Țiganiada/Cântecul a IV

Jump to navigation Jump to search


Sfinții din raiu să gată să-ajute
Muntenilor; Florescul mai spune
De-a lui Vlad biruințe făcute.
Curtea măiastră, prin o minune,
Piere ca dracul de crucea sfântă.
Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.


O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinții, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioși să mângăiască
La scârba și nevoia lumească.


Acum pare că ceriul de lume
Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viața-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-învețe vro taină ciudată.[1]


Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr' că sau nice-o credință
Noi avem acum sau pre putință
Iar' a bătrânilor socotință
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă și minte.


Ori de unde-aceasta să purceadă,
Destul că pe vremea lui Vlad încă,
Sfinții oblicind atâta pradă
Ce făcea turcii-în creștini ș-adâncă
Răutate, pe pământ veniră
Și multe suflete mântuiră.


Aceasta nu numai că să zice,
Ci s-au scris și la cronica vechie
Carea-i mai de mult fără de price,
Și decât cronica lui Urechie;
Apoi, să-întărește prin hârțoaga
A mănăstirii de la Zănoaga.[2]


Acum o dată scăzusă luna
Și crescând iară să făcea plină,[3]
De când oștile turcești întruna
Jecuiea stăpânia română.
De cruzii multe și tâlhărie
Rămăsese țara mai pustie.


Numa țigănia noastră-armată
Între-atâte valuri ș-asuprele
Era întreagă și nevătămată
Scăpând oarecum ca pintră iele;
Prin sfadă multă și hodini dese
Aproape de-Inimoasa-ajunsese.


Sân Spiridon prin o tâmplare
Din raiu privind, să mai vadă
Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare
Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă
De sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane
L'întrebară: „Ce-ți e, Spiridoane?"[4]


„O! (zisă) Dar' nu vedeți ce-mi este?
Perit-au Țara mea Romănească!
Nu e țară, sterpele neveste
Unde-întratâta să mă cinstească
Ca-în aceasta, ș-acum, ian' căutați
Cum o prădează turcii spurcați!..."


Toți sfinții mirându-să priviră
La mulțimea taberii păgâne;
Din umeri și cu capu clătiră,
Iară Sân Nicoară,-adânc în sine
Cugetând, din buzele sfinte
Următoare slobozi cuvinte:


„O, cuvioșilor! mie-mi pare
Că nu-i vremea de-a clăti din spate
Sau a jelui făr-ajutare
Ș-așteptând pănă vor fi surpate
A noastre beserici de păgâni,
Ci să-ajutăm și noi pe români!...


Drept aceasta, Spiridoane, dară
Luând voinicii noștri în soție,
Pe Jòrgiu și pe Medru, gios te pogoară
Ș-ajută lui Vlad în bătălie.
Așa gândesc eu că-ar fi mai bine,
Însă n-așteptați de-azi pănă mâne!...


Ci cât mai curând trebuie-a merge,
Că-amintere poate fi zădară
Ajutarea. Cești doi pot s-alerge
Degrabă fiind călăreț, iară
Tu pedestru (precum din canoane)
Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."


Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de față,
Întărea sfatul lui Sân Nicoară,
Numai Sân Spiridon avea greață,
Căci nu văzusă nici odinioară
Vreun războiu având inimă blândă
Din fire și neiubind izbândă.[5]


Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă
Și zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,
Coiful, scutul, sulìța nevinsă
Luă, și luând toate sărută,
Nu pentru că-s bune și frumoase,
Ci că-acum de mult nu le purtasă.


Așijdère Sân Medru s-armează
Amândoi de-aci suind călare,
Sân Medru pe iapa sa cea brează,
Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care
Îmbe dobitoace minunate
Spun că-ar fi măiestre ș-aripate.


Însemnându-să cu sânta cruce
Cuvioșii călăreți plecară.
Sân Spiridon după ei să duce
Pogorând pe cea tainică scară
Care Iacov (pribegind de-acasă
De frica lui Isav) o visasă...


Dar părându-i cale delungată
Pe-încet a păși din spiță-în spiță,
Măcar nu călărisă nice o dată
Totuș', dacă-ar fi vreo măgăriță
Sau puiu de asìn! socotea-în sine
Că-ar putea călători mai bine.


Și iacă,-o minune! ce zărește!
O asìnă despre mâna dreaptă
Grăind cătră dânsul omenește:
„Sân Spiridoane, dar ian' așteaptă!...
Și de voiești a merge mai tare,
Nu-întreba nimic, ci sui călare!...


Ásina lui Válam sunt eu, care
Pentrucă potignind odinioară,
Îngerului ferii din cărare
(Ai auzit povestea mea doară?),
Rămăsăi pănă-acuma-în viață,
Ca oamenii limbă-având vorbeață."[6]


Sântul bucuros primi-îmbierea
Și de-acolea mearsă tot călare;
Însă-așa-i fu sfatul și părerea:
Să nu să-arete la fieșcare,
Ci nevăzut ispitind el toate
Să-apere pre oameni de păcate.


Întracea turcii-încolea și-încoace
Ca turbați alerga după pradă;
Țiganii nu știea ce vor face,
Că-între dânșii să scornisă-o sfadă
Unii voind să călătorească,
Iar' alții pe loc să hodinească.


Din bătrâni încă mai mare parte
Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă
Să meargă la Spăteni, nici să-întarte
Domnia, prin zăbavă fără treabă.
Drept aceasta țiganii grămadă
Strângându-să-începusă la sfadă.


Unii striga că pentru o fată
A unui ciurariu nu să cuvine
Să zăbovească tabăra toată,
Alții răspundea că fieștine
Datoriu e păn' atunci să rămâie,
Păn' să va ști de-i Romica vie...


Iar' în cea curte mândră măiastră,
Voinicii zăuitându-și de toate
Bea, mânca, juca, ședea-în fereastră;
Parpangel fátá-și găsi nu poate;
Florescul povestea ca nainte
Străinului cu ceste cuvinte:


„Iar când sosiră la locul unde
Grecul știea că-s mrejile-întinse
Ș-unde Hamza cu oaste să-ascunde,
Atunci, ca nește pârjoale-aprinse,
Iacă zece mii de turci să scoală
Și lovesc pe munteni cu năvală.


Iară logofătul cu sumeață
Sprânceană lăpădând fățărie:
„Nu-ți fie (zise) de mir, nici greață,
O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie
Pă câne să să dea legat, iară
Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...


Sosit-au de tine hotărâtă
Vreme,-în care tu de voie bună
Vruși să te-închini la poarta mărită!...
Tinerii tăi încă-s de-împreună
Gata-a merge departe de-acasă,
Nice-acum de patrie le pasă!..."


Stete vodă cu mintea-îndoită
De-are-în pieptul vânzariu să împlânte
Fierrul, dar socotind ovilită
Izbândă, ca singur să să-încrunte
Însuș' cu el, hotărî să-l lasă
Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.


Sabia smulsă, ochi plini de-urgie
Aruncând la el, așa răspunse:
„Greculeț mișel, născut la robie,
Învățat la viclenii ascunse,
Intrìgi a face,-a méștere-otravă,
Simțire neavând de-onor și slavă,[7]


Voiu să-ți arăt fără viclenie
Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,
Nici cap să să plece la robie
Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,
Căci ai gândit!... bagă samă bine,
Oare prinde-or iepurii pe câne!"


Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul:
„Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune
Cu multe,-aici, tot înșălământul
Cu care-au cercat a ne răpune
Vrăjmașul ș-unde ne aflăm astă-oară,
Căci înșii vedeți!... Pentr' acea dară,


Cred, o viteji! că nu-i trebuință
Să vă-arăt cu mai multe dovede
Că scăparea-i numa-în biruință.
Ceștii numa putem a ne-încrede!
Deci acum, sau moarte cu dafine,[8]
Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...


La arme, dar'!... S-aratăm vărtute,
Să stăm nefrânși, cu inimă vitează.
Nu biruiesc multe mii și sute,
Ci cari a biruire cutează.
Alergați și vă luați izbândă;
Slava voastră fie-a lor osândă."


Zice, și dând semnul de năvală
La oștile-în ascuns pregătite,
El cu garda sa de-aci să scoală
Și-în șireaguri bine-orânduite
Lovi pe turci cu-atâta iuțime,
Cum cade tunetul din nălțime.


Și cum povoiul, pe țàrìnă coaptă
Căzând, cu năpraznă-într-o clipită
Strică truda plugariului dreaptă,
Și iacă, zace gios cutrupită
Toată țàrina, ș-în loc de grâne
Numa năroiu și baltă rămâne.


Așa lovind viteaza-oștișoară
În turcime, trupuri polignește,
Rânduri întregi prăvale ș-oboară,
Taie, surpă, dar mai mult stropșește,
Ș-altă nu vezi făr' trupuri tăiate
Zăcând în bălți de sânge necate.


Vlad ca ș-un leu întărâtat foarte,
Ce, de vânători luat în goană,
Deacă să vede cu câni de-o parte
Iar' de alta cu mreaja vicleană
Împresurat, unde-i cea mai mare
Grămadă de câni, acolo sare


Și dorind să-ș' facă-izbândă-amară,
Pe care cumu-i vine nainte
Frânge, spintecă,-încoalță, ș-înghiară,
Când cu brânci groaznice, când cu dinte
Apărându-să, sugrumă și ucide
Și printre dânșii drumu-ș' deschide,


Așa Vlad văzând că de toate
Părți pe dânsul turcimea să scoală,
Unde vede că-s mai îndesate
Gloatele,-întracoló dă năvală,
Învârtind arma-încolea ș-încoace
Larg potec pintre păgâni-ș' face.


În zădar Hamza oști împrăștiate
Va să-adune, războiu să-întrejască,
În zădar a le-îndemna să bate
Cu porunca tare-împărătească,
Căci oastea-în răsipă-acum pornită
Să calcă fugind ș-e neoprită.


Iar' Hamza de cetele muntene
Împresurat, cade la prinsoare
Cu mai mulți din oștile-agarene.
Grecul încă nevăzând scăpare,
Lui vodă cu multă plecăciune
Cade-înainte și să supune.


Atunci vodă-amar zâmbind îi zise:
„Cum îți pare-acum, Catavoline,
Urzitoriu de vânzării închise,
Sol fățarnic a Porții păgâne,
Ce nu te rușini cu tâlhărie
A vinde creștina stăpânie?"


Așa zicând cu groaznică moarte
Porunci ca pe toți să-i înțape,
Ce la tâlhărie avură parte,
În pădurea ce era de-aproape.
Hamza fu-înțăpat pe cel mai gros
Și mai nalt copaci, grecul mai gios.


Crudă poruncă, moarte-îngrozită!
Dar acelui nevinovat pare
Că vânzarea-i și mai neomenită.
Om ticălos, totuș' nu te spare
De la fapte rele câteodată
Pedeapsa,-ori cu ce moarte-așezată!


Dacă estea-în Țarigrad s-auziră,
Sultanului nime nu cutează
A spune, măcár că el să miră
Unde logofătu-întârziază,
Păn' ce-odată viziriu-îndrăznește
Și lucru cum e povestește.


Iar' tiranul aprins de mănie
Că-au cutezat a grăi de-acele
Basne și care nu pot să fie,
Lucruri de rușine și mișele,
Porunci să-l bată peste față
Pentru vorba proastă și-îndrăzneață.


Iar' deacă din solii repezite
Să-încredință, mai nu turbă-în sine
De ciudă și de-urgie-ocărâte
Văzându-și porunci, nici să-ș-aline
Firea putu cu deobște târzie
Izbândă, ci cât mai tâmpurie.


Deci la pași de aproape, de parte,
Porunci de sârg oști să-și armeză,
Și întracela chip ei să să poarte
Ca să aducă cele mai viteze
Cu sine, iar' păn' la primăvară
Să fie gata să iasă-afară.


Abea pe câmp iarba răsărisă,
Iar' codru noao frunză apucasă;
Din toate părți turcimea trimisă
S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă
Alergând spre Țara Romănească,
Cu totul acuș' s-o jefuiască,


Iar' o parte duce cu pas iute
Sultanul păgân, suflând izbândă,
Cu care s-afla mii doao sute
De mulțime varváră neblândă.
Ș-acum la Vidin ajunsese
Stulurile cele mai alese.


Era tocma-în miez de primăvară
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina și cea mai săracă,
Voioasă saltă și să desfată
În dezmierdare nevinovată,


Când iacă Vestea-în trâmbiță sună
Că vin turcii cât frunză și iarbă,
Ca robiei țara să supună.
Toți să gată-a lua fuga oarbă.
Boierii cei mari și mai cu minte
Luasă fuga mai înainte,


Iară țăranii săraci, în pripă,
Ca ș-o turmă de oi fără pază
Cari încătrò purced în răsipă;
Plini de frică și cuprinși de groază
Toată-ș' lasă avere și sudoare,
Nedejdea puind numa-în picioare.


Fug copii cu tinere copile,
Fug muieri cu mititei în brață,
Iară cei mai încărcați de zile
Îi mângăie și le sunt povață.
De vaiet amar, țipete, jele
Plini-s codrii, câmpii și vălcele.


Ici unul își poartă pruncii-în spate,
Altul colea pe slabul părinte,
Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate
Și stă ca zăpăcit de minte,
Neștiind cui mai curând s-ajute:
Pruncilor sau muierii căzute.


Nepotul duce pe moș de mână,
Moașa pe nepoției și nepoate,
Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;
Fieșcare din primejdie scoate
Pre cel mai iubit, mai de aproape,
Năzuind cătră munte să scape.


Numa Vlad, cu inimă nefrântă
Și-înarmat, pre păgânul așteaptă.
Nimic de la scopos nu-l desmântă,
Toate-orânduiește, toate-îndreaptă
Spre pierirea păgânelor gloate,
Tocma să fie nenumărate.


Cu călărimea lui cea vitează
Prin locuri dosite, lui știute,
Oștilor turcești de-aproape-urmează.
Din ascunziș cu năvală iute
Sărind pe șireaguri sângurate,
Neașteptat încungiură și bate.


Ca lupul flămând care, supt deasă
Tufă ciulit, pe pântece zace,
Când vede trecând o turmă groasă
De-oi sau alte slabe dobitoace,
Iar văzând pre vreuna sângurată
Sară,-o răpește și fuge îndată,


Așa Vlad urmând oștii cei mare
Turcești, ordiilor despărțite
Neașteptat înainte le sare
De prin locuri ascunse, dosite,
Ș-atâta știe-a-i zătigni de bine,
Cât nici măcar unul viu rămâne."


Florescul fârșind lunga poveste
Mearsă, fiind târziu după cină,
Iar' Parpangel după a neveste
Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;
Deci plin de necaz că n-o găsește,
Se cùlcă pe un pat ș-ațipește.


Însă lucrul cel mai de mirare
Este că bietul țigan, aice,
Unde să culcasă-în supărare,
Află' zioa cea mai de ferice,
Fiindcă-a doao zi dimineață
Să trezi la Romica sa-în brață.


Dracu nu doarme! cine-întii zisă,
Bine-o nimeri...! că așa este:
Pănă noi durmim cu geana-închisă,
El turbură fete și neveste
Și-osăbite feliuri de năluce,
În vis și-în aievea le aduce.


Nu știu cum să tâmplă de-astă dată
(De bună samă prin gevolie!)
Că Romica era culcată
Într-acel pat ș-aceaiaș chilie
Unde se culcasă Parpangel
Asară, mâhnit ca vai de el.[9]


Când fu spre zio, el să trezește,
Fiind încă ea-în somn afundată;
Caută-împrejur, și iacă-oblicește
Că doarme lângă dânsul ș-o fată.
Să miră! și nu să poate-încrede:
În vis sau într-adevăr el vede,


Dar' apoi de pe semnele toate
Cunoscu pe draga sa copilă.
Cine-aici a povestire poate
Cu ce feliu de sâmțire și milă
O cuprinsă,-o sărùtă și zisă:
„O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."


Atunci și Romica clipește
Și văzându-și ibovnicul față,
Nimica de dânsul să sfiește,
Ci cuprinzându-l cu dor în brață,
Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele,
O, câtă-mi pricinuiși tu jele!"


Copila cu totul roși-în față
Și-i arsără buzele ca focul,
Junele-încă nu era de gheață
Ș-acu dracu-și începusă jocul:
„Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă
Spăimântată, vrând să să rădice.


S-ápără ca când nu i-ar fi voia
Ș-apărându-să-îl strânge la sine.
Ce-i de-a face când vine nevoia
Pe om? Voi știți, dragi neveste, bine
Că la-împrejurări cum este-această,
Totdeuna vi să tâmplă năpastă.


Însă spre-a Romicii norocire,
Tocma ca când ar fi fost chiemată,
A feciorii sosi scutire:
Sân Spiridon pe-asină aripată
Trecea tocma-într-aceaiaș' clipită
Pe lângă ceastă curte vrăjită.


Și văzând de sus pe cea perechie
Care,-încă fiind necununată,
Porunca-întie din legea vechie
Era gata să-împlinească,-îndată
Trasă-asupra curții-un semn de cruce,
De carele pier toate năluce.


Și iacă pieri curtea frumoasă
Ca când n-ar fi fost nice odată.
Oaspeții-într-o baltă puturoasă
Să treziră. Și-acea minunată
Întâmplare la toți au arătat
Că curtea n-au fost lucru curat.[10]


Bunul Parpangel, pănă prin baltă
Plină de broaște sâlind să iasă
Înoată-încoace,-încolea și saltă
Ș-orbecăind prin ceața-întunecoasă,
Iată pierde pe Romica dragă
Și-în zădar o caută balta-întreagă.


Iar' după ce cu multă trudă
Abea să vârgoli din băltoacă,
Plin de tină și cu haina udă,
Scuturându-să stete-o soroacă
Și-începu a socoti-întru sine
Asupra cestor tâmplări străine.


Ci în zădar cap și minte-ș' bate,
Că niciuna-i vine la măsură.
Curtea pieri cu casele toate,
Nice să știe ce să facură
Oaspeții; patul și draga fată
Încă pieriră din ochi deodată!


Iar' de altă parte știea bine
Și-aceaia, cumcă-astă dimineață
Au fost întru nește căsi străine
Și-în pat, șiind pe Romica-în brață;
În urmă, că-în balta puturoasă
Au căzut, haina-l mustra tinoasă.[11]


Estea socotind jelea-l cuprinsă,
Mai vârtos pentru biata Romică,
Iar inima cea de dor aprinsă
Mai numa că nu i să despică.
Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!"
Iha[12] din vale-i răspunde: „vină!"


Iha, cea răsunare deșartă
Care din râpe și văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Și ca când ar îngâna răspunde,
Aceaiaș' și lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.


Țiganul care n-auzisă
Niceodată răsunare chiară
Ca-aceasta, stete cu gura-închisă
Gândind că cineva-l chiamă doară,
Însă neauzind mai mult pe nime,
Purceasă-înainte prin desime.


În urmă ieșind la o cărare
Și sângur văzându-să, de jele
Ș-urât rupsă-a cânta cu glas mare:
„O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,


Voi mândre poieni și văi adânce,
Voi măguri cu desișuri umbroase,
Vârtoase ne sânțitoare stânce,
Și tu, coadre verde,-întunecoase!...
Cine-mi va spune năcazul greu
Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".


Socotind că cineva-i răspunde
Ș-acum, iarăș' cu d-inimă frântă
Zise: -„Oricine-ești, nu te mai ascunde,
Sau ești om, sau vreo ființă sântă,
Ieși la mine-încoace și te-arată,
O! spune-m și mă desfată!" Iha: „fată!"


„O! eu încă caut o fată blândă
Care sufletu-mi dusă cu sine,
Lăsându-mă-întru năcaz ș-osândă;
Nice știu prin ce locuri străine
Va fi ia petrecând zile-amare
Și de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"


„Cine știe, vedea-ne-om vreodată
Și poate că după vreme lungă!...
Că nu-în zădar au fost ea furată
Doar' în țări streine va s-ajungă
Și-oh, amar! apoi cine mai știe
Cui va fi dragă soție!" Iha: „ție!"


„Hai, doară mă-înșeli, copilă bună,
Alinându-mi puținel năcazul,
Că eu văd numa noori și fortună
De când soarele-mi ascunsă-obrazul.
Deci, de-i adevărat graiul tău,
Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"[13]


Aici el era să mai vorbească
Și să mai asculte ce-i vrăjește
Iha, fata cea pădurănească,
Când de-o lature, iacă zărește
Venind împotriva lui vrăjmaș,
Pe cal întețit, un călăraș.


Țiganul zărind sabia luce,
Și voinicul sosindu-i aproape
Tot înghieță, nici fuga s-apuce,
Nici în grabă-oarecumva să scape
În pripă cuteză, că din vreme
Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...


Asupra nearmați și de-a ta samă
Argineanul sabia nu poartă;
Pentru-aceasta să fii fără teamă,
Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:
Nu văzuși maìnte pe-oarecare
Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?


Nu văzuși o copilă creștină
Tinără și dintr'o mie-aleasă,
Ca ș'o mielușică fără vină
Fugind repezită, spărioasă
Și năzuindúndeva să scape,
După ea doi turci gonind aproape?"


Parpangel cu mintea-înhemeită
De cele care lui să tâmplasă,
„Drag (zisă) coconaș! o clipită
Numa eu văzui pă ha frumoasă!
Dară, ca să nu-ți vorovesc pleve,
Însumi nu știu: în vis sau aieve."[14]


Voinicul cunoscu din cuvinte
Că bietul țigan ș-acu visază;
Stete puțin cu-îndoită minte,
Dar' murgul îi sare și rântează,[15]
Flútură cu capul, înspumate
Zăbele roade și pământul bate.


Acesta era viteazul de care
Oastea păgână se temea toată,
Doară cel mai harnic și mai tare
Din toți ce-au purtat arme vodată;
Multe el făcusă vitejii în lume,
Jurat vrăjmaș turcescului nume.


Înțălegând el dară că vine
Sultanul cu toată-a sa putere
Să jefuiască țările creștine,
Își părăsi tânăra muiere
Ș-îmbrăcat în zoao luminoasă
Asupra păgânilor purceasă.


Sângur, cu nesupusă vitejie,
Hotărî pe turci să năvălească,
De-ar fi ei și mácar câți să fie;
Ș-acum de trei ori, cu voinicească
Îndrăznire,-asupra multor sute
Dete războiu ș-alungă pe tute.[16]


Nici unul poate mâna să pună
Pe dânsul sau rană să-i aducă,
Iară el ca fulgerul detună
Între dânșii, când sabia-ș apucă;
Și pare că-împrejurul lui ploao
Trupuri de păgâni tăiate-în doao.


Tocma să tâmpinasă cu-o ceată
De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă
Tăindu-i partea cea mai bărbată,
Iar' el ostănit căutasă-în pripă
Să-odihnească-a umbră răcuroasă,
Și veni-într-astă pădure deasă.


Dar' spre răul său și soarte-amară,
Era pădurea cea blăstămată!...
Cum intră și vru să să pogoară
Supt un păltinaș, iacă deodată
Doi turci vede, gonind o copilă
Carea-l rugă de-ajutoriu și milă.


El neștiind că este-o nălucă,
După dânșii nencetat aleargă
Și-i pare că-acuș'-acuș apucă
Pe gonaci, capetele să le șteargă,
Iar sosind lângă țigan pieriră,
Și de-aceasta el acum să miră.[17]


Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare,
Că tocma nimerisă la cele
Doao-izvoară de-împrotivă, care
Din sufletele mari fac mișele,
Iar' mișeilor dau vitejie.
El, săracul, de-aceasta nu știe.


Acoléși lângă dânsul de-o parte
Era doao, supt un fag, izvoară,
Din care curgea pe doao boarte,
Doao păraie, ca și vioară,
Având limpede-apă și dulcie,
Iar' una-i de-împrotivă altie.


Care bea din cel pe mâna dreaptă,
Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:
Mintea nu știu cum i să deșteaptă
Și pare că sus la nuori zboară,
Face dintr-un iepure fricos
Viteaz neînvins și leu inimos.


Iar' apa cea de pe mâna stângă,
Tot focul sufletului potoale,
Face mintea tâmpă și nătângă,
Ba toată firea trândavă, moale,
Cela și cesta părăuaș mic
Era-între țigan ș-între voinic.[18]


Vede limpede ca și vioară
Apa voinicul și frânt de sete
De pe cal îndată să pogoară.
Neștiind, bea de saț, pe-îndelete,
Ah! și bea cu multă lăcomie
De-a stânga, dintru ticăloșie.


Sărace-Arginene! ce minută
Nefericită-acolea te-adusă,
La cest urât părău ș-apă slută!...
Iacă vitejia ta răpusă!...
Dar ce folos, abea cât înghite,
Iacă toate-întrânsul schimosite,


Lasă calul, armele desbracă,
Apoi merge și-în codru s-afundă.
Parpangel tocma era să treacă
Părăul și văzând limpede-unde
Curgând pe su țermurile-înguste,
Nu să putu răbda să nu guste.


Cât putu-încăpea-în palma cufundă,
Atâta luă și sorbi-îndată,
Și iacă-în fața lui cea rătundă
Să vedea schimbarea minunată,
Căci ochi nu știu cum i să-înfocară
Și-înt-ralt chip cu tot să strămutară.


Cu privire mândră și vitează
Tocma ca ș-un altul acum stete,
Iar' mintea-i să luminà cu trează
Istețime, ș-osăbită sete
Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte
Lucruri mai mari, de slavă și nalte.


Caută la sine și să rușìnă
Văzându-să-în hainele mișele,
Toate ude și pline de tină;
Aruncă ceste și luă cele
Carele-Argineanul lăpădasă
Una cu armătura frumoasă.


Cu ochiul lacom toate petrece
Și una după-altă le îmbracă,
Și părea că nu să teme de zece,
Dacă scoasă sabia din teacă.
Iar apoi, văzându-să călare
Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.


De-aci zlătariul fără zăbavă
Luând cărarea-îmblată, purceasă
Prin cea necunoscută dumbravă.
Acuma și de Romica-ș' uitasă,
De nu i-o pomenea lui o tâmplare
Groaznică, fără de-asămănare.


Măcarcă calul inimos îl duce
Rapede și cum să cade-în spate,
Totuș' el băgând sabia luce
În teacă, la un tufariu să-abate
Și rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...
Sânge pícă cu glas de durere:


„Nu mă frânge, drăguț Parpangele!
O, lasă-mă s-odihnesc în pace!
Tu nu ști că-în aceste nuiele
Trupșorul Romicii tale zace!...
Soarta mea fu crudă și nedreaptă,
Líbovul altii pe tine te-așteaptă!"[19]


Glasul tăcu; iar dacă-înțăleasă
A logodnicii tristă tâmplare,
Stete nemișcat cu față jeloasă,
Inima su piept bătându-i tare.
Izbucnind în urmă jelea-închisă,
Râu de lacreme varsă și zisă:


„Tu ești, dragă Romică dorită!
Váileo, vai! ticălosul de mine!...
Cum de groaznică ți-au fost ursită!...
Ah! nu pot eu trăi fără tine;
Ieu încă-a vieții fir mi-oi rupe,
Pe-amândoi o groapă să ne astupe."


Zicând aceste sabia scoasă
Și vru-în doao gâtlejul să-ș' taie,
Dar' cu farmece trupu-i legasă
Mama sa, Brândușa, ca-în bătaie,
La războiu sau măcar ce-altă price
Nice-o armă-în lume să nu-i strice.


Deci sabia lunecă pe piele
Ca pe marmură nestrăbătută,
Iară de mult bănat și de jele,
El în urmă la crièri să strămută
Și pare că nimica nu mai sânte
Ș-umblă ca ș-unul fără minte.


De-aci-întețindu-ș' calul, aleargă
Încoace și-încolea cu iuțime,
Cruciș', curmeziș' pădurea largă,
Cu tot feliul de nebune shime,
Tocma ca ș-o sălbatecă fiară
Țipă, răcnește, spumegă, zbiară...


„Stați, tâlharilor fără de lege
(Strìgă el căutând în toată parte),
Suflete păgâne și pribege,
Pe toți v-așteaptă cumplită moarte!...
Însă, dacă-mi veți da pe Romica,
Iată că nu voi face nimică!"


De-aceste lui în minte puiază
Fierbințala! Câteodată-îi pare
Că vede pe Romica cu groază
De dânsul fugind; el pe cărare
Îi merge și purure-o-întețește,
Dară ea tot fuge bărbătește.


Așa făcând pănă când înoaptă,
Adeseori zice: „Dulcea mea zână,
Nu mă fugi! Deh, Romică,-așteaptă!
Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,
Să mergem la țigănie-acasă.
Vină, dragă Romică, frumoasă!..."


Rău-mi pare, drăguț Parpangele,
Că-atâta pățești pentru-o copilă,
Că nu-s vrednice de-atâta jele
Copilele, ba nice de-o milă!...
Căci puține sunt, foarte puține!...
Cu care să te nărăvești bine.


FÂRȘIT

  1. Aici poetul să plânge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, și zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P.
  2. Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorât sfinții din ceriu și au ajutat oamenilor, și zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decât cronica vornicului Urechie. M. P.
    a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.
  3. Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de când turcii întrasă în țară. M. P.
  4. Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să știe ce-au făcut și ce-au vorbit sfinții în raiu? C. Idiot.
    a) Și mie așa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat așa scris. Onoch.
    b) Aceste trebuie să să înțăleagă poeticește și într-acel chip cum povestește Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba și Apollòn, iar alții s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) și Vulcán. Poeticul nostru fiind creștin n-au putut să pomenească de zieii păgânești și să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinții creștinești. Însă aceste să înțăleg, cum am zis, poeticește și alegoricește. Cocon Musofilos.
  5. Întâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obște, să țâne pretutindene de chipul vorbei de obște și întrebuințază cuvinte obștite între țărani, afară de tâmplări când vorbește altcineva, căci atunci așa-ș chibzuiește voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbește. Deci și aici fiindcă sângur povestește, nu zice sfântul Spiridon, sfântul Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult și să obicinuiește astăzi la țărani care sunt mai stătornici întru ținerea obiceaiurilor strămoșești. Și cu adevărat nu știu de unde au luat cărturarii noștri besericești acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul cuvânt strămoșesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ș-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân Giorgiu ș. a. C. Filologos. a) Dar, ș-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii și călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Și pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.
  6. Pentru această asină a lui Valám este scris la Biblie că mergând Valam pe această măgăriță, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar ásina ferindu-l îngenunchie și bătându-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dânsul: „Ce mă bați?"... Iară cele ce să zic aici pentru dânsa, trebuie să să înțăleagă poeticește. Erudițian.
    a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinți; mai vârtos să să mestece la poveștile țigănești. Păr. Desidemonescul.

    b) Și ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviință!... Că au vrut să ajute sfinții creștinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt și la Biblie, unde împrotiva necredincioșilor ajută îngerii. Ba să află și la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreț sfânt mergând asupra oștilor.

    Apoi, caută la Viețile Sfinților și vei afla și mai minunate. Iar pentru măgărița, însuș' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim șezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povestește numa de țigani, ci și de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinți, s-au mestecat cu povestea țiganilor. Părintele Apologhios.
  7. Onòr, adecă cinstire, cuvânt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă și la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vârtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătinești. P. Filologos.
  8. Dafin este un feliu de lemn de obște știut, care lătinește să chiamă làurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună și încununa pe biruitori, care să purta vitejește la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aștepta, fără ori moarte încununați fiind cu slavă sau izbândă. Filologos.
  9. Vezi lucru dracului! Cum au știut el a-i întâlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfântoievici.
  10. Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gândeam că, de bună samă, s-au săvârșit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfântoiescul.
    a) Ha! ha! ha!... bine le șede așa oaspeților acelora, în balta puturoasă! Așa dăruiește diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.
  11. Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieșind din baltă și nevăzând nici curte, nici oaspeți, nici pe Romica, să frângea cu gândurile și nu știea ce să socotească. M. P.
  12. Iha este cuvânt formuit din firea lucrului și însemnează tot aceaiaș' ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peșteri și răspund la fieștecare strigát cu vorbe asemene, însă înjumătățate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.
  13. Ce țigan nebun! Dar' nu putea el să cunoască că nimene nu-i răspunde, ci numai sunetul vorbelor lui să răzbătea. Idiot.
  14. Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar' el gândea că întreabă de Romica. Mândr.
  15. Pe une locuri zic necăzește, în loc de rântează. M. P.
  16. Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar' preînvățatul Talalău face o luare aminte, tot acoloș' la izvod, precum s-au zis mai sus, zâcând că în copilăria sa au auzit cântând de faptele aceluiș' Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, așa și cântarea aceaia nu o pututu-o afla mai târziu. Pagubă!... (adauge învățatul) că nește cântări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiți a norodului, căci întru dânsele ar găsi multe făpturi istoricești care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Și adevărat zice acest om învățat, că eu însuș' multe cântări de viteji romănești am auzit când eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudițian.
  17. Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind și după dânsa doi turci gonind, el vrând să mântuiască copila, alerga după turci, iar' când sosi lângă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P.
  18. În aceaiaș' pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieșea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire și vărtute, căci apa din părăul despre mâna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte și inimă vitează, iar cea din părăul de-a stânga strica toată firea omului și-i întuneca mintea făcându-l ticălos ș. a. M. P.
  19. Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica și aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch.
    a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ș-adevărate! Idiot.
    b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:
    Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudițian.