În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXXV. Pe pragul vieții

 

Se întunecase.

Lumânările fuseseră aprinse. Mina, bona copiilor, și Margareta Jozefovna pregătiseră de mult mâncarea pentru ei, și așteptau pe doamna, care întotdeauna asista la masa copiilor.

— Unde e conița? — întrebă Iorgu Răutu, îndreptându-se din cabinetul său spre iatac.

— Doamna a rămas în parc ca să se plimbe puțin, dar văd că întârzie, — răspunse Margareta Jozefovna.

Iorgu Răutu ieși în cerdac și era cât pe ce să strige cu vocea lui de clopot pe Smărăndița, când deodată văzu în aleea parcului, la pământ, o pată albă — silueta familiară.

Într-o clipă Smarandița, fără cunoștință, fu ridicată pe sus.

În casă, luată din brațele lui Iorgu Răutu, sub îngrijirile Margaretei Jozefovna și mamei Zoița, ea cu încetul își veni in fire; văzând pe Iorgu încremenit în fața ei și auzind copiii plângând, speriați, nenorocita fu prinsă din nou de hohote nebune, trăgând pe Iorgu buimăcit de mânecă spre ea.

Acesta speriat repetă același cuvânt:

— Ce ai pățit, ce-i cu tine? — și mâna lui enormă și păroasă, neîngrijită îi mângâia cu duioșie fruntea și obrajii.

— Nimic, nimic! — între spasme de plâns sacadat, îl asigura Smărăndița: — m-am spăriet, m-am spăriet...

— De ce te-ai spăriet, fată-hăi, ce ți s-a întâmplat?

Potolită puțin, în gemete de copil, zâmbind printre lacrimi, Smaragdița repetă:

— Nu-i nimic, Egor Stepanovici! Nu-i nimic, m-am spăriet. Mi s-a părut că se apropie de mine o vedenie albă și parcă avea o coasa în mână...

— Pfu! — scuipă ușor Iorgu Răutu.— Să nu fie de deochi. Ce vedenie ți s-a năzărit? De ce te duci singură prin parc? Poate să treacă prin fund vreun bețiv sau vreun țigan și să te sperie până la moarte, păcatele mele.

— Nu-i nimic, Egor Stepanovici. Nu-i nimic! — spunea tot mai liniștită Smaragda.— Așa sânt proastă eu,— și-și rezemă capul de umărul lui Iorgu, parca simțind nevoie de sprijin.

Iorgu Răutu, mângâind-o mai departe, foarte îngrijat, porunci deodată:

— Să meargă cineva după baba Vasilca, s-o descânte de spăriet.

— Nu, nu trebuie, Egor Stepanovici! — sări îndată Smaragdița.— Nu trebuie. Mi-a trecut!

Iorgu, bucuros, o îmbrățișă, o strânse în brațe, o dezmierdă și o sărută cu drag pe frunte. Pentru prima oară, după patru ani de căsnicie, el parcă simți o apropiere spre el din partea nevestei — și pentru prima oară după nașterea lui Tosia, Smaragdița părea cel puțin resemnată, ca înainte.

* * *

Seara, după ce și-a pus în cabinetul său „halatul“, Iorgu Răutu a intrat hotărât în iatac.

Mama Zoița, care dormea la ușa iatacului, ascultă puțin, apoi, la un gemet înăbușit, își făcu cruce, și se rugă fierbinte, înainte de culcare.

Din acea zi ea încetă de a mai așterne pentru boier în cabinet.

* * *

Din acea seară neuitată din august Smaragdița trăia două vieți paralele, care nu aveau nicio legătură între ele.

Personalitatea ei se dedubla.

Pe de o parte, niciodată ea nu se consacrase cu mai mult interes gospodăriei, îngrijirii de copii și îndatoririlor sale de soție; ea acceptase schimbarea de regim și, deși se simțea mai strivită chiar ca la începutul căsniciei, se lupta ca să suprime orice gest de aversiune.

Niciodată nu fusese ea mai supusă, mai atentă față de Iorgu, și totuși niciodată nu simțise mai puternic bariera sufletească ce-i despărțea; cu toată dorința ei de apropiere, momentele de intimitate păreau mai brutale și provocau în sufletul ei o reacțiune mai violentă ca aceea din noaptea grozavă a nunții.

Bietul Iorgu Răutu, fericit, nedeprins cu „fasoane“, nu-și dădea seama, că Smaragdița, în pornirea ei de soție și de femeie, zilnic parcă se izbea de un zid rece, care o îndurera și o îngheța.

Incidentul din chioșc, pusese un hotar în viața ei și dăduse naștere unei noi ființe morale. Amintirea aceasta îi răscolea tot sufletul, o răzvrătea, o revolta, fiind în conflict cu credința ei și cu întreaga ei concepție morală.

Dar ciudat, revolta nu era împotriva lui Przewicki!

Dimpotrivă, icoana lui provoca în ea aceeași senzație violentă, același fior, rece și arzător, care o fulgera din creștet, prin șira spinării până-n vârful degetelor, aceeași înfrigurare, plină de durere și de voluptate, care îi înflăcăra tot trupul.

Fără voie ea își aducea aminte de cuvintele Nataliței, când o întreba „dacă îi plac bărbații“.

„Ah! Aceasta-i!“ — îi trecea mereu prin gând, și ea se revolta împotriva-i... împotriva lui Iorgu — ei sânt vinovați pentru celălalt! pentru păcat!

În zadar lupta tânăra femeie împotriva acestei senzațiuni violente, pe care conștiința ei o condamna, în adevăr, ca un păcat, ca dovada unor porniri ticăloase, a unei ispite pornite de la necuratul, vânător de suflete.

Maică-Fecioară, Prea Curată! Mijlocește, ca Dumnezeu să-mi, ierte păcatele, să gonești duhul cel rău, să dai liniște sufletului meu, să-mi dai izbăvire și putere de viața curată! — se ruga ea fierbinte în fiecare seară, înainte de a se culca în patul ei, în care nu-și mai găsea odihnă.

* * *

Pe Natalița o evita acum cu stăruință. Îi era frică, îndată ce o vedea, reînvia în ea aceeași simțire diavo-lească, și i se părea că Natalița, dacă nu știa, ar fi ghicit starea ei. Și se ofilea din zi în zi, sănătatea ei delicată se zdruncina, și totuși refuza cu îndărătnicie îngrijirile doctorului, și respingea toate sugestiunile de distracțiune sau petreceri;

Sub pretext de indispoziție, nu se mai arăta în societate, și chiar când vecinii sau rudele veneau la Năpădeni, ea lăsa mai mult în seama Margaretei Jozefovna grijile gospodăriei și rar apărea din iatacul ei, în care accesul era limitat chiar pentru matronele din cele mai cu greutate și pentru prietenele ei cele mai apropiate.

Iorgu Răutu nu avea nici spirit de observație, nici pătrundere psihologică, pentru ca să se îngrijească prea mult de aceste „toane“. Era mai mulțumit, pentru că el însuși nu avea niciun gust pentru petreceri mondene, iar vânătorile lui nu prea sufereau din pricina aceasta.

Apoi Smaragdița, stând acasă, departe de lumea saloanelor, în care el se simțea întotdeauna străin, părea mai apropiată de el, și mai pătrunsă de îndatoririle ei de mamă și soție.

* * *

Așa a trecut pe nesimțite toamna și a înaintat iarna.

Crăciunul, Anul nou, Boboteaza au fost petrecute în cercul familiei, la Năpădeni, în liniște.

Dar pe la începutul lui ianuarie, singură la masă, Iorgu fiind plecat la o „goană“ în vecini, Smaragdița a fost apucata subit de un leșin și de o neputință.

Nemaiputând lua nimic în gură, ea se gândi puțin, își concentră amintirile ultimelor săptămâni, și deodată fu cuprinsă de groază.

Lăsând masa, plecă în iatacul ei, nespus de nenorocită, zdrobită, și se aruncă în pat, zguduită de un plâns amar. Apoi îndată se ridică și chemă pe Margareta Jozefovna:

— Margareta Jozefovna, dragă, să poruncești lui Dumitru, vizitiul, să puie caii la sanie. Mergem la Onițcani, mi-e dor de Natalia Chirilovna, pe care n-am văzut-o Dumnezeu știe de când. Unde sânt copiii?

— Se joacă în odaia lor, sânt veseli și bine.

— Să mi-i aduci aici!

Sonia a țâșnit în iatac ca un vifor și s-a aruncat la genunchii mamei; butucelul de Tosia o urmă imediat, legănându-se în felul lui, și se sui chiar pe genunchi.

Smaragdița se așeză pe covor și ii luă pe amândoi în brațe:

— Fiți cuminți, dragii mamei! Eu mă duc pentru un ceas până la tiotia Natașa, am să vă aduc de acolo jucării. Tu, Sonița, să ai grijă de Tosia, tu ești acuma fată mare.

— Dar pot sa-l trag de ureche dacă nu se poartă cuminte și e obraznic? — întrebă Sonița.

Tosia și începu să urle cu anticipație:

— Nu veau, nu veau,— tropotea el din picioare, apoi se aruncă jos și începu să se rostogolească pe covor.

Smaragdița parcă a fost ușurată și, prinzând curaj, începu să râdă:

— Nu, nu! Să nu-l tragi de ureche, Sonia dulce, Tosia e băiat cuminte, el înțelege când îi vorbești cu binișorul.

* * *

Natalia Chirilovna fu, desigur, surprinsă, văzând pe fereastră sania din Năpădeni intrând în curte. Ea sări în cerdac și, chiar înainte de a fi coborât Smaragdița din sanie, o copleși cu întrebări:

— Ce s-a întâmplat? Ești singură? Unde e moș Iorgu? De mult nu te-am văzut!

Smaragdița căzu în brațele ei în spasme de plâns, fără să spuie niciun cuvânt.

Natalia Chirilovna a dezbrăcat-o de blănuri, a dus-o în iatacul ei, care întotdeauna rușina puțin pe Smaragdița prin gravurile din pereți și oglinzile cu meșteșug așezate. După ce a culcat-o pe divan, ea a căutat mai întâi s-o liniștească pe tânăra femeie, prin îmbrățișări, mângâieri și cuvintele dulci:

— Nu plânge, Dusia! Nu poate fi ceva grav; o mică supărare cu moș Iorgu sau cu copiii?

Smaragdița, lipindu-se de prietenă, ca în alte vremuri, își mărturisi, în sfârșit, durerea:

— Sânt iar însărcinată! Al treilea copil! Am abia nouăsprezece ani, nu mai pot!

— Nimic, nimic, Dusia! Poate numai ai răcit, se întâmplă. Ne înșelăm câte-odată, așa. Fii deocamdată liniștită, avem să trimitem după Fecla Ivanovna, și ea ne va spune, poate-i o greșeală. Și, în orice caz, nu e mare nenorocire; ai avut doi; ai să ai trei. Iată eu mă căznesc ca să am măcar unul! Și aș fi fost fericită, nici nu-ți poți închipui cum, să am și zece! Și pe tine te-a blagoslovit Dumnezeu. Dar nu! — deodată ridica ea revoltată vocea.— Moș Iorgu nu este de iertat. Tu ești un copil, ar fi trebuit să te cruțe, e un varvar, o brută...

Smaragdița, la evocarea aceasta, a început din nou să plângă amar:

— Nu pot, Natalițo! Nu pot, nu vreau și doctorul spunea că am să mor; și mai bine să mor decât așa viață!

— Ei, Dusia, Dusia, ce prostii spui! — Natalița o mângâia pe tușica ei pe cap ca pe un copil.— De altfel, — asigură dânsa,— se poate găsi un meșteșug, dacă se întâmplă ceva. Sânt mijloace pentru aceasta. Știu eu multe cucoane care au scăpat. Chiar baba Vasilca de la voi, din Năpădeni, e cunoscută pe tot malul Nistrului. Toate fetele din împrejurimi când pățesc ceva, aleargă la ea și le ajută. Iaca, și Marița mea a trecut pe la ea. Dar unde e moș Iorgu?

— La goană, la Cuhureni, de vreo două zile. Și de acolo era vorba să plece în sus, pe la Ciripeni.

— Cu atât mai bine! Eu voi aranja numai ceva pentru căpitanul meu, care de o bucată de vreme nu știu cum tot lâncezește, și plecăm împreună la Năpădeni, și înainte de toate trimetem după Fecla Ivanovna, ca sa știm cum stăm; și apoi poate ne va ajuta si ea.

* * *

Diagnoza Feclei Ivanovna nu lăsa nicio îndoială.

Fecla Ivanovna însă se arătă foarte indispusă de a „ajuta“ pe Smaragdița.

După insistența energica a Nătăliții, după rugămințile și lacrămile Smaragdiței ea prescrise acesteia niște băi, diferite prafuri, pilule și decocțiuni, care doar îi provocau vărsături și amețeli, și vădit îi ruinau sănătatea, dar fără efectul dorit.

Au fost zadarnice chiar serviciile babei Vasilca — o femeie bătrână, cu trăsăturile feței care vădeau frumusețea dispărută, cu ochii vii. Deși a încercat de toate: descântece, afumări, ierburi, băuturi, masagii — nimic nu ajuta!

Smaragdița slăbise cumplit, aproape nu se mai ridica din pat și refuza, la toate stăruințele lui Iorgu Răutu, să consulte pe vreun medic.

Iar Natalia Chirilovna, care aproape zilnic petrecea acum la Năpădeni, căuta să-l liniștească, să-i explice starea Smaragdiții, ca rezultat al oboselii, al răcelii sau al altor indispozițiuni trecătoare.

Dar într-o zi, când Smaragdița, voind să se ridice de la masă, fără să fi putut lua ceva în gură, căzu leșinată în fotoliul ei, albă ca varul și rece, însăși Natalia Chirilovna a cerut să fie imediat invitat doctorul Cojocărescu.

Acesta, om de lume și cu multă experiență, în același timp un vechiu prieten al casei, și-a dat seama îndată de situație, a liniștit pe Iorgu Răutu, a îmbărbătat pe Smaragdița și, în urmă, a avut o conversație între patru ochi și cu Natalia Chirilovna, după care aceasta a ieșit cu obrajii înroșiți și cu ochii plânși.

Viața a biruit.

Și aceasta a fost prima victorie repurtată de cel care era să fie Vania Răutu, în lupta dusă chiar la pragul existenței sale.