Țiganiada/Cântecul a III

Țiganiada

de
Ion Budai-Deleanu

---

Cântecul a III

Capitolul precedent - Capitolul următor

Bietul Parpangel cântă la masă

De lìbov, de vin și de jele,

Ș-apoi vede-o copilă frumoasă,

Și stă dus cu ochii cătră stele.

Florescu spune de țigani ș-alte

A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.

Musă, ian' curmă-ți odihna lină;

Vezi cum zorile d-albe roșite

Să ivesc cu zâmbire sărină

Alungând ceața nopții cernite,

Cum soarelui viitoriu să-închină

Cântându-i deșteptata jivină.

Sus', muso! iar spre călătorie,

Că mult încă drum avem de-a mere.

Mulți așteaptă ș-ar dori să știe

De Parpangel, dar și rândul cere

A spune-întii despre-a lui tâmplare,

Care-acum cinasă, cum îm pare.

După ce el pofta de mâncare

Și de beutură stâmpărasă

Și iar s-întorsese la-adunare,

Fiind că-acum era după masă,

Îmbrăcându-l cu noao veștmânte,

Îndată-l pusără să cânte.^[1]

Iar el, ca un cântăreț măestru^[2]

Care-în ospețe și pe la mese,

Când arma celui Marte buiestru^[3]

Cu stihuri nalte cânta ș-alese,

Când pe fiiul Vinerii frumoase

Cu viersuri line și mângăioase,

Vru ca să desfete ș-astă dată

Cu cântece line sâmțitoare

Tovarășia noastră-adunată

Dragostele cântând zburătoare.

Și, precum hârțoaga Cioarei scrie,

Așa le cântà de libovie:

„Iubiți, o suflete muritoare,

Că libovul este legea-întie

A toatei ființe de supt soare!

Tot care nu sâmte libovie,

Mult defăimează legea firească

Și nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mișcă, viază,

Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește,

Cu poftă lină să-îmbrățoșază,

Cu dulce dor să leagă, să mește,^[4]

O! Amor! ție toată să-închină,

Toată ție jertfește jivină!

Însuș pe-astă lume trecătoare,

Din háos un sânt libov o scoasă,

Și dragoste, cu-întia lucoare,^[5]

Îi suflà în mădulările ghiețoase,

Așezând ca legea ei întie

Priința ș-armonia să fie!...

După-această lege nemutată,

Făptura toată merge, să ține;

În toate libov și dor s-arată:

Iubescu-să stelele-între sine,

Iubește-să ceriul cu pământul,

Iubescu-să mările cu vântul.

Sus în văzduh toate zburătoare,

Gios pre pământ toate dobitoace,

Păn' și răcile jigăni de mare

Prin cea patimă lină, șegace,

Cu strânse lațuri să-împreunează,

Cu dulce libov să-înroorează!...

Numa voi suflete muritoare,

Defăimați astă patimă blândă,

De dânsa ferindu-vă-inimioare

Ca când ar fi libovul osândă.

Ah! ne-ajunsă-omenire deșartă,

Încă firea te rabdă, te iartă!^[6]

Voi dar, care-aveți inimă bună

Și lămurită minte cerească,

O, iubiți! Iubiți-vă împreună

În această viață trupească,

Pănă sunteți în vârstă și stare,

Că vremea-i rapede trecătoare...

Vezi cele paseri pre rămurele

Ce jucându-să vesele cântă;

Ard cu flacără de-amor și ele

Mărind a naturii lege sântă.

Caută cum din creangă-în creangă zboară

Tot soțul cu câte-o soțioară.

Să iubim dar și noi pănă-în față

Rumeioară sângele ne joacă,

Până-avem o logodnică soață,

Păn' încă n-ajungem la soroacă

Că vârsta scapătă, vremea sboară,

Nice mai întoarce-a doao oară.^[7]

Să iubim! că tâmpul acuș' trece,

Iar zilele noastre s-împuțină:

Mai bine-i în amor a le petrece,

Să nu ne-apuce vârsta bătrână

Cu tusa și cu durere de-oase

Sau cu mădulări neputincioase!

Să iubim! pănă-în tinere vine

Sângele saltă și să răvarsă;

Să iubim păn' a iubi ne vine,

Răcorind inima de dor arsă,

Ca nu cumva-apoi, odinioară,

Cumcă n-am iubit rău să ne pară.

Să iubim păn' Amor ne priește,

Păn' Vinerea ne poartă pe brață,^[8]

Păn' încă cu libov ne zâmbește

Vro tineră copilă iubeață,

Pănă dragostele ne desfată,

Ca să nu ne bănuim odată.

La cântări de ceteră ș-în horă^[9]

Să jucăm în giur, mână de mână,

Tot frățiorul țiind o soră

Spre care sâmte dragoste lină,

Și să strigăm toți cu bucurie:

Viie zieu-Amor! Amor să viie!"^[10]

„Bravo! bravo!" oaspeții strigară,

Plesnind în palme juni și fecioare;

Și zicea, să le-o mai cânte iară,

Poftorindu-și dintr-acea cântare

Stihul de pe-urmă, cu veselie:

Viie zieu-Amor! Amor să viie!

Închinându-și cu pline păhară

Toți-și dădusă la veselie,

Pănă Parpangel începu iară

Din facerea lui Pintilie^[11]

O cântare bine-alcătuită

Și pe-acele vremi deobște iubită:

„Vinule dulciu, tu roadă de raiu

De la Dumnezieu dată pe pământ,

A toate roduri de pe lume craiu!...

Laude ți-oi cânta, cum purure cânt,

Numa de beut cându-mi vine dor,

Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales,

Ce viață dai, mângăind pre toți;

Fie fericit care te-au cules!...

A lui Dionis veniți, o preòți,^[12]

Să-închinăm, să bem cu păharul plin,

Să trăiască toți cei care beu vin!

La toate nevoi tu ne-ajuți și dai

Putere la slabi, bolnavilor leac.

Hrană la bătrâni, iar când în cap sai,^[13]

Voie bună faci și celui sărac,

Alb, roșiu ș-or'cum de-ai fi tu-în obraz,

La toți ce te beu, purure faci haz.

Care te-au beut, de-ar fi cât de trist,

Prinde-îndată chief ș-uită de necaz.

Fiece năuc pare-un trismeghìst,

Fiece mișel să ține-un viteaz...

Să bem, să-închinăm cu păharul plin,

Să trăiască toți cei care beu vin.

Veniți, fraților, la cerescul must

Să ne bucurăm bindu-l și-închinând:

De sete-un păhar, altul pentru gust,

A tria de chief, a patra cântând,

A cincia de saț, că-a șasa-i prisos,

De-a șepte-încolò n-aduce folos."^[14]

Fârșind cântărețul toți beură

Cu păharul plin și de-a-împrumut.

Închinându-și ei cânta din gură

Și poftorea stihul cel plăcut:

„Să-închinăm, să băm, cu păharul plin,

Să trăiască toți cei care beu vin!"

Iar' o copilă din adunare,

Ce nu demult acolea sosisă

Și părea că nici un chief are,

Cu față-învălită fiind zisă:

„Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,

Carea ți-e mai dragă, Parpangele!"

Și zicând să-întoarsă-într-altă parte,

Cât țiganul nu putu s-o vază.

Iar' el a sa pomenindu-ș' soarte,

Strunele întocmește ș-oftează,

Și păn' alții zic cele și ceste,

Așa-începu jelnica poveste:

„Voi suflete sâmțite și bune,

Voi care-aveți inimă duioasă,

O! cine cum să cuvine va spune

Patima voastră, o, părechie aleasă!...

Libovul Illenii cătră tine

Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!

O! tu musă, care câteodată

Ad-umbră șezând în haină-albastră

Colò, supt măgura gemănată,

Lui Amor în ceteră măiastră

Cânți a duòr inime libovite

Dulcile necazuri suferite,

Lasă puținel desișuri umbroase,

Pogoară încoace aducând aminte

A Ilenii domniții frumoase

Ș-a lui Arghin dragoste fierbinte,

Că-amândoi mult dor și amar pățiră

Pănă ce târziu iară să tâlniră!

Tânărul Arghin după ce străină

Multă țară-îmblă, multe-orașe, sate,

În urmă văzând că-în zădar suspină

Ș-întreabă-în zădar de Neagra Cetate,

Că nime știea, cu mic și cu mare,

Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,^[15]

Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă,

De-amor, de necaz, mintea turburată,

De jele, de dor, inima pătrunsă,

De pe murg ușor să pogoară-îndată;

Smulgându-ș apoi săbioara luce

Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.

Ș'ochii lăcrămoși rădicând la stele,

Cu suspin adânc așa graiu deschisă:

„Tu, țântă-a toate dorințelor mele,

Ileană iubită! ah! să știi tu (zisă)

Că-Arghinul tău e la pragul de moarte,

Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...

Dar poate că tu nice-odinioară

De-a mele tâmplări triste și cumplite

Nu vei auzi, nice vei ști doară;

Încài stâncele voiu, neînsuflețite,

Jele să-mi asculte, marture să-mi fie

Că fui credincios păn' la moarte ție.

Multe țări îmblai, dragă, pentru tine!

Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;

La locuri sosind puste și străine,

Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.

Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,

Libovul nestâns ș-inima mă lasă!...

Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă!

Și deacă vei ști cumva-odinioară

De fârșitul mieu, de moartea jeloasă,

O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară

Și zi: „Lin oase-ți păuseze,-Arghine,^[16]

Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".

Asta zicând, era să-ș' afunde

În piept gingaș sabiă-agerită,

Când glas cunoscut urechia-i pătrunde:

„Arghine, ce faci!" ș-într'acea clipită,

Iacă fierrul crud îi căzu din mână,

Iar' el să trezi-în brațul tău, Ermină.

Ermina, cea lui de mic priitoare

Și din toate mai înțăleaptă zână,

Ce pe el crescu și-i fu-învățătoare

Cum să să deprinză-în toată faptă bună,

Grija lui ș-acum poartă nevăzută,

În ceasul cumplit sare și-i ajută.

Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă,

Lumine-i fiind mai întunecate,

Slobozind abea din buzele d-arsă

Un dulce suspin, vorbe-înjumătate,

„Ah! ce văd, tu-mi ești, o Ermină bună!"

„Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).

Venii să te-abat de la prag de moarte.

Ah! cine ți-au dat gânduri așa slute?

Ce grea te-apasă și varvară soarte?

Cum de ți-ai uitat de nalta vărtute

Spre care de mic eu-ți fui povață...

Și vruș' a-ți curma dorita viață?^[17]

Nu știi tu că nu-i vrednic de dulceață

Care-amar n-au tras? După zi nuorată,

După vânt cu ploi, negură și ceață

Soare mai frumos strălucind s'arată!

Lucru-i ticălos d-inime giosite,

Gânduri a purta deznădăjduite.

Deci sus, Arghine, căci încă te-așteaptă

Multe supărări și multă-ostăneală,

Dar' cu vărtutea și mintea-înțăleaptă

Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală!

Că norocul bun nu-i în pat cu pene,

Nice să-însoțește cu trândava lene.

Iar când ț-ar fi greu doar la vro tâmplare,

Adu-ți aminte de mine ș-a mele

Bune-învățături, fii cu cutezare,

Nici locul să dai la gânduri mișele;

Și fi-încredințat că-i scăpa de toate

În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"

Ermina de-aci mearsă nevăzută

Lăsând pe voinic în uimire-adâncă,

Cu ochii-în pământ și cu gura mută,

Și doară mai mult ar fi stătut încă,

De nu vrea zări stându-i înainte

Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.

Atunci tinărul ca din somn adânc

Să trezi și făr' a zice-un cuvânt

Sabia-întecă și sări-în oblânc;

Iar' murgul ușor îl duce ca vânt,

Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi,

Pe locuri pustii, făr' sate și căi,

Pe nește câmpii sterpe, săcetoase,

Pin plaiuri, pe munți, pin pietrii și stânce

Pintre codri deși, pin păduri umbroase.

Nici acum avea să beie, să mânce,

Când iacă dedu supt poale de munte,

De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,

Care lui strigă fiind de departe:

„Stăi, voinic străin, nu păși nainte,

Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..."

Stete-Arghin cevaș' cu-îndoită minte,

Nu că s-au temut doară de năpastă,

Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.

Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează

(Răspunsă)-a ținea drumul lui Arghin...?

Care de nime, nici teamă, nici groază

Pănă-acum avu?" Ș-acesta zâcân'

Smulge sabia, calu-și întețește,

Namila-urâtă nice să ferește.

Fulgerul așa iute nu detună

Din nuòri încărcați, cum june viteaz

Lovi pe neom, dorind să-l răpună.

Nu-i dete nice-o clipită răgaz,

Fierrul învârtând de-ună ș-altă parte,

Ca doară-i va da vreo rană de moarte.^[18]

Dar' omul grozav stete nemișcat

Cu capul clătind și zâmbind amar,

Cu trupul întreg și nevătămat.

Când Arghin văzu că taie-în zădar

Ciudă și mănie deodată-l cuprinsă,

Iar nămila slută-a-i zice-așa prinsă:

„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase,

De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare!

Că nici vărtute, nici arme tăioase

Pot să-ți aducă ție vro scăpare,

Deacă legii mele nu te vei supune,

Care eu acuș' de-amărunt ț-oi spune."

Tocma când fârșea ceste cuvinte,

Copila cu fața coperită

Ce-l făcusă de jele să cânte,

Doară vrând să-l aducă-în ispită,

Desvălindu-și obrazul s-arată,

Și iacă povestea lui curmată,^[19]

Căci alăuta-i căzu din mână

Și el stete ca fără sâmțire.

Iar' întracea copila străină

Ieși din casă fără de-a știre

Ce s-au făcut. Toți să minunează

Și nu știu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ș' în sine

Rapede să scoală... iasă-afară,

Caută,-întreabă prin odăi vecine,

Cearcă-în zădar și să-întoarce iară,

Mult apoi în sine să mâhnește

Că fata dorită nu găsește.

Oaspeții dintru toate aceste

Nu putea să gâcească nimică,

Numa că li să curmă poveste

Și rămasără fără músícă.

De-aci multă glumă și voroavă

Să-iscă de-a țiganilor ispravă.^[20]

Iar Florescul de la Vercicani,

Un voinic de vârtute și fală,

Când veni voroava de țigani

Dezvolbind a lui vodă tocmală,

Acest chip grăi cătră-adunare:

„Lucrul tot această pricină-are:

Văzând vodă-atâta țigănească

Gloată încolea și-încoace,

Ce nu vra c-alți să agonisească,

Ci numai a trândăvire-i place,

Socoti să-i armeze cum poate

Făgăduindu-le case ș-olate.

Ba le și dărui de moșie,

Prin milostivă domnească carte,

Toată-acea mândră periferie

Ce s-află-într-a țării ceștii parte:

De la Corbi păn la Cetatea Neagră,

Giur în pregiur epárhia-întreagă.^[21]

Zic unii că Vlad numai o șagă

Prin asta cugetă să facă,

Alții,-împrotivă, de samă bagă

Că vra pe țigănimea săracă

Să prăpădească, puind-o în poară

Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă țin de-această socotință

Cum că trebile lui Vlad oștene

Au poftit atare sârguință,^[22]

Ca să-armeze gloatele-eghiptene;

Știind că turcii acuș or să vină,

Iar' el oaste are foarte puțină.

Prin țigani vru el să dobândească

Doao scòposuri: unul, să vază

Pe gloata murgă faraonească

Cum este la războiu de vitează,

Iar altul, ca să facă-arătare

Turcilor cumcă mai multe-oști are.

Și, macar cum vom socoti noi,

Amândoao scoposuri sunt bune;

Prin cel dintei, țigănescul soi

La rând bun să-învață și să pune,

Prin a doia,-în vreme de năvală

Să pot băga turcii-în amegeală."

Zicând aceste fârși cuvântul,

Iar' deacă-oaspeții să-împrăștiară,

Un călăreț străin cu văștmântul,

Stătúră și frumsață rară

Și (cum să vedea) de viță-aleasă,

Sângur lângă Florescul rămasă;

Un nemernic din țară străină,

Cum s-arăta din port și făptură.

Văzând ș-o vreme cu îndemână

Grăi: „Multe-acum zile trecură

De când astă curte minunată

Mult și cu toate mă desfată.

Fiindcă dumneta ești de-aice,

Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare

Ce nimărui nu poate să strice:

Cine-i stăpânul ceștii curți rare?

Ca să-i dau căzută mulțămită

Pentru-ospătarea bună, cinstită..."

„Bucuros aș face, drag jupâne,^[23]

Îndestul dreptei cererii tale

(Zisă Florescul), dar și pe mine

Aicea mă abătu de la cale

O sângură tâmplare ciudată,

Nici am cunoscut curtea vodată.

Însă (precum deobște) să zice

Că venind un neguțătoriu mare

Cu multe persoane venetice

Și bogătate de preste mare,

Nu demult aici s-au așezat

În codrul acesta neumblat.^[24]

Iar' această curte minunată

Au zidit ș-au hotărât să fie

Pentru călători o desfătată

Lăcuință, cum ș-ospătărie,

Grijind-o cu tot feliu de hrană

Și toată trebuința curteană.

Toate aceste femei și fecioare

Sunt roabe, de prin țări cumpărate

Anume, să fie slujitoare

Celor care-aice vor abate,

Ba și cu desmierdări să-i desfete

Pe chieful fieștecui și-îndelete.

Unde-e stăpânul, nimene știe

Și nimene-a ști să nevoiește,

Fiindcă prisosința să-îmbie

În toate, nimica lipsește.

Dar' este-o vătășiță bătrână

Ce toate ține supt a sa mână."^[25]

De-această poveste neașteptată

Mirându-să străinul adausă:

„Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută,

Și totuș' pare că nu mă lasă

Cineva: așa, de-azi pănă mâne,

Drumul mieu împiedecat rămâne.

Deprins întru-oșteneștile trude,

Inima neîncetat spre arme-mi bate,^[26]

Când aici nimica nu să-aude

Făr' jocuri și cântări desmierdate.

Zioa-îm pare ca ș-un veac de lungă,

Macar de toate-alte să-mi ajungă.

Auzind de-a lui Vlad vitejie,

Dorit-am să fiu la cea nălțată

Bătălie ce are acum să fie

Și-a cării fârșit Evropa toată

Îl așteaptă cu nesuferință,

Poftind creștinilor biruință.^[27]

Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice,

De nu ți-ar fi doar' cu greutate,

Dorire-ași-în scurt a ști ce price

Este și din care au fost iscate,

Toate-aceste războaie cumplite,

Că la noi sunt veștile-împărțite."

„Bucuros cred (Florescul răspunsă),

Căci noi suntem aice de față,

De toate-având cunoștință ajunsă

Și totuș pisma cea șugubeață

Fiece tâmplare vederată

Prefăcând întralt chip ne-o arată.

Iar' eu fără de pismă și priință

Neavând spre nice-una vro pricină,

Voi povesti cu bună credință

Tot lucrul cum este, cum să-aține;

Nici gândesc că-ți va fi neplăcut

Luând firul din prim început.^[28]

Acum a lui Constantin cetate

Supt mânile căzuse-agarene,

Pentrucă grecii-ș' uitasă-a să bate

Și le-era mai drag a zăcea-în pene

Ș-a face săboară pe-întrecute,

Decât sabii a purta și scute.^[29]

Apusenii să desputa-într-una

Ce-au fost mai întii, ou sau găină?

Cum și de-are lăcuitori luna?

Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină

De lăcuitori dovedea chiar,

Însă dovada cădea-în zădar...

Căci de-aci s-isca ș-altă-întrebare;

Oare-oameni să-află-acolo sau vite?

Și de-s oameni cuvântători, oare

Putea-vor fi cu drept osândite

Lunarele suflete, la care

Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...^[30]

Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă

Lega și deslega după voie;

Șezând pe vârtoasa Chiefii stâncă

Să bucura-în sine că pe-al doie

Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege

Și sultanul grecilor dă lege!...^[31]

Craii creștinești lăsând a sale

Țări de jaf, să bătea pentru sfinte

Locuri, cum a lui Iosofat vale

Și de-alte-a Palestinii păminte,

Pentru Ierusalim și cel sfânt

A Mântuitoriului mormânt.^[32]

Iar turcul, însumețit de-atâte

Biruințe mari și luminoase,

La toate țările creștinite

Rea pierire și moarte jurase;

Cu șireaguri crude-întărâtate

Jecuiea-împrejur țările toate.

Țara noastră-încă era din cele

Pe care el dorea să-o supună;

Știind toate-a noastre netocmele

Socotea cumcă, de samă bună,

Că-o țară-învrăjbită-ori azi, ori mâne

Trebuie să cază-în mâni străine.

Căci aflân'-să țara deslegată

Și-în cea mai mare nerânduială,

Spre tot rău năravul învățată,

Boierii puind la toate sminteală

Domnilor, iar' ceialalți pământeni

Dedați fiind la rău și vicleni,

Așa trăisă de multe veacuri

Într-un feliu-anárhie făr' lege,

Învățați la războaie și jacuri,

Pe carii pănă-aci nime-a drege

Sau nu cuteză, sau nu vru doară

Căutând la venituri, nu la țară.

Iar', din ce oară Vlad Vodă stete

Dregătoriu trebilor muntene,

Frunțile vrajbii fură tăiate,

Politice rânduieli ș- oștene,

După firea țării măsurate,

În scurtă vreme fură-așezate.

Cei care legilor întocmite

Dintre boieri nu voia să-urmeze

Cădea la pedepse pre cumplite,

Zicând că ei sunt să lumineze

Celoralalți cu-obiceaiuri bune

Și-întei legilor a să supune,

Căci, dacă ascultători de lege

Vor fi numai cei slabi și mișei,

De țară-în urmă ce să v-alege?

O țară-adecă de lupi și de lei

Ce șezând într-a sale bârloage

Sug sânge-a vitelor slăbănoage.

Zicea că boierii sunt supuși

Așa domniei ca și țăranii,

Ba fiind în toate mai ajunși,

Nu numai cu sfatul și cu bani,

Ci-însuș cu capul ar fi datori

A țării să fie-ocrotitori.

Aceste zicea Vlad la divan

Și la macar ce feliu de-adunare,

Adăugând că-oricine, fie țăran,

Târgoveț, boiariu mic sau mare,

Mestec va-avea cu limbă străină

Cu capu-ș' va plăti șugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care

Asupra patrii făcea sfaturi

Ș-avea cu turcii vro mestecare,

Sau veri cu ce străine staturi,

Împărțându-le-averi și moșii

La-a patrii-apărători și fii.^[33]

Prin asta rând nou el introdusă:

Pe tâlhării și mari fapte rele,

Prin așezate pravile, pusă

Deosăbite pedepse și grele,

Din care cea mai obicinuită

Era țapa cu moarte cumplită.

Apoi din toată țară ș-aleasă

Pe cei mai harnici și cu vărtute

Voinici, din cari o gardă frumoasă^[34]

Făcu spre paza sa, de cinci sute,

Pe cari în arme-atâta deprinsă,

Cât o numim oaste nevinsă.

După-acest izvod, și ceaialaltă

Călărime-au fost orânduită,

Învățind-o măiestria naltă

A taberii ș-armelor ispită,

Iar' boierii pismași a tot bune^[35]

Rândueli cocea sfaturi păgâne.

Căci, precum să tâmplă totdeauna

Că cel ce va să scoață la cale

Pre-un popor și apucă să-l pună

La rânduială, pentru-ale sale

Ostăneli, bun scopos și mari trude,

El mai mult rău decât bine-aude,

Așa fu ș-a lui Vlad soarte-amară:

Pismașii zic că-i tiran și multe

Asupra lui scornit-au de-ocară,

Și vor ca țara să nu-l asculte;

Zicu-i și Țăpeluș, că nu iartă

Tâlharii, ci cu țapa le ceartă.^[36]

Deci în taină solii repezite

Trimit sultanului, dau de știre

Precum vodă vra țara să-învite

Asupra Porții cu răzvrătire,

Și este foarte mult a să teme,

De nu să va-împedeca din vreme.

Drept acea prin chipuri tăinuite

Sultanul mai pe-un pașă, mai pe-alt

Învață, l-armează și-l trimite

Asupra acestui princip înalt,

Ca neîncetat și iarna și vara

Să meargă să-i jefuiască țara.^[37]

Însă Vlad fiind cu bună pază,

Oaste-având bine-în arme deprinsă,

Gloate tâlhare cu mână vitează

De multe ori în fugă și prinsă;

Celor prinși dete moarte sureapă

Făcând să-i tragă de vii în țapă.

Acum la treizeci de mii aproape

De tâlhari păgâni el împărasă,

Nici lăsa pe nime să-i îngroape,

Ci vulturilor mâncare-aleasă

Și corbilor de jaf ca să fie,

Porunci spânzurați să rămâie.

Sultan Mahomet întiaș dată

Nu dete la toate crezământ,

Dar' vinind pârâre ne'ncetată,

Vru să știe cu temeiu de sânt

Oare acele toate-adevărate,

Prin persoane-a sale-încredințate.

Pentru-acea-în chip de mare solie,

Nește capigii vicleni trimeasă.

Catavolìn avu cea d-întie

Parte la ceastă solie-aleasă,

Catavolin, logofăt primariu,

Un grec turcit, fiiu de prevătariu.

Cătră-acesta sultanul ascunsă

Pofta sa și cugetul deschisă,

Cu d-inima de-urgie pătrunsă,

Luându-l deosăbi, acest chip zisă:

„Mare treabă-am, o Catavoline,

Și puiu toată credința mea-în tine!...

Vodă muntenesc, supusul Porții,

Așa să poartă cu neomenie,

Cât pe credincioși dă crudei morții,

Ba necăutând a sa datorie,

Nice de haraci el va să știe.

Nice-a să-închina voiește mie.

Deci tu mergând ispitește bine,

Cearcă de poți să-l aduci la cale,

Mai vârtos ca mie să să-închine,

Iar' văzându-l că stă pe-ale sale

Și cu voia nu va să să plece,

La nevoie cu sfatul vei trece.^[38]

Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare

Vei avea pe Hamza cu sâlință,^[39]

Numa-ți caută-a fi cu pază mare,

Ca munteanul ceva să nu sâmță,

Că-amintrele cu totul stricată

Ne-ar fi doară străduința toată..."

Merge grecul cu ceastă poruncă

Și sfătuind cu Hamza de toate,

În urmă-acest chip mrejile-aruncă:^[40]

El însuș' să meargă și s-arate

Munteanului a Porții dorință,

Cercând a-l aduce la credință.^[41]

Însă, de-ar vedea că nu să pleacă,

De sârg la Vidin să deie știre,

Și când ar fi vodă să-l petreacă,

Păn' la hotar, după-obicinuire,

Hamza-întracea Dunărea să treacă

Și din ascuns năvală să facă.

Așa grecul fățarnic să duce

Credințat cu știuta solie;

Lui Vlad mai întii aminte-aduce

Toate ce-au trecut și vor să fie,

Pentru trecute vestind iertare,

Prietenie pentru viitoare.

„Mare-într-adevăr făcuși greșală

(El grăi), dar' a Porții pre tine

Milă este fără de-îndoială

Nemărginită, că-ț' iartă vine

Trecute nevrând de-acuma să știe

Numai de prieten și prietenie.

Nici altă de la tine poftește

Numa haraci și vreo cinci sute

De tineri; apoi ca prietenește

Tu viind la Poartă, cu căzute

Plecăciuni să te-închini celui mare

Sultan Mahomet cerând iertare."

Ascultă vodă cu suferință

Tot cuvântul și pofta vicleană,

Și-întii arată bună voință

Vrând deamărunt porunca tirană

Să-ispitească, iar' dacă-o-înțăleasă,

Cu mărime-așa din rost adausă:^[42]

„Spune celui care te trimeasă,

Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde:

„Haracii sunt gata, supt aleasă

Încuietoare, dar' a pătrunde

Nu poate-acolo poftă străină

Întralt chip făr' cu sabia-în mână.

De sultanului de dânși îi pasă,

Vie, să și-i ducă, de să-încrede!...

Dară nici tinerii vor de-acasă

De voie bună-a merge-în obede,

Zicând că cu patria-împreună

Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",

Iar', încât e despre-a mea persoană,

Să merg să mă-închin nălțatei Poarte,

Spune că-atunci când iepurii-în goană

Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte

Mieii vor da, poate că-atunci doară

M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."^[43]

Solia văzând din toate-aceste

Că-a-l pleca nu este cu putință,

Lui Hamza la Vidin dete de veste

De treabă știută să să gată,

Iar' cu Vlad așa lucrul așază.

Păn la Dunăre să-i deie pază.

Iar Vlad prin iscoade credincioase

Înțălegând tot sfatul de-ocară,

Patru mii de călărime-aleasă

Făcu să să strângă de prin țară

Și-în taină, la părțile din care

Era Hamza să-i ție cărare.

Dând strinse porunci ca să să ție

Ascunse păn la zi hotărâtă,

Și la semnul dat gata să fie

De războiu, cu vărtute-îndoită,

Apoi și fără nice-o pesteală

Să deie pe turci din dos năvală.

Întracea Vodă-în toate s-arată

Ca când de sfaturi n-ar ști nimică.

Deci luându-ș' garda sa-înarmată,

La vremea știută să rădică

Și petrece pe solul cu tută

Cinstirea și pompa lui căzută.

FÂRȘIT

---

1. Poeticu, după obiceaiu său, iară chiamă musa să-i înceapă a cânta mai încolo. Și țiind firul poveștii, începe de unde curmasă în cântecul trecut, adecă pentru pățirea lui Parpangel, pe care zice că l-au îmbrăcat în noao veștmânte și l-au făcut să cânte. M. P.
2. Măestru. Ca să nu să înțăleagă doară într'altă noimă cuvântul acesta, trebu a ști că acest cuvânt e chiar romănesc și este adiectivă, adecă măestru, măiastră și va să zică meșter, meșteră, sau meșter iscusit. Și într'această noimă trebuie să iae și aici. M. P.
3. Buestru, va să zică turburat, sbrevuiat, care să zice bine de Marte, ce este zieul războiului la poetici. Însă Vinerea aici nu să semnează alta fără pe zieaua libovului, care latinii zic Venus, iar grecii Afrodita; iar' noi romănește nu putem zice amintrile, fără Vinere, căci de-acolo chiemăm și zioa Vineri, ca cum s'ar zice zioa Vinerii; iar' fiiul Vinerii este Amor sau Lìbòvul. M. P.
4. Să mește, adecă să mestecă, măcar că este cuvânt vechiu, totuș la poesie să poate trăbuința. M. P.
5. Lucoare va să zică lumină. Poeticul va să zică că pe această lume un sfânt libov o scoasă dintru nimica și legea ei cea întie este armònia. M. P.
6. Dar ști ce, vere Idiotisene, oricum îți pare, dară mie-m începe a plăcea poeticul, și mai vârtos ce zice aici! Onoch.

   a) Gândurile și mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi și împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaș cântare voi să fac cu vierșuri de a noastre, ca să ne o cânte apoi țiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu.

7. De au cântat așa Parpangel, atunci bine zice poeticul că au fost iscusit cântăreț, ba încă și poet. Simpl.

   a) Curios lucru! Cum să nu fie cântat, când se află scris așa! Onoch.

8. Vinerea. Poeticul încă ia cuvântul acesta în noima poeticilor lătinești, adecă cum am zis mai sus, mama Libovului.
9. Adecă, cum să joacă în horă. M. P.
10. Viie. Trebuie a ști că este verbul viu sau viez; deci să viie va să zică să viază, să trăiască! Această vorbă este și la Biblie, unde să zice: vie Dumnezieu! adecă viază Dumnezieu! trăiește Dumnezieu! M. P.
11. Facerea, adecă alcătuirea, scornirea. M. P.
12. Dionis este la poeții elinești un zieu ce au aflat vița vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòții lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis și însemnează vinul.
13. Sai, adecă sari, va să zică: când te bagi în capul omului de-l încălzești!
14. Aici să vede că și poeticul nostru au fost iubitoriu de vin căci sloboade a bea șepte păhară; dar' aceasta nu poate să facă numai un beutoriu, fiindcă șepte fac mai mult de o òcă. Onoch.

    a) Cine știe ce păhară au înțăles poetul, și doară unele mai mici. Mândr.

    b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaș preînvățat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înțăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă și jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decât acum. Erudițian.

15. Aici făcătoriul acestui cântec încă chiamă întrajutoriu pe musa cea care cântă lui Amor patimile dragostii! Însă prin Măgura Gemănată să înțălege muntele Parnásului; întru care să zicea că lăcuiesc musele. Gemănată, adecă îndoită sau despicată, căci așa să zice a fire Parnasul. Iar' cât e pentru povestea lui Arghin și a Ilenii, trebuie să bagi de samă, cetitoriule, că aceastăpoveste este la românii cei de la Ardeal foarte vechie; numai cât aflu osăbire în numele lui Arghin, care la povestea norodului de Ardeal se zice Arghir și nu să poate știre cum ar trebui să fie: Arghin sau Arghir?
    

    Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el așa au aflat la scrisorile vechi, iar' norodul au putut cu vreme să schimosască cuvântul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiță de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvântul. Pentru această Ileană au povăstit și un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar' întralt chip începe, nu precum să spune aici, și cu verșuri de obște, nu cu tot bine legate. Erudițian.

    
    

    a)Ba mă rog de ertare, că vierșurile sunt frumoase și pe înțălesul fieștecui, adecă vierșuri de ale noastre. Idiotis.

16. Păuseze, adecă îți odihnească.
17. Nu să știe din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Țiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalți, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că așa au aflat-o în orighinalul vechiu și n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierșuri, mai vârtos socotind ș-aceasta, că nu este fârșită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P.
    

    a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla și ceailaltă parte a poveștii aceștii de obște iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvățat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ș-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit și să află năruitura și astezi lângă țărmurile Murășului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine știe! doară săpând la năruiturile aceii cetăți s-ar afla manuscritul. P. Filologos.

18. Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieș, și poeții cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a ști că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni și să închina la idoli; pentru aceasta vorbește de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P.
19. Adecă când Parpangel cântând fârși acele cuvinte, atunci din oaspeți, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-și fața să arătă cântărețului, iar' el îndată curmă cântarea și povestea. M. P.
20. Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână și el rămasă ca împietrit. Venindu-și apoi în fire și văzând că fata ieși din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar' oaspeții neștiind ce va să zică aceste lucruri, să mira și le părea rău că cântărețul n-au fârșit povestea, și din această istorie apoi începură a vorbi de trebile țiganilor. M. P.
21. De aici acum să poate ști cu temeiu pământul care Vlad Vodă au dat țiganilor. M. P.

    a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase țiganilor! Idiot.

    b) Ba caută să crezi, vere, căci așa este scris; și dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch.

    v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o șagă! Mândrilă.

22. Atare, tot aceaiaș va să zică ca acătare, și însămnează acest feliu, asemene. Este cuvânt strămoșesc de la latini: talis, numai cât noi pronunțiem l ca r și punem înainte un a, ca în multe altele. Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuș' romănește să zice bine: atare om, adecă asemene om, acest feliu de om; atare lucru, adecă un lucru ca acesta, asemene. M. P.
23. Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupâne", căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieștecare.
24. Acum să știe în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguțătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliț.
25. De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere și cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.

    a) Cine știe, doară toate acele fete au fost drăculeți în chip de om! P. Agnosie.

26. Vra să zică că el deprins fiind la oștenie, inima-l trage tot spre lucruri oștenești și la războiu.
27. Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n'ar fi putut grăi romănește! Onoch.
28. Prim, adecă întii, este adiectivă numerală: prim, primă, ca și întiiu, întie. Sunt în limba noastră și derivate de la acest cuvânt, precum primariu, primare, cum să zice de obște văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de la al doile văr. De-acolo să zice la noi începutul verii, primăvară, ca cum s-ar zice întie vară. Chir Filologos.
29. Fiindcă Florescu, ca un om bine născut și cu bune învățături, nu vorbește așa de obște ca țiganii, ci cu un stil mai ales și rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înțălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Țarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăția romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învățătura armelor, ca romanii, și să făcusă molateci și evlavioși, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea și desputa pentru dogme neînțălese, decât a purta sabii și scute.
30. Între ceialalți creștini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îș bătea capul, precum: care s'au zidit mai întii, oul sau găina? Și oare sunt lăcuitori în lună? Și deacă sunt, oare Hs. și pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s'arete deșărtăciunea sfezilor și învățăturii de pe acele vremi.
31. Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa șezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreiește va să zică piatră, și de-acolea S. Petru care jidovește se chiema Chiefa, s-au numit lătinește Petru, de la piatră); de unde vei înțelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea așa afurisea și blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Țarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege și sultanul stăpânește pe greci care era protivnici înălțării păpești. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară așa mare, să nu fie căzut Țarigradul. M. P.
32. Însă Florescu povestește la strofa următoare și alta și mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând țările sale, mergea cu oști la Răsărit și să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; și apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică și războaie, lua o țară după alaltă, precum e Țara Grecească, Bulgaria ș. al. M. P.
33. Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa și între creștini, acum pogoară la Vlad Vodă și povestește istoria lui de când au stătut domn în Țara Muntenească.
34. Gardă, adecă gvardie, va să zică păzitoare, căci era obicinuiți domnii a ține o samă de ostași aleși pentru paza sa, care și acum să obicinuiește. Romănește altmintrele nu să poate zice; pentru aceasta și poetul au pus cuvântu obicinuit în toată Europa. M. P.
35. Aici mă rog să nu gândească cineva că prietenul mieu au vrut să zică pentru tăți boierii, ci numai pentru acei de-atunci cari pismuiea lui Vlad. M. P.
36. Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar' altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice și de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie și vărsătoriu de sânge. M. P.
    

    a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un țigan, lesne să poate cunoaște că priește lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul țiganilor, și doară din scrisorile țigănești au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.

    
    

    b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine și neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesați. C. Adevărovici.

37. Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate și nu povești; să află și la scriptorii bizantinești, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.
38. Adecă, va să zică, de nu va vrea vodă cu voia să să plece, atunci tu să-l aduci ca să facă de nevoie. M. P.
39. Hamza, precum să știe de la istòrie, au fost pașă la Vidin pe acea vreme. M. P.
40. Mrejile aruncă, va să zică pune sfaturi viclene cu care să încurce pre

    Vlad; ca și pescariul, încurcă peștii în mreje. M. P.

41. A-l aduce la credință. Nu trebue să să înțăleagă legea sau sfânta credință, ci la credință cătră sultanul, adecă să-i fie credincios. M. P.
42. Cu mărime, adecă cu înălțare de suflet. M. P.
43. Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.

    a) Premărețe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.

    b) Și totuș' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe nește soli turcești au făcut să-ș' ia învăliturile și cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor oprește ca să-ș' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile și să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ș frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toți muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.

▲ Începutul paginii.