ci să-ajutăm și noi pe români!...

Drept aceasta, Spiridoane, dară

Luând voinicii noștri în soție,

Pe Jòrgiu și pe Medru, gios te pogoară

Ș-ajută lui Vlad în bătălie.

Așa gândesc eu că-ar fi mai bine,

Însă n-așteptați de-azi pănă mâne!...

Ci cât mai curând trebuie-a merge,

Că-amintere poate fi zădară

Ajutarea. Cești doi pot s-alerge

Degrabă fiind călăreț, iară

Tu pedestru (precum din canoane)

Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."

Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de față,

Întărea sfatul lui Sân Nicoară,

Numai Sân Spiridon avea greață,

Căci nu văzusă nici odinioară

Vreun războiu având inimă blândă

Din fire și neiubind izbândă.^[5]

Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă

Și zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,

Coiful, scutul, sulìța nevinsă

Luă, și luând toate sărută,

Nu pentru că-s bune și frumoase,

Ci că-acum de mult nu le purtasă.

Așijdère Sân Medru s-armează

Amândoi de-aci suind călare,

Sân Medru pe iapa sa cea brează,

Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care

Îmbe dobitoace minunate

Spun că-ar fi măiestre ș-aripate.

Însemnându-să cu sânta cruce

Cuvioșii călăreți plecară.

Sân Spiridon după ei să duce

Pogorând pe cea tainică scară

Care Iacov (pribegind de-acasă

De frica lui Isav) o visasă...

Dar părându-i cale delungată

Pe-încet a păși din spiță-în spiță,

Măcar nu călărisă nice o dată

Totuș', dacă-ar fi vreo măgăriță

Sau puiu de asìn! socotea-în sine

Că-ar putea călători mai bine.

Și iacă,-o minune! ce zărește!

O asìnă despre mâna dreaptă

Grăind cătră dânsul omenește:

„Sân Spiridoane, dar ian' așteaptă!...

Și de voiești a merge mai tare,

Nu-întreba nimic, ci sui călare!...

Ásina lui Válam sunt eu, care

Pentrucă potignind odinioară,

Îngerului ferii din cărare

(Ai auzit povestea mea doară?),

Rămăsăi pănă-acuma-în viață,

Ca oamenii limbă-având vorbeață."^[6]

Sântul bucuros primi-îmbierea

Și de-acolea mearsă tot călare;

Însă-așa-i fu sfatul și părerea:

Să nu să-arete la fieșcare,

Ci nevăzut ispitind el toate

Să-apere pre oameni de păcate.

Întracea turcii-încolea și-încoace

Ca turbați alerga după pradă;

Țiganii nu știea ce vor face,

Că-între dânșii să scornisă-o sfadă

Unii voind să călătorească,

Iar' alții pe loc să hodinească.

Din bătrâni încă mai mare parte

Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă

Să meargă la Spăteni, nici să-întarte

Domnia, prin zăbavă fără treabă.

Drept aceasta țiganii grămadă

Strângându-să-începusă la sfadă.

Unii striga că pentru o fată

A unui ciurariu nu să cuvine

Să zăbovească tabăra toată,

Alții răspundea că fieștine

Datoriu e păn' atunci să rămâie,

Păn' să va ști de-i Romica vie...

Iar' în cea curte mândră măiastră,

Voinicii zăuitându-și de toate

Bea, mânca, juca, ședea-în fereastră;

Parpangel fátá-și găsi nu poate;

Florescul povestea ca nainte

Străinului cu ceste cuvinte:

„Iar când sosiră la locul unde

Grecul știea că-s mrejile-întinse

Ș-unde Hamza cu oaste să-ascunde,

Atunci, ca nește pârjoale-aprinse,

Iacă zece mii de turci să scoală

Și lovesc pe munteni cu năvală.

Iară logofătul cu sumeață

Sprânceană lăpădând fățărie:

„Nu-ți fie (zise) de mir, nici greață,

O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie

Pă câne să să dea legat, iară

Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...

Sosit-au de tine hotărâtă

Vreme,-în care tu de voie bună

Vruși să te-închini la poarta mărită!...

Tinerii tăi încă-s de-împreună

Gata-a merge departe de-acasă,

Nice-acum de patrie le pasă!..."

Stete vodă cu mintea-îndoită

De-are-în pieptul vânzariu să împlânte

Fierrul, dar socotind ovilită

Izbândă, ca singur să să-încrunte

Însuș' cu el, hotărî să-l lasă

Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.

Sabia smulsă, ochi plini de-urgie

Aruncând la el, așa răspunse:

„Greculeț mișel, născut la robie,

Învățat la viclenii ascunse,

Intrìgi a face,-a méștere-otravă,

Simțire neavând de-onor și slavă,^[7]

Voiu să-ți arăt fără viclenie

Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,

Nici cap să să plece la robie

Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,

Căci ai gândit!... bagă samă bine,

Oare prinde-or iepurii pe câne!"

Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul:

„Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune

Cu multe,-aici, tot înșălământul

Cu care-au cercat a ne răpune

Vrăjmașul ș-unde ne aflăm astă-oară,

Căci înșii vedeți!... Pentr' acea dară,

Cred, o viteji! că nu-i trebuință

Să vă-arăt cu mai multe dovede

Că scăparea-i numa-în biruință.

Ceștii numa putem a ne-încrede!

Deci acum, sau moarte cu dafine,^[8]

Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...

La arme, dar'!... S-aratăm vărtute,

Să stăm nefrânși, cu inimă vitează.

Nu biruiesc multe mii și sute,

Ci cari a biruire cutează.

Alergați și vă luați izbândă;

Slava voastră fie-a lor osândă."

Zice, și dând semnul de năvală

La oștile-în ascuns pregătite,

El cu garda sa de-aci să scoală

Și-în șireaguri bine-orânduite

Lovi pe turci cu-atâta iuțime,

Cum cade tunetul din nălțime.

Și cum povoiul, pe țàrìnă coaptă

Căzând, cu năpraznă-într-o clipită

Strică truda plugariului dreaptă,

Și iacă, zace gios cutrupită

Toată țàrina, ș-în loc de grâne

Numa năroiu și baltă rămâne.

Așa lovind viteaza-oștișoară

În turcime, trupuri polignește,

Rânduri întregi prăvale ș-oboară,

Taie, surpă, dar mai mult stropșește,

Ș-altă nu vezi făr' trupuri tăiate

Zăcând în bălți de sânge necate.

Vlad ca ș-un leu întărâtat foarte,

Ce, de vânători luat în goană,

Deacă să vede cu câni de-o parte

Iar' de alta cu mreaja vicleană

Împresurat, unde-i cea mai mare

Grămadă de câni, acolo sare

Și dorind să-ș' facă-izbândă-amară,

Pe care cumu-i vine nainte

Frânge, spintecă,-încoalță, ș-înghiară,

Când cu brânci groaznice, când cu dinte

Apărându-să, sugrumă și ucide

Și printre dânșii drumu-ș' deschide,

Așa Vlad văzând că de toate

Părți pe dânsul turcimea să scoală,

Unde vede că-s mai îndesate

Gloatele,-întracoló dă năvală,

Învârtind arma-încolea ș-încoace

Larg potec pintre păgâni-ș' face.

În zădar Hamza oști împrăștiate

Va să-adune, războiu să-întrejască,

În zădar a le-îndemna să bate

Cu porunca tare-împărătească,

Căci oastea-în răsipă-acum pornită

Să calcă fugind ș-e neoprită.

Iar' Hamza de cetele muntene

Împresurat, cade la prinsoare

Cu mai mulți din oștile-agarene.

Grecul încă nevăzând scăpare,

Lui vodă cu multă plecăciune

Cade-înainte și să supune.

Atunci vodă-amar zâmbind îi zise:

„Cum îți pare-acum, Catavoline,

Urzitoriu de vânzării închise,

Sol fățarnic a Porții păgâne,

Ce nu te rușini cu tâlhărie

A vinde creștina stăpânie?"

Așa zicând cu groaznică moarte

Porunci ca pe toți să-i înțape,

Ce la tâlhărie avură parte,

În pădurea ce era de-aproape.

Hamza fu-înțăpat pe cel mai gros

Și mai nalt copaci, grecul mai gios.

Crudă poruncă, moarte-îngrozită!

Dar acelui nevinovat pare

Că vânzarea-i și mai neomenită.

Om ticălos, totuș' nu te spare

De la fapte rele câteodată

Pedeapsa,-ori cu ce moarte-așezată!

Dacă estea-în Țarigrad s-auziră,

Sultanului nime nu cutează

A spune, măcár că el să miră

Unde logofătu-întârziază,

Păn' ce-odată viziriu-îndrăznește

Și lucru cum e povestește.

Iar' tiranul aprins de mănie

Că-au cutezat a grăi de-acele

Basne și care nu pot să fie,

Lucruri de rușine și mișele,

Porunci să-l bată peste față

Pentru vorba proastă și-îndrăzneață.

Iar' deacă din solii repezite

Să-încredință, mai nu turbă-în sine

De ciudă și de-urgie-ocărâte

Văzându-și porunci, nici să-ș-aline

Firea putu cu deobște târzie

Izbândă, ci cât mai tâmpurie.

Deci la pași de aproape, de parte,

Porunci de sârg oști să-și armeză,

Și întracela chip ei să să poarte

Ca să aducă cele mai viteze

Cu sine, iar' păn' la primăvară

Să fie gata să iasă-afară.

Abea pe câmp iarba răsărisă,

Iar' codru noao frunză apucasă;

Din toate părți turcimea trimisă

S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă

Alergând spre Țara Romănească,

Cu totul acuș' s-o jefuiască,

Iar' o parte duce cu pas iute

Sultanul păgân, suflând izbândă,

Cu care s-afla mii doao sute

De mulțime varváră neblândă.

Ș-acum la Vidin ajunsese

Stulurile cele mai alese.

Era tocma-în miez de primăvară

Când zăfiri cu florile să joacă,

Păsărelele vesele zboară,

Iar jivina și cea mai săracă,

Voioasă saltă și să desfată

În dezmierdare nevinovată,

Când iacă Vestea-în trâmbiță sună

Că vin turcii cât frunză și iarbă,

Ca robiei țara să supună.

Toți să gată-a lua fuga oarbă.

Boierii cei mari și mai cu minte

Luasă fuga mai înainte,

Iară țăranii săraci, în pripă,

Ca ș-o turmă de oi fără pază

Cari încătrò purced în răsipă;

Plini de frică și cuprinși de groază

Toată-ș' lasă avere și sudoare,

Nedejdea puind numa-în picioare.

Fug copii cu tinere copile,

Fug muieri cu mititei în brață,

Iară cei mai încărcați de zile

Îi mângăie și le sunt povață.

De vaiet amar, țipete, jele

Plini-s codrii, câmpii și vălcele.

Ici unul își poartă pruncii-în spate,

Altul colea pe slabul părinte,

Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate

Și stă ca zăpăcit de minte,

Neștiind cui mai curând s-ajute:

Pruncilor sau muierii căzute.

Nepotul duce pe moș de mână,

Moașa pe nepoției și nepoate,

Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;

Fieșcare din primejdie scoate

Pre cel mai iubit, mai de aproape,

Năzuind cătră munte să scape.

Numa Vlad, cu inimă nefrântă

Și-înarmat, pre păgânul așteaptă.

Nimic de la scopos nu-l desmântă,

Toate-orânduiește, toate-îndreaptă

Spre pierirea păgânelor gloate,

Tocma să fie nenumărate.

Cu călărimea lui cea vitează

Prin locuri dosite, lui știute,

Oștilor turcești de-aproape-urmează.

Din ascunziș cu năvală iute

Sărind pe șireaguri sângurate,

Neașteptat încungiură și bate.

Ca lupul flămând care, supt deasă

Tufă ciulit, pe pântece zace,

Când vede trecând o turmă groasă

De-oi sau alte slabe dobitoace,

Iar văzând pre vreuna sângurată

Sară,-o răpește și fuge îndată,

Așa Vlad urmând oștii cei mare

Turcești, ordiilor despărțite

Neașteptat înainte le sare

De prin locuri ascunse, dosite,

Ș-atâta știe-a-i zătigni de bine,

Cât nici măcar unul viu rămâne."

Florescul fârșind lunga poveste

Mearsă, fiind târziu după cină,

Iar' Parpangel după a neveste

Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;

Deci plin de necaz că n-o găsește,

Se cùlcă pe un pat ș-ațipește.

Însă lucrul cel mai de mirare

Este că bietul țigan, aice,

Unde să culcasă-în supărare,

Află' zioa cea mai de ferice,

Fiindcă-a doao zi dimineață

Să trezi la Romica sa-în brață.

Dracu nu doarme! cine-întii zisă,

Bine-o nimeri...! că așa este:

Pănă noi durmim cu geana-închisă,

El turbură fete și neveste

Și-osăbite feliuri de năluce,

În vis și-în aievea le aduce.

Nu știu cum să tâmplă de-astă dată

(De bună samă prin gevolie!)

Că Romica era culcată

Într-acel pat ș-aceaiaș chilie

Unde se culcasă Parpangel

Asară, mâhnit ca vai de el.^[9]

Când fu spre zio, el să trezește,

Fiind încă ea-în somn afundată;

Caută-împrejur, și iacă-oblicește

Că doarme lângă dânsul ș-o fată.

Să miră! și nu să poate-încrede:

În vis sau într-adevăr el vede,

Dar' apoi de pe semnele toate

Cunoscu pe draga sa copilă.

Cine-aici a povestire poate

Cu ce feliu de sâmțire și milă

O cuprinsă,-o sărùtă și zisă:

„O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."

Atunci și Romica clipește

Și văzându-și ibovnicul față,

Nimica de dânsul să sfiește,

Ci cuprinzându-l cu dor în brață,

Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele,

O, câtă-mi pricinuiși tu jele!"

Copila cu totul roși-în față

Și-i arsără buzele ca focul,

Junele-încă nu era de gheață

Ș-acu dracu-și începusă jocul:

„Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă

Spăimântată, vrând să să rădice.

S-ápără ca când nu i-ar fi voia

Ș-apărându-să-îl strânge la sine.

Ce-i de-a face când vine nevoia

Pe om? Voi știți, dragi neveste, bine

Că la-împrejurări cum este-această,

Totdeuna vi să tâmplă năpastă.

Însă spre-a Romicii norocire,

Tocma ca când ar fi fost chiemată,

A feciorii sosi scutire:

Sân Spiridon pe-asină aripată

Trecea tocma-într-aceaiaș' clipită

Pe lângă ceastă curte vrăjită.

Și văzând de sus pe cea perechie

Care,-încă fiind necununată,

Porunca-întie din legea vechie

Era gata să-împlinească,-îndată

Trasă-asupra curții-un semn de cruce,

De carele pier toate năluce.

Și iacă pieri curtea frumoasă

Ca când n-ar fi fost nice odată.

Oaspeții-într-o baltă puturoasă

Să treziră. Și-acea minunată

Întâmplare la toți au arătat

Că curtea n-au fost lucru curat.^[10]

Bunul Parpangel, pănă prin baltă

Plină de broaște sâlind să iasă

Înoată-încoace,-încolea și saltă

Ș-orbecăind prin ceața-întunecoasă,

Iată pierde pe Romica dragă

Și-în zădar o caută balta-întreagă.

Iar' după ce cu multă trudă

Abea să vârgoli din băltoacă,

Plin de tină și cu haina udă,

Scuturându-să stete-o soroacă

Și-începu a socoti-întru sine

Asupra cestor tâmplări străine.

Ci în zădar cap și minte-ș' bate,

Că niciuna-i vine la măsură.

Curtea pieri cu casele toate,

Nice să știe ce să facură

Oaspeții; patul și draga fată

Încă pieriră din ochi deodată!

Iar' de altă parte știea bine

Și-aceaia, cumcă-astă dimineață

Au fost întru nește căsi străine

Și-în pat, șiind pe Romica-în brață;

În urmă, că-în balta puturoasă

Au căzut, haina-l mustra tinoasă.^[11]

Estea socotind jelea-l cuprinsă,

Mai vârtos pentru biata Romică,

Iar inima cea de dor aprinsă

Mai numa că nu i să despică.

Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!"

Iha^[12] din vale-i răspunde: „vină!"

Iha, cea răsunare deșartă

Care din râpe și văi afunde

La macar ce chiemare să-întartă

Și ca când ar îngâna răspunde,

Aceaiaș' și lui Parpangel atunci

Răspundea din prăpăstii adânci.

Țiganul care n-auzisă

Niceodată răsunare chiară

Ca-aceasta, stete cu gura-închisă

Gândind că cineva-l chiamă doară,

Însă neauzind mai mult pe nime,

Purceasă-înainte prin desime.

În urmă ieșind la o cărare

Și sângur văzându-să, de jele

Ș-urât rupsă-a cânta cu glas mare:

„O, voi dragi, vesele păsărele,

Păraie limpede curătoare,

Copaci aducători de răcoare,

Voi mândre poieni și văi adânce,

Voi măguri cu desișuri umbroase,

Vârtoase ne sânțitoare stânce,

Și tu, coadre verde,-întunecoase!...

Cine-mi va spune năcazul greu

Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".

Socotind că cineva-i răspunde

Ș-acum, iarăș' cu d-inimă frântă

Zise: -„Oricine-ești, nu te mai ascunde,

Sau ești om, sau vreo ființă sântă,

Ieși la mine-încoace și te-arată,

O! spune-m și mă desfată!" Iha: „fată!"

„O! eu încă caut o fată blândă

Care sufletu-mi dusă cu sine,

Lăsându-mă-întru năcaz ș-osândă;

Nice știu prin ce locuri străine

Va fi ia petrecând zile-amare

Și de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"

„Cine știe, vedea-ne-om vreodată

Și poate că după vreme lungă!...

Că nu-în zădar au fost ea furată

Doar' în țări streine va s-ajungă

Și-oh, amar! apoi cine mai știe

Cui va fi dragă soție!" Iha: „ție!"

„Hai, doară mă-înșeli, copilă bună,

Alinându-mi puținel năcazul,

Că eu văd numa noori și fortună

De când soarele-mi ascunsă-obrazul.

Deci, de-i adevărat graiul tău,

Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"^[13]

Aici el era să mai vorbească

Și să mai asculte ce-i vrăjește

Iha, fata cea pădurănească,

Când de-o lature, iacă zărește

Venind împotriva lui vrăjmaș,

Pe cal întețit, un călăraș.

Țiganul zărind sabia luce,

Și voinicul sosindu-i aproape

Tot înghieță, nici fuga s-apuce,

Nici în grabă-oarecumva să scape

În pripă cuteză, că din vreme

Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...

Asupra nearmați și de-a ta samă

Argineanul sabia nu poartă;

Pentru-aceasta să fii fără teamă,

Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:

Nu văzuși maìnte pe-oarecare

Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?

Nu văzuși o copilă creștină

Tinără și dintr'o mie-aleasă,

Ca ș'o mielușică fără vină

Fugind repezită, spărioasă

Și năzuindúndeva să scape,

După ea doi turci gonind aproape?"

Parpangel cu mintea-înhemeită

De cele care lui să tâmplasă,

„Drag (zisă) coconaș! o clipită

Numa eu văzui pă ha frumoasă!

Dară, ca să nu-ți vorovesc pleve,

Însumi nu știu: în vis sau aieve."^[14]

Voinicul cunoscu din cuvinte

Că bietul țigan ș-acu visază;

Stete puțin cu-îndoită minte,

Dar' murgul îi sare și rântează,^[15]

Flútură cu capul, înspumate

Zăbele roade și pământul bate.

Acesta era viteazul de care

Oastea păgână se temea toată,

Doară cel mai harnic și mai tare

Din toți ce-au purtat arme vodată;

Multe el făcusă vitejii în lume,

Jurat vrăjmaș turcescului nume.

Înțălegând el dară că vine

Sultanul cu toată-a sa putere

Să jefuiască țările creștine,

Își părăsi tânăra muiere

Ș-îmbrăcat în zoao luminoasă

Asupra păgânilor purceasă.

Sângur, cu nesupusă vitejie,

Hotărî pe turci să năvălească,

De-ar fi ei și mácar câți să fie;

Ș-acum de trei ori, cu voinicească

Îndrăznire,-asupra multor sute

Dete războiu ș-alungă pe tute.^[16]

Nici unul poate mâna să pună

Pe dânsul sau rană să-i aducă,

Iară el ca fulgerul detună

Între dânșii, când sabia-ș apucă;

Și pare că-împrejurul lui ploao

Trupuri de păgâni tăiate-în doao.

Tocma să tâmpinasă cu-o ceată

De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă

Tăindu-i partea cea mai bărbată,

Iar' el ostănit căutasă-în pripă

Să-odihnească-a umbră răcuroasă,

Și veni-într-astă pădure deasă.

Dar' spre răul său și soarte-amară,

Era pădurea cea blăstămată!...

Cum intră și vru să să pogoară

Supt un păltinaș, iacă deodată

Doi turci vede, gonind o copilă

Carea-l rugă de-ajutoriu și milă.

El neștiind că este-o nălucă,

După dânșii nencetat aleargă

Și-i pare că-acuș'-acuș apucă

Pe gonaci, capetele să le șteargă,

Iar sosind lângă țigan pieriră,

Și de-aceasta el acum să miră.^[17]

Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare,

Că tocma nimerisă la cele

Doao-izvoară de-împrotivă, care

Din sufletele mari fac mișele,

Iar' mișeilor dau vitejie.

El, săracul, de-aceasta nu știe.

Acoléși lângă dânsul de-o parte

Era doao, supt un fag, izvoară,

Din care curgea pe doao boarte,

Doao păraie, ca și vioară,

Având limpede-apă și dulcie,

Iar' una-i de-împrotivă altie.

Care bea din cel pe mâna dreaptă,

Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:

Mintea nu știu cum i să deșteaptă

Și pare că sus la nuori zboară,

Face dintr-un iepure fricos

Viteaz neînvins și leu inimos.

Iar' apa cea de pe mâna stângă,

Tot focul sufletului potoale,

Face mintea tâmpă și nătângă,

Ba toată firea trândavă, moale,

Cela și cesta părăuaș mic

Era-între țigan ș-între voinic.^[18]

Vede limpede ca și vioară

Apa voinicul și frânt de sete

De pe cal îndată să pogoară.

Neștiind, bea de saț, pe-îndelete,

Ah! și bea cu multă lăcomie

De-a stânga, dintru ticăloșie.

Sărace-Arginene! ce minută

Nefericită-acolea te-adusă,

La cest urât părău ș-apă slută!...

Iacă vitejia ta răpusă!...

Dar ce folos, abea cât înghite,

Iacă toate-întrânsul schimosite,

Lasă calul, armele desbracă,

Apoi merge și-în codru s-afundă.

Parpangel tocma era să treacă

Părăul și văzând limpede-unde

Curgând pe su țermurile-înguste,

Nu să putu răbda să nu guste.

Cât putu-încăpea-în palma cufundă,

Atâta luă și sorbi-îndată,

Și iacă-în fața lui cea rătundă

Să vedea schimbarea minunată,

Căci ochi nu știu cum i să-înfocară

Și-înt-ralt chip cu tot să strămutară.

Cu privire mândră și vitează

Tocma ca ș-un altul acum stete,

Iar' mintea-i să luminà cu trează

Istețime, ș-osăbită sete

Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte

Lucruri mai mari, de slavă și nalte.

Caută la sine și să rușìnă

Văzându-să-în hainele mișele,

Toate ude și pline de tină;

Aruncă ceste și luă cele

Carele-Argineanul lăpădasă

Una cu armătura frumoasă.

Cu ochiul lacom toate petrece

Și una după-altă le îmbracă,

Și părea că nu să teme de zece,

Dacă scoasă sabia din teacă.

Iar apoi, văzându-să călare

Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.

De-aci zlătariul fără zăbavă

Luând cărarea-îmblată, purceasă

Prin cea necunoscută dumbravă.

Acuma și de Romica-ș' uitasă,

De nu i-o pomenea lui o tâmplare

Groaznică, fără de-asămănare.

Măcarcă calul inimos îl duce

Rapede și cum să cade-în spate,

Totuș' el băgând sabia luce

În teacă, la un tufariu să-abate

Și rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...

Sânge pícă cu glas de durere:

„Nu mă frânge, drăguț Parpangele!

O, lasă-mă s-odihnesc în pace!

Tu nu ști că-în aceste nuiele

Trupșorul Romicii tale zace!...

Soarta mea fu crudă și nedreaptă,

Líbovul altii pe tine te-așteaptă!"^[19]

Glasul tăcu; iar dacă-înțăleasă

A logodnicii tristă tâmplare,

Stete nemișcat cu față jeloasă,

Inima su piept bătându-i tare.

Izbucnind în urmă jelea-închisă,

Râu de lacreme varsă și zisă:

„Tu ești, dragă Romică dorită!

Váileo, vai! ticălosul de mine!...

Cum de groaznică ți-au fost ursită!...

Ah! nu pot eu trăi fără tine;

Ieu încă-a vieții fir mi-oi rupe,

Pe-amândoi o groapă să ne astupe."

Zicând aceste sabia scoasă

Și vru-în doao gâtlejul să-ș' taie,

Dar' cu farmece trupu-i legasă

Mama sa, Brândușa, ca-în bătaie,

La războiu sau măcar ce-altă price

Nice-o armă-în lume să nu-i strice.

Deci sabia lunecă pe piele

Ca pe marmură nestrăbătută,

Iară de mult bănat și de jele,

El în urmă la crièri să strămută

Și pare că nimica nu mai sânte

Ș-umblă ca ș-unul fără minte.

De-aci-întețindu-ș' calul, aleargă

Încoace și-încolea cu iuțime,

Cruciș', curmeziș' pădurea largă,

Cu tot feliul de nebune shime,

Tocma ca ș-o sălbatecă fiară

Țipă, răcnește, spumegă, zbiară...

„Stați, tâlharilor fără de lege

(Strìgă el căutând în toată parte),

Suflete păgâne și pribege,

Pe toți v-așteaptă cumplită moarte!...

Însă, dacă-mi veți da pe Romica,

Iată că nu voi face nimică!"

De-aceste lui în minte puiază

Fierbințala! Câteodată-îi pare

Că vede pe Romica cu groază

De dânsul fugind; el pe cărare

Îi merge și purure-o-întețește,

Dară ea tot fuge bărbătește.

Așa făcând pănă când înoaptă,

Adeseori zice: „Dulcea mea zână,

Nu mă fugi! Deh, Romică,-așteaptă!

Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,

Să mergem la țigănie-acasă.

Vină, dragă Romică, frumoasă!..."

Rău-mi pare, drăguț Parpangele,

Că-atâta pățești pentru-o copilă,

Că nu-s vrednice de-atâta jele

Copilele, ba nice de-o milă!...

Căci puține sunt, foarte puține!...

Cu care să te nărăvești bine.

FÂRȘIT

---

1. Aici poetul să plânge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, și zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P.
2. Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorât sfinții din ceriu și au ajutat oamenilor, și zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decât cronica vornicului Urechie. M. P.
   

   a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.

3. Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de când turcii întrasă în țară. M. P.
4. Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să știe ce-au făcut și ce-au vorbit sfinții în raiu? C. Idiot.

   a) Și mie așa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat așa scris. Onoch.

   b) Aceste trebuie să să înțăleagă poeticește și într-acel chip cum povestește Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba și Apollòn, iar alții s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) și Vulcán. Poeticul nostru fiind creștin n-au putut să pomenească de zieii păgânești și să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinții creștinești. Însă aceste să înțăleg, cum am zis, poeticește și alegoricește. Cocon Musofilos.

5. Întâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obște, să țâne pretutindene de chipul vorbei de obște și întrebuințază cuvinte obștite între țărani, afară de tâmplări când vorbește altcineva, căci atunci așa-ș chibzuiește voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbește. Deci și aici fiindcă sângur povestește, nu zice sfântul Spiridon, sfântul Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult și să obicinuiește astăzi la țărani care sunt mai stătornici întru ținerea obiceaiurilor strămoșești. Și cu adevărat nu știu de unde au luat cărturarii noștri besericești acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul cuvânt strămoșesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ș-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân Giorgiu ș. a. C. Filologos. a) Dar, ș-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii și călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Și pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.
6. Pentru această asină a lui Valám este scris la Biblie că mergând Valam pe această măgăriță, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar ásina ferindu-l îngenunchie și bătându-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dânsul: „Ce mă bați?"... Iară cele ce să zic aici pentru dânsa, trebuie să să înțăleagă poeticește. Erudițian.
   

   a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinți; mai vârtos să să mestece la poveștile țigănești. Păr. Desidemonescul.

   
   

   b) Și ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviință!... Că au vrut să ajute sfinții creștinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt și la Biblie, unde împrotiva necredincioșilor ajută îngerii. Ba să află și la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreț sfânt mergând asupra oștilor.

   
   

   Apoi, caută la Viețile Sfinților și vei afla și mai minunate. Iar pentru măgărița, însuș' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim șezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povestește numa de țigani, ci și de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinți, s-au mestecat cu povestea țiganilor. Părintele Apologhios.

7. Onòr, adecă cinstire, cuvânt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă și la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vârtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătinești. P. Filologos.
8. Dafin este un feliu de lemn de obște știut, care lătinește să chiamă làurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună și încununa pe biruitori, care să purta vitejește la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aștepta, fără ori moarte încununați fiind cu slavă sau izbândă. Filologos.
9. Vezi lucru dracului! Cum au știut el a-i întâlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfântoievici.
10. Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gândeam că, de bună samă, s-au săvârșit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfântoiescul.
    

    a) Ha! ha! ha!... bine le șede așa oaspeților acelora, în balta puturoasă! Așa dăruiește diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.

11. Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieșind din baltă și nevăzând nici curte, nici oaspeți, nici pe Romica, să frângea cu gândurile și nu știea ce să socotească. M. P.
12. Iha este cuvânt formuit din firea lucrului și însemnează tot aceaiaș' ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peșteri și răspund la fieștecare strigát cu vorbe asemene, însă înjumătățate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.
13. Ce țigan nebun! Dar' nu putea el să cunoască că nimene nu-i răspunde, ci numai sunetul vorbelor lui să răzbătea. Idiot.
14. Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar' el gândea că întreabă de Romica. Mândr.
15. Pe une locuri zic necăzește, în loc de rântează. M. P.
16. Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar' preînvățatul Talalău face o luare aminte, tot acoloș' la izvod, precum s-au zis mai sus, zâcând că în copilăria sa au auzit cântând de faptele aceluiș' Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, așa și cântarea aceaia nu o pututu-o afla mai târziu. Pagubă!... (adauge învățatul) că nește cântări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiți a norodului, căci întru dânsele ar găsi multe făpturi istoricești care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Și adevărat zice acest om învățat, că eu însuș' multe cântări de viteji romănești am auzit când eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudițian.
17. Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind și după dânsa doi turci gonind, el vrând să mântuiască copila, alerga după turci, iar' când sosi lângă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P.
18. În aceaiaș' pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieșea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire și vărtute, căci apa din părăul despre mâna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte și inimă vitează, iar cea din părăul de-a stânga strica toată firea omului și-i întuneca mintea făcându-l ticălos ș. a. M. P.
19. Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica și aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch.

    a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ș-adevărate! Idiot.

    b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:

    Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudițian.