În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXXVI. Un indezirabil

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XXXV. Pe pragul vieții În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XXXVI. Un indezirabil
Capitolul XXXVII. Pecetea destinului


Sarcina a fost grea. Starea bolnavei era încă agravată de o mare turburare sufletească.

Dulcea și zburdalnica Mignonetta de altădată a fost cuprinsă de o violentă revoltă împotriva jugului matrimonial și de o atroce pornire împotriva tuturor care i-l impuneau.

Resemnarea cu care ea își acceptase soarta, hotărârea luată de a-și împlini cu sfințenie îndatoririle de mamă și soție, s-au risipit ca frunzele de toamnă; toate normele morale moștenite, prescripțiunile religiunii i se păreau acum menite numai s-o nenorocească, uneltiri ale unei conjurațiuni perfide, mijloace de prigonire feroce.

Simpla apariție a lui Iorgu Răutu — icoană vie de josnicia și cruzimea destinului ei de femeie — îi provoca o criză nervoasă; o atingere a lui și adesea un simplu cuvânt prietenos din parte-i, dezlănțuiau accese de nervi, care îl speriau grozav pe bietul om, încât dânsul se supunea, fără nicio protestare, îndemnurilor Nataliei Chirilovna sau chiar ale Margaretei Jozefovna, care îl goneau din iatac îndată ce intra.

De la începutul crizei, așternutul lui a fost din nou exilat în cabinet.

Și, în același timp, Smaragdița, sub opresiunea suferinței, rămânea vecinie obsedată de amintirea scenei din chioșc.

Icoana lui Przewicki se ridica tot mai luminoasă în fața ei. Îi auzea vocea insinuantă, și înduioșată, și-i vedea privirea aprinsă.

Noaptea, adesea, ea se trezea din somn cu o senzație violentă, până la durere, sub stăpânirea fascinantă a unui vis, de care-și aducea aminte cu oroare și voluptate.

Într-o zi ea întrebă cu sfială pe Natalița dacă nu poate să-i dea ceva de citit, că din cărțile sale nu rămăsese una care sa nu fi fost citită de două și de trei ori:

— Am văzut la tine „Indiana“, așa mi se pare,—poți să mi-o aduci?

Natalia Chirilovna o privi oarecum surprinsă, apoi zâmbi și, mângâindu-i obrăjorii palizi, îi răspunse veselă:

— Cum nu, Dusia, cu plăcere! Am și alte romane ale lui Georges Sand — foarte buhe traducerii.

Pe vremea aceea în toate pensioanele de fete, ca și în toate familiile cumsecade, numele scriitoarei franceze nu se pronunța decât cu oroare și dezgust. Ea era considerată ca o emanațiune a iadului, ca întruparea perversității și a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu și a legilor lăsate de el pentru a cârmui viața de familie.

Smaragdița își aducea aminte de scandalul, provocat în școala doamnei Carotte, când acolo a fost găsit un roman de Georges Sand, de percheziția la care au fost supuse toate elevele și de izgonirea imediată din pension a oiței râioase, care introdusese această otravă în templul inocenței, în care oficia fosta vedetă de circ.

Găsind odată la Onițcani, din întâmplare, vreo două din romanele autoarei ostracizate, Smaragdița repede își întoarse capul și se prefăcuse că n-a văzut nimic, convinsă fiind că acest depozit e o rușine tăinuită a ușuraticei sale prietene.

Când în cursul conversației dintre ele, Natalia Chirilovna de mai multe ori a vorbit cu dezinvoltură despre ideile lui Georges Sand, Smaragdița nici nu încerca măcar să discute, tăcea cu îndărătnicie, sigură că o așa erezie morală nu merită măcar să fie combătută, și considera aprecierile Nataliții numai ca una din extravaganțele temperamentului său nenorocit.

Dar anii de viață conjugală, revolta simțurilor, observațiuni auzite despre alte căsnicii, experiențele ei recente adesea ridicau în sufletul ei o îndoială pe care tot mai cu greu reușea să o reprime, ca un păcat și o ispită.

Eroinele răzvrătite ale romanelor lui Georges Sand, ideile lor și viața lor vijelioasă, în contrazicere cu tot ce Smaragdița credea ca poruncă a lui Dumnezeu, ca datorie impusă de morală și lege, acuma îi frământau tot sufletul, îndreptățind răzvrătirea ei împotriva soartei ce i-a fost hărăzită de Iorgu Răutu.

Ea însă nu îndrăznea să discute problemele ce se ridicau înaintea ei, nici măcar cu Natalița, și chiar de teamă să nu fie surprinsă citind, își ascundea cărțile, sub pernele patului.

* * *

Romanul frumoasei creole — această glorificare a adulterului — o tulbură adânc. Ea găsea multe analogii între căsnicia ei cu Iorgu Răutu și viața conjugală a Indianei cu bătrânul colonel Delmare. Dacă mașinațiunile seducătorului perfid și vulgar Raymond de Ramiére o indignau, nobilul amant Sir Ralph îi inspira simpatie si admirație.

„Cine e el? — se întreba ea cu spaimă și dor.— Nobilul Sir Ralph ori perfidul Raymond?“.

Smaragdița nu prea avea în vara aceea puterea de a se mai ocupa cu gospodăria și a fost foarte bucuroasă, când conu Iorgu a poftit pe cucoana Anica să stea în vremurile acestea critice la Năpădeni.

Coana Anica a avut tactul de a nu face nicio aluzie la conversațiile lor din vara trecută și manifesta față de Smaragdița o adevărată solicitudine de mamă.

Această solicitudine era foarte necesară pentru o femeie gravidă, al cărei echilibru sufletesc fusese atât de adânc zdruncinat.

Starea ei de surescitare nervoasă se răsfrângea chiar asupra raporturilor cu copiii. Dragostea ei de mamă era parcă încă mai vie, dar tulburată de o sensibilitate excesivă și anormală.

După ce petrecea ceasuri în societatea copiilor, lua parte la jocurile lor, îi săruta, îi strângea în brațe, deodată începea să plângă, îi gonea din iatac, unde se încuia singură pentru ceasuri întregi.

Coana Anica, îngrijata, uitându-se o dată pe gaura cheii, a întrezărit-o zbătându-se în pat, scăldată în lacrimi, cu dinții încleștați, lovindu-se cu ambii pumni în pântece.

Ultimele săptămâni înainte de facere, sărmana femeie nu se mai ridica din pat; fața ei slăbită și palidă era luminată de ochi mari negri și febrili în care se citea groaza și disperarea.

— Natalițo, dragă! — a spus ea odată, punând mâna ei fierbinte după gâtul prietenei.— Știu că n-am să trăiesc și, la drept vorbind, nici nu știu cum să trăiesc și pentru ce să trăiesc? Bieții copii nevinovați vor rămâne orfani, și chiar dacă aș trăi, simt că nu mai pot face nimic pentru ei. Și cine se va îngriji de ei?

— Ah! Dusia dulce, cum se poate să vorbești astfel de lucruri? E mare păcat. Ești încă tânără, ai o viață întreagă, lungă, lungă, înaintea ta. Trebuie să știi numai cum să iei viața. Vei vedea, că toate vor fi bine. Ești acum puțin bolnavă. Ai o sarcină cam grea. Toate însă vor trece ca această dimineață. Moș Iorgu nu poate să-ți stea în cale. De altfel, e un om bun și ține la tine. Nu te cam înțelege, e adevărat, dar lasă, să ai încredere în mine — vei vedea cât de bine le voi aranja eu pe toate.

În această atmosferă înăbușitoare, Iorgu Răutu, nenorocit și zăpăcit, apăsat de imposibilitatea pentru el de a veni cu ceva în ajutorul bolnavei, și în același timp, înspăimântat, sechestrase la Năpădeni pe doctorul Cojocărescu, și cu două luni înainte de termen adusese și pe moașa Fecla Ivanovna în casă.

Nemaiîndrăznind să apară în iatacul Smărăndiții, el chinuia mereu pe coana Anica cu întrebările lui, cu rugămințile și cu ofertele lui de servicii, care erau cu aceeași stăruință respinse.

* * *

Ultimele trei zile înainte de dezlegare au rămas în amintirea lui Iorgu Răutu toată viața ca un groaznic coșmar.

Doctorul, în așteptare, vecinic manipula niște instrumente strălucitoare de un aspect sinistru.

Masa din salonașul vecin cu iatacul Smărăndiții a fost încărcată cu o mulțime de sticle și cutii cari răspândeau prin toată casa un miros de farmacie. Doctorul, Fecla Ivanovna, coana Anica, Zoița, Margareta Jozefovna, jupâneasa Marghioala și Gafița, — cu toții erau sfârșiți de puteri, istoviți de nopți nedormite, de grijă,— dar cu toții puteau pătrunde în iatacul, al cărui acces fusese oprit numai pentru el, bruscat și gonit de toată lumea.

Și el se zbuciuma zadarnic, fără somn; scâncetul de copil bolnav care răzbea până la el, îl arunca în bezna deznădejdii. Singurul mijloc pe care l-a putut găsi, a fost să silească pe popa Vasile să țină slujba în biserică și să citească rugăciuni într-o odaie din flighel, — pentru ca mirosul de tămâie să nu pătrundă până la Smarandița.

Noaptea spre 14 august a fixat o dată neștearsă în cronica familiei Răuteștilor. Facerea a necesitat o intervenție energică a doctorului. Copilul născut — un mototol de carne inertă — nu respira, încât Fecla Ivanovna un moment își pierduse nădejdea de a-l chema la viață.

Dar mai cu seamă o hemoragie violentă a lehuzei punea în primejdie și viața acesteia. Toate acestea ajungeau până la Iorgu Răutu fragmentar numai prin cele două-trei cuvinte pe care i le adresau din când în când doctorul sau coana Anica, ori pe care le putea smulge de la Fecla Ivanovna sau de la Margareta Jozefovna.

* * *

Când, în sfârșit, a fost cunoscut rezultatul, Iorgu Răutu a uitat să-și manifeste măcar curiozitatea de a vedea pe noua odraslă a vechiului neam al Răuteștilor.