Țiganiada/Cântecul a V

Țiganiada

de
Ion Budai-Deleanu

---

Cântecul a V

Capitolul precedent - Capitolul următor

Țiganii la sfat n-au bună plază;

Tandaler ca ș-un bărbat s-arată,

Vodă tabăra le cercetează

Cu garda sa turcește-îmbrăcată.

Pe Parpangel abea la viață

Întoarce mamă-sa isteață.

Acum laia țigănească-armată

Nu era departe d-Inimoasa

Hodinind și mergând câteodată;

Iară la crieri coapta și bărboasa

Bătrânime cu cei mai de cinste

Să sfătuiea, ca și mai nainte.

Căci acum și-înțăleaptă solie

De-oarecâteva zile-întorsese

Cu răspunsul bun de la domnie

Zicând, precum vodă le spusese

Și cum au aflatau a sa mărie,

Toate după pofta lor să fie.^[1]

Adecă-întii, ca de la Flămânda

Păn la-Inimoasa numa trei mile

Să fie, când or merge curânda;

A doao, să facă-în toate zile

Atâta hodini câte le place,

Să mânce, să beie și să joace.

Numa de una grijă să poarte:

Când s-ar tâmpina cu turci în față,

Să nu-ș aducă-aminte de moarte,

Dar' inimă s-arate-îndrăzneață,

Că, de-or fugi ș-or întoarce spate,

Nu le va mai trimite bucate.^[2]

După multe sfaturi și cuvinte

Spuind fieșcare a sa părere,

Bălăban, aducându-și aminte

De vorbit, graiu ș-ascultare cere;

Și văzând că nime nu-l smintește,

Rădicând glasul, așa rostește:

„Bărbați buni, mai nainte de toate

Cred eu că-ar trebui să să-așeze:

Oare suntem sâliți a ne bate

Cu turcii? Că-având mințile treze,

Lesne vom precepe dintru-ahastă

Cum că-o mare ne-așteptată năpastă!

Pentru ce vodă-aici ne trimisă?

Pentru ce ne pusă-armele-în spate?

Pentru ce dete mălaiu cu clisă...?

Aheste nu mi-s lucruri curate!...

Și mă tem ca nu, cu bună știre,

Să fim trimiși aici la pierire.

Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine

Să ne tragem în sus, cătră munte,

Să nu-așteptăm pănă turcul vine

În sângele nostru să să-încrunte;

Și Cetatea Neagră este locul,

Unde ne vom aștepta norocul."

Goleman încă-atunci de potrivă

Într-acest chip rostul său deschisă:

„Tot care n-are minte ponivă

Și privind cu ochii doar' nu visă,

Trebuie să vază, să-înțăleagă

Că Vlad Vodă-au făcut cu noi șagă.

Au socotiți voi că el nu știe

Cu câtă putere turcul vine,

Ca să puie țara supt robie?

Înprotiva-ahăstor oști păgâne

Noi avem să stăm cu vitejie,

Măcar și de-ar fi de sute-o mie.

Adecă, turcii venind să lovească

Întii pă noi, ș-întia năvală

Oastea țigană s-o sprijinească,

Ca el apoi, fără de-ostăneală,

Să deie pe dânși, de-a noastră moarte

Slăbiți, și biruință să poarte.

Spúneți-m acum: pentru ce s-ascunde?

Pentru ce nu sunt oameni prin sate?

Toți au fugit și nu să știe-unde,

Ducând cu sine toate bucate.

Au văzut-ați trecând din loc în loc

Vrun om, vrun câine sau dobitoc?

Cum dară să nu putem noi crede

Cumcă suntem amânați la moarte,

Ca și nește mișele cirede?

Oh! amară și cumplită soarte!

Inima-m pare că să despică

Dă mare jele, bănat și frică."

Atunci Tandaler cu sumeție

Sculându-să: -„O, voi toți, iepuri fricoși

(Zise), câți sunteți în țigănie!

Dar' de voi mă mir, bătrânilor moși,

Cum puteți asculta cu răbdare

Tot dă frică și dă spăimântare!

Noi să fugim! Și-încătro? Dar' unde?

Și pentru ce? Sau doară dă frică?

Care să teme să poate-ascunde:

Iacă codrul!... Dară cui voinică

Încă-în sânișor inima bate,

Locului va sta pănă când poate.

Iar' de-au vrut vodă să-ș facă-izbândă

Asupra toatei țigănești laie

Și-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă

Pentru nește clise și mălaie,

Să-i arete-acum țiganii dară

Că nici ei sunt pui dă căprioară."

Abea fârși Tandaler cuvântarea,

Când iacă, cu mare bucurie,

Sfatu-i întări toată-adunarea

Cea mai multă și mai tinerie,

Numa bătrânii ceva-îndoială

Avea pentr-a turcilor năvală.^[3]

Nici în zădar să temea, că iată,

Să-aud de departe țipete dese:

Pentrucă-avangarda spăimântată

Care după bureți să dusese,

De pe-un gruieți oblicisă-o mare

Ceată de păgâni venind călare.

Și-într-un suflet alergând acasă

Striga: „Fugiți, că turcii vin, iacă!"

Iar' laia țigănească fricoasă

De spaimă nu știea ce să facă.

Cu vaiete mari și cu plânsoare

Căuta-încoace și-încolea scăpare.

Adunarea noastră prenălțată,

De-atâta zarvă cu rebelie,

Abea-în urmă și ia să deșteaptă

Ș-uitându-și de arme, de bătălie,

Apucà fuga cea sănătoasă

Năzuind la tufa cea mai deasă.^[4]

Însă-acuma nu e cu putință

Cíneva să scape, să să-ascundă;

Pentru-aceaia toți cu bizuință

Acolo să bagă și s-afundă

Unde văd că-i grămada mai mare

Ș-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.

Cum oile blânde prin ocoale

Când aulmă lupul pe de-aproape

Ascunzându-și capetele sale,

Care de care precât încape

Între celelalte să vârește,

Iar' de-apărat nici una gândește,

Așa țiganii săracii grămadă

Îmbulzându-să-într-un loc s-adună,

Ș-ascund capetele să nu vadă

Cum turcii vin în chip de fortună,

Hăi! pe dânșii-acuși, acuși să deie

Și dulce viață să le ieie.^[5]

Dar' când sosi vrăjmașul în față,

Toți la pământ căzând își plecară

Grumazii și întinsără brață,

Milă cerșind cu lacremi amară:

„Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă,

Pierit-au țigănia săracă!..."

Într-acea-un turc la grămada-întie

Țigănească de-aproape sosisă,

Care-în mână țiind o hârtie

Într-acest chip le ceti și zisă:

„Fiindcă voi, cioare blăstămate,

Ați socotit cu noi a vă bate

Ș-armele cu neauzită-ocară

Pe turci au rădicat toată ordia

Voastră!-acum dar ian' ieșiți afară

S-alégem a cui e voinicia!

Care n-a ieși este-un calic,

Iepure fricos ș-om de nimic.^[6]

Și pentrucă-au cutezat să poarte

Armele ce-a purta să cuvine

La voinici, să va certa cu moarte,

Drept ce-au făcut armelor rușine!...

Iar' muierea lui și copii

Nevinovați să vor da robii."

Țiganii înțălegând aceste,

Toți încremeniră de frică:

Cesta léșină fără de veste,

Cela-amúrte, nu sâmte nimică,

Altul să vaietă-în gura mare,

Iar altul plânge cu suspinare.

Mai toți acu de sineș' uitasă,

Numa Neicul încă firea-ș' ține

Și la tâmplarea cea mai jeloasă

Socotindu-să puțin în sine,

Un bun cuget îi nimeri-în minte,

Să iasă turcilor înainte,

Ca doar va putea ceva să facă

Prin rugăminte și plecăciune,

Pentru cea țigănime săracă.

Deci luând ș-alte fețe bătrâne,

Mearsă-înaintea celùi mai mare

Și-îngenunchiend grăi cu plânsoare:

„Domnilor turci! deh, fie-vă milă

Dă țigănia noastră săracă!

Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă,

Ca mai rău doară să nu petreacă,

Au trebuit armele să-îmbrace

Neavând dă nevoie ce mai face!

Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină,

Numa Dumnezieu lui să plătească,

Căci el ne-au băgat în hastă tină,

Dar' vița noastră țigănească

Cu toată lumea trăiește-în pace

Și zieu că bătălia nu-i place.

Dăci nu vă lăcomiți într-atâta

La țigane suflete mișele.

Luați-ne-averile și pita,

Desbrăcați-ne pănă la piele,

Numa ne lăsați dă mângăiere

Viață, copii și muiere.

Știți bine că și la voi săracii

Țigani trăiesc numa din milă,

Făcând slujbă și plătind hăracii,

Nici la războiu merg numa dă sâlă.

Dăci iertați-ne acum de-o dată,

Să vă ierte Maica Precurată!...

O! iertați-ne, luna să vă-ajute!

Mahomet mulți ani să vă trăiască!

Hie uitate hele trecute!...

Dumnezieu pe loc să ne treznească

Dă suntem noi dă vină-într-ahastă,

Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.^[7]

Și ce folos de-acolea vă este,

Deacă ne luați dulcea viață

Ș-a noastre vor rămânea neveste

Cu mititei copilași în brață?

Noi om pieri,-adevărat! dar' ele

Or purta după noi lungă jele."

Aici Neicul era să mai zică,

Când Răzvan țiind ochi la povață,

Cu bucurie glasul rădică:

„Eta! domnul măria-sa, față!..."^[8]

Căci cunoștea pe Vlad foarte bine,

Măcar era-în hainele străine.

Ș-aiavea cu călărime-aleasă

Vlad era, pe care ca mai lesne

Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă

Turcește din cap pănă în glezne,

Într-adins hotărând s-abată

La țigănimea noastră-întrarmată.

Deci Vodă cu mânie sâlită,

Căci abea putea râsul să-ș' ție,

„O! (strigă) prăsilă ticăită!

Aceasta-i a voastră vitejie?

Pentru-asta v-am dat arme ș-olate

Și vă hrănesc, cioare blăstămate!...

Ca,-în loc de-a vă-apăra draga țară

Ș-a vă bate cu turcii păgâni,

Asupra mea să vorbiți ocară?

După-aceaia să vă dați în mâni

La câteva sute de vrăjmași,

Voi, atâte mii de-armați ostași?

Iacă, să știți că de-acu bucate

Nu voi da, de n-eți pune sâlință

Cu turcii-încai o dată-a vă bate

Făcând asupra lor biruință,

Iar' de v-eți pleca turcilor ca noao,

Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"^[9]

„Să ierți Măria ta (Neicu zisă),

Noi suntem fără de nice-o vină,

Că cine-ar hi crezut ca să ni să

Tâmple-una ca-aceasta și să vină

Pe noi munteni îmbrăcați turcește?

Însuș' măria-ta socotește!...

Dar' totuș' socotind pe dreptate,

Zieu! nu să cădea mării-tale

Să ne bagi atâta frică-în spate

Cu cele blăstămate cealmale!...

Asta (Dumnezieu să te trăiască),

Zieu că nu fu glumă țigănească!"

Într-acea iacă repezit vine

Un călăraș dând lui Vodă știre

Cumcă-un stul din oștile păgâne

Nu departe, lângă-o mănăstire

Odihnind ar fi și, cum să pare,

Așteptând altă ceată mai mare.

Cum principul această-înțăleasă,

Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată

Cu munteana călărime-aleasă,

Iar' țigănimea noastră bărbată:

Ca din vis acuma să rădică

Bucuroasă că-au scăpat de frică.

Ci peste puțin întoarsă iară

Bărbăția lor cea de după-ușă:

Cât călăreții să depărtară

Muntenești, iată, ca din culcușă

Iepurii scorniți, așa ieșiră

Uitându-și de frica ce pățiră.

Toți apoi a să mira-începură

Cum au putut ei să să spăimânte

De-acea nevoiașă-adunătură

De munteni în străine veștmânte?

Toți acum arăta vitejie

Ca când nu s-ar teme nici de-o mie.^[10]

Iar' Muțul rumpând lunga tăcere,^[11]

„Dar, ian întoarceți acum încoace,

Vitejilor (din toată putere

Strigă), voi, căror numa vă place

Furiș' a veni cu-înșelăciuni

Ș-a spăria pruncii din tăciuni!"

De-acolea-îndemnându-să mai toată

Murga țigănime,-inimă prinsă

Ș-acum avea chief să să și bată,

Dar' ceata muntenească fuga-întinsă

Ș-altul nu era nime cu care

Să-ș' poată stâmpăra râvna mare.

Însă, de-ar fi-inimă și vărtute

La om, tot într-aceaiaș' măsură

Cu gura,-o! câte și câte sute

De viteji ar fi biruiți cu-o gură

Atunci cel cu gura cea mai mare

Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.^[12]

Cumcă lucrul nu-i așa, s-arată

Din cele ce eu acum voi spune:

Tocma când avea chief de-a să bate

Țiganii fără de-îmbieciune,

Un prilej bun tâmplarea le-adusă

De-a-ș' stâmpăra dârzia nespusă.

Căci Omár Páșa iacă le vine

Cu o groasă-ordie tocma-în față.

Omar, care-a oștilor păgâne

Atuncia era-întia povață,

Eșisă din tabăra turcească

Locurile-împrejur s-iscodească.

Cum țiganii zăriră departe

Venind cu oaste-așa număroasă,

Iarăș căzură-în fiori de moarte

Și toată gura iară-încetasă,

De nu le-ar fi scos grija din minte

Tandaler, cu ceste cuvinte:^[13]

„Tot omul s-auză, să-înțăleagă

Că Vlad Vodă iară pă noi vine

Și vra doară să-ș' mai facă șagă;

Dar' fiți bărbați și vă țineți bine,

Nice vă dați cu-una sau cu doao,

Că nici voi sunteți făcuți din oao."

Mergând aceasta din gură-în gură

Și din om în om prin țigănie,

Mare la toți făcu-îndemnătură;

Deci gândeai că morții iară-învie!

Fieșcare cum poate s-armează

Ș-a ieși la bătaie cutează.

Pănă ei să-înarmă pe-apucate,

Turcii-acu foarte-aproape sosisă,

Dar oblicind țiganele gloate,

Omar stete și-o ceată trimisă

Să-i aducă oar' câțiva-înainte

Ca să-i cerceteze din cuvinte.^[14]

Însă-acu laia cea mai voinică

Era gata de-a să tâmpinare,

Ca când n-ar cunoaște nice-o frică,

Așa era râvna lor de mare!

De lòlot, úiete și strigate

Suna-împrejur locurile toate.

Năvălind apoi de toată parte

Era tocma să să și lovească,

Când Parpangel sărind îi desparte,

Care-în buiguiala nebunească

Alergând, în cea parte-ajunsese

Și făr' veste-înainte le iese.

Calu-îi alerga, gândeai că zboară,

Drept la șireagurile păgâne.

Țigănimea văzând astă rară

Vitejie, că-un sângur de sine

Pe-o oaste-întreagă face năvală

Și mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.^[15]

Oblicind păgânii-atâta gloată

Asupră-le venind cu tărie,

Iar mai vârtos armătura toată

A lui Arginean n-au vrut să ție

Nici o minută locul, ci-în pripă

Mearsără care-încătro-în răsipă.

Parpangel după dânșii s-alungă,

Dar, o! tâmplare nenorocită,

Sărind calul peste-o râpă lungă

Căzu călărețul fără-ispită

Cu capu-în gios și-în tină rămasă;

Calul fugi ca când nu i-ar pasă.

Țiganii, dacă din ochi scăpară

Pe turci cu cel voinic împreună

(Căci nu știa că-i Parpangel), iară

Să-întoarsără-acasă-în voie bună,

Cu mare triumf și bucurie

C-au alungat muntenească-ordie.^[16]

Bine să zice: cui vra norocul,

Și durmind îi cade piara-în gură!

A norocului fu ș-aici jocul,

Însă țiganii nu pricepură.

Tocma când Omar era să vie

Să-împresoare biata țigănie,

Vlad Vodă cu garda sa voinică

Fără veste ieșind îl năvale,

Multe sute-i taie și dimică

Strâmtorându-l într-o-îngustă vale,

Ș-abea sângur Omar cu puține

Au putut scăpa gloate păgâne.

Dar' țiganii noștri credea tare

Și vârtos că munteni acei fură

Ce pe dânși venisă să-i omoare,

Îmbrăcați în turcească muntúră;

Aceasta povestea ei cu fală.

Cum nemintea pe oameni înșală!...^[17]

Într-acea-a lui biet Parpangel mamă,

Fiind afundată-în jele mare

Ș-șteptând cu luare de samă,

Minunat acest lucru-i pare

Că pre fiu-și cu a sa mireasă

Încă nu vede sosând acasă.

Deci Brândușa (căci așa pe nume

Să chiema) fiind fermecătoare,

Doară-atunci cea mai vestită-în lume,

Ce sâtirea dracii din vâltoare,

Ba cu fermecături neauzite

Oamenii strămuta-în fieri și vite,

Tot feliu-încântă ea de jivină

Și cumu-i vine-în minte-o preface,

Apoi descântă cât bați în mână

Strămutatele jivini sărace,

Și nu este-un feliu de măestrie

La care-învățată să nu fie,^[18]

Fiind amărâtă și vrând să știe

Unde fiiul ei atâta rămâne

Și doar' de este Romica vie,

Luă doao fermecate frâne

Din róșii făcute strămătură,^[19]

Șoptind cu sine ceva din gură.

Cum fârși neînțălese cuvinte,

Iacă doao pregroaznice bale

Fără veste-i steteră-înainte;

Guși avea pestricate și foale,

Însă cu-arepi și solzuri pe spate

Și nește coade lungi, cârlibate.

Puindu-le-apoi frâne de lână

Obrazui-în pulbere-o căruță

Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,

Pe care șezând bale sumuță

Și iacă-în cotigă făr de roate

Vrăjitoarea văzduhul străbate.^[20]

Băláurii-înhămați zboară ca vântul

Precum striga-i mână și-i duce.

Într-un ceas cungiură pământul

Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce

De-a-și găsi fiiul dorit. În urmă

Foarte-amărâtă cursul său curmă.

Supt o râpă-adâncă să pogoară

Și luând de pe bălauri căpestre,

Le face semn ca din ochi să piară;

Ducându-să-apoi fierele măiestre,

Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie

Și cât poate, de trei ori țipoaie.

Mai degrabă decât o clipită,

Mulțime de duhuri necurate

Din toate laturi vinea pornită,

Iar' ea-începe a-i sitiri să caute^[21]

Sau să spuie-unde fiiu rămâne

Și pentru ce-acasă nu mai vine!

Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viață,

Dar' numa cât sufletul nu-i iasă;

Noi ț-om fi păn la dânsul povață!"

Deacă-aceasta Brândușa-înțăleasă,

Îndată-alergă cu osârdie

Ducând-o cel din răspântie.

Acolo sosind maica duioasă

Ș-află fiiul mai fără viață.

Trupu-i rădică și frântele-oase,

Luându-l pe bietele brață,

Îl pusă-în căruța cea vrăjită

Și zbură cu el într-o clipită.

Dusă-l între nește munți de-aproape,

Sus pe-o stâncă naltă și rătundă^[22]

Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape

Ce să-áflă-într-o peșteră afundă,

Apoi cu ierburi cunoscute

În tot chipul cercă să-i ajute.

Unele fierbe ia-într-o căldare,

Din altele stoarce mustăreață,

Iar' din altele-i face scăldătoare:

Iarba vântului și iarbă creață,

Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniță, nalbă, mătăcină,

Plătàgină, sovârv cu cicoare,

Troscoțel, podbeál și mătrăgună

Și de-alte mai multe ierburi care

Stoarse, mestecate depreună

Ș-în mai multe chipuri prefăcute

Trebuie bolnavului s-ajute.

Iar' după ce cu ceste toate

Îl scăldă, l-învălui și l-unsă,

Inima-i începu iar' a bate,

Sânge-în moarte mădulări pătrunsă

Ș-a treia zi cătră dimineață

Semne-aiavea dete de viață.

A răsufla-începe câteodată

Și-a mișca mânile și picioare;

Ca și din somn apoi să deșteaptă

Și, căutând la toate împrejur, pare

Că caută la maică-sa cu-obidă

Și ochii iară va să-ș închidă.

Iar Brândușa strângându-l de mână

Amar să cânta: „Dăh, Parpangele!

Dăh! mai clipește cu ha lumină

A ochilor tăi plină de jele!...

Și caută la mamă-ta săracă,

N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."

Atâta fură de putincioase

Vaietele de maica-obidată,

Cât de la pragul morții să-întoarse

Sufletul lui Parpangel îndată

Și, deschizând ochii-adoooară,

Așa cuvântă cu jele-amară:

„O mamă! zieu, păcat neiertat

Fi-ț-va, că mă treziși la viață.

O clipită de m-ai hi lăsat,

Eu vedeam față de față

Toate hele ce vor hi să hie

De-acum nainte pănă-în vecie!..."

Dar mamă-sa-l mângáie și-l sărută:

Spuindu-i toate ce să tâmplasă,

Și-într-acea cu leacuri îi ajută.

Iar' dacă de Romica frumoasă

Îș' adusă-aminte,-atunci de toate

Ș-uită de mai nainte visate.

Căci Brândușa l-încredință tare

Și vârtos că Romica trăiește

Și-încă este-întreagă fată mare,

Nici pe altul cineva iubește.

Cu d-este și leacuri de folos

Curând îl făcu ea sănătos.

Iar' după ce-întreg ca și nainte

Tânărul țigan acuma stete,

Mamă-să-i dete-în calde plăcinte

Farmece, care-avea, pe-îndelete,

Farmece de somn aducătoare,

Însă trupului nestricătoare.

Parpangel căzu ca mort îndată,

Iar' însă culcându-l lângă sine,

În cotiga sa cea fermecată,

Zbură din locurile străine

Drept acasă-în d-alba țigănie,

Unde pe toți află-în bucurie.

Căci și Romica tocmai sosisă

Și spusese toată-a sa tâmplare:

Cum ea la cea curte nimerisă,

Cum apoi curtea-într-o baltă mare

S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă

În urmă-o măgăriță-aripoasă.

Brândușa, de nimene văzută,

Sosi tocma după cina mare

Și iarăș', prin farmecă știută,

Trezindu-și fiiul din somnul tare

Trimisă după mândra Romică

Ca să ș-o facă nuoră și fiică.

---

1. De-aici să poate cunoaște că vodă făcea cu țiganii șagă, fiindcă la cererea lor așa minunată, au răspuns ca să fie după voia lor. C. Criticos.

   a) Și ce avea să facă cu nebunii care gândea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul și să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mândrilă.

2. De bună samă, scoposul lui Vodă era împlinit aducând pe țigani aproape de Inimoasa, unde doară voiea el ca să să afle; pentru aceasta le-au învoit toate câte cerea. M. P.

   a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul.

   b) Dar cum să nu le cred, când așa s-au aflat scrise! C. Onochefalos.

3. Tandaler s-arată încai cu gura, că nu să teme, dar vom vedea mai încolo, de este el acel viteaz cum să arată. M. P.
4. Bine zicea dar Goleman cu ceialalți ca să fugă; de bună samă avea plază rea. Dar' de-acea mă mir, pentru ce avangarda (adecă straja de nainte) mersese după bureți, când ea trebuiea să steie în loc și să păzască! Căpitan Alazonios. a) Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda țigănească nu-i ca celelalte a oștenilor reguluite (regulate), ci țigănească! Și doară le era foame, iar' foamea n-are lege. Dar caută și la avangardele noastre ce fac câteodată. Simpliț.
5. Ce babe! Atâța oameni să să teamă de oarecâte sute de turci! Eu sângur nice de o sută nu m-aș teme! Căpitan Alazonios.

   a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu și din unghieț! Dar' ian' să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în locul de unu. Căpitan Pățitul.

6. Tocma la locul acesta, am cetit la izvodul de la Cioara însămnarea preînvățatului Talalău care zice că au aflat și la alte scrisori această istorie, cu cevaș' osăbire, adecă: Vlad Vodă vrând să ispitească pre țigani, ce ar face ei când ar vedea venind turcii asupra lor, au îmbrăcat pe a sa gardă turcește și au făcut năvală asupra țiganilor carii văzând pe turci, de departe au trimis și s-au închinat lor zicând că Vlad Vodă i-au sâlit spre aceasta, iar muntenii îmbrăcați turcește i-au dus pănă la Vlad care după ce i-au ocărât pentru această a lor purtare, ei au răspuns că n-au știut că aceia era munteni, că, de ar fi știut, nu s-ar fi supus. Erudițian.
   

   a) Dacă-i așa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuș' a fost de față la toate de care să scrie aici. Onoch.

7. Neicu încă să vede a fi fost un om ca și Gogoman. Zice cătră turci să-i ierte Maica Precurată, când ei nu o cred; apoi luna să vă ajute! și Mahomet să vă trăiască, când Mahometu lor de mult acum nu trăia. C. Criticos.
   

   a) Dar săracu Neicu de frică nu știea ce zice și mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliț.

8. Eta să vede a fi cuvânt țigănesc, care să zice romănește iacă. Vra să zică poetul că Răzvan țiganul care cunoștea bine pe Vodă, strigă: „iacă domnul, măria sa, este de față" și prin aceasta să descoperi înșălăciunea, iar țiganii îndată prinsă inimă. M. P.
9. Câtă s-au spus pănă aici de pozna aceasta, nu să află foarte depărtate de însemnarea lui Talalău. M. P.
10. Aici să vede ca tipărită firea țiganilor, căci pănă a nu ști ei că cei îmbrăcați turcește era munteni, socotind că-s turci adevărați, nici un cuvânt nu putea să grăiască de frică, iară deacă să dusără muntenii de acia, atuncea și ei începură a să lăuda. C. Criticos.
11. Adecă Muțul văzând că acum muntenii sunt departe, nici pot să auză, striga și chiema pe munteni să întoarcă iară, căci acuma țiganii le-or arăta că nu să tem. M. P.
12. Va să zică poetul: de s-ar putea bate vrăjmașul cu gura, atuncea cel cu gura cea mai mare, ar fi viteazul cel mai tare. M. P.
13. Poate că cineva neînvățat fiind cu stihuri, nu va înțelege ce s-au zis mai sus, am socotit a tălmăci acest loc. Spune poetul că tocma când țiganii acum să îmbărbătasă ș-avea chief de a să bate cu muntenii, atuncia, prin o tâmplare, li să făcu prilej de a-ș' arăta vitejia, căci Omar Pașa ce era căpetenia oștilor turcești, vrând să cerceteze pe împrejur, tocma sosisă la locul acela, unde era tabăra țigănească, dar țiganilor iar le scăpă vitejia. M. P.
14. Țiganii numai cu aceasta să îmbărbătară, că gândea că aceia iară-s munteni, și, precum să vede, și Tandaler așa gândea.

    a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ț-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decât cu protivnicii tăi! Mândrilă.

15. Așa fiind țiganii invitați, toți mergea pe turci și era aproape de a da pe dânșii cu năvală, când Parpangel, îmbracat cu armele lui Argineanu și pe calul lui, alergând sosi înaintea țiganilor și să dusă drept pe turci; care lucru văzând țiganii și mai mult să îmbărbătară. M. P.
16. Țiganii, precum să arată, mergea asupra turcilor, însă pe încet; iar dacă văzură că turcii întorc dosul, nu-i mai goniră, ci întoarsără acasă. M. P.
17. Fiind țiganii sculați asupra lui Omar, el făcusă orânduială să încungiure cu ai săi pe țigani și să-i taie, dar' Vlad Vodă chibzuind vremea, tocmai atuncia venindu-i în dos, l-au silit să-ș tragă înapoi ceata ce trimesese împrotiva țiganilor, să să apere sângur de năvala lui Vlad Vodă. Iar' țiganii de aceasta nu știea nimica și gândea că ei au gonit pe munteni ce întorsese adoooară. M. P.
18. Aici poetul lasă pe țigani iară și începe de Parpangel și ne spune că mama lui au fost o vrăjitoare foarte minunată... M. P.

    a) Brândușa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisèa lui Omer, care pe soții lui Ulis prefăcusă în porci și alte vite. Erudițian.

19. Vrăjitoarele noastre de astezi încă pun multă putere în firele de strămătură roșii. M. P.
20. Acest feliu de vrăjitori și cu acest feliu de țerămonii să află la mulți poeți vechi, însă acum nu s-aude nimic de unele ca aceste. Erudițian.

    a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alții, ca să-ș' facă mai plăcută izvoditura. Musofilos.

21. Cuvântul sitiresc este vulgar și obicinuit pe multe locuri, însă numa în noima aceasta, adecă sâlesc cu meșterșug sau vrăjituri; și fiindcă norodul crede că prin râpe, vâltori și răspântii lăcuiesc duhuri necurate, drept aceasta zic și despre vrăjitori că sitiresc (adecă chiamă cu sâla) dracii de pe acele locuri. M. P.
22. : Cum putueia să-ș' ducă fiiul său în căruța vrăjită, când zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii și le-au poruncit să meargă în treabă-ș'! Idiot.

    a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat și i-au înhămat; aici să înțălege de sine că aflându-ș fiiul, iarăș' i-au chiemat, însă poetul nu spune știind că fieștecare va înțălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, așa putea să meargă și de-aci. Musofilos.