În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXXVII. Pecetea destinului

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XXXVI. Un indezirabil În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XXXVII. Pecetea destinului
Capitolul XXXVIII. Setea de viață


Din primul moment dar când abia a văzut lumina zilei, eroul acestei povestiri a pricinuit o mare încurcă-tura în curtea Năpădenilor.

Femeia angajată cu câteva luni înainte ca doică pentru copilul așteptat, a căzut bolnavă de febră tifoidă. Doctorul Cojocărescu a declarat categoric că alăptarea cu biberonul nu poate fi admisă, fiind dată starea pruncului. La îndemână însă nu se găsea la Năpădeni, ca să-și ofere serviciile pentru noul născut, decât Irina Morariu, o blondă planturoasă și voinică, mamă de copil voinic, dar mamă vinovată — nefiind măritată.

Astfel glasul moralei a fost înăbușit — pentru a da viață și hrană lui Vania.

* * *

Timp de mai bine de două săptămâni sănătatea lehuzei a inspirat vii temeri. Erau momente când doctorul Cojocărescu era silit să recurgă la mijloace eroice pentru a întări funcțiunile inimii și a combate efectele unei mari pierderi de sânge.

Organismul tânăr însă a biruit, dar convalescența a fost foarte lungă.

Mai multe săptămâni nimeni nu s-a putut gândi la botezul copilului, pentru că liniștea mamei nu putea fi tulburată și toate îngrijirile au fost concentrate numai asupra ei.

* * *

Noul născut, Vania, a fost lăsat de la început aproape exclusiv în grija Irinei, instalată într-o odăița la capătul opus al conacului, pentru ca țipetele copilului sa nu pătrundă până în iatac.

În această odăiță a rămas adăpostită toată copilăria lui Vania și după însănătoșirea mamei.

Astfel a fost trasă din primul moment al vieții sale linia de demarcațiune între el și ceilalți copii, cari au crescut în camera lor spațioasă, alături de iatacul Smaragdiței, sub privegherea ei statornică de zi și de noapte.

Aceasta a fost pecetea destinului.

Zămislit într-un spasm de groază, sădind în inima mamei revolta și repulsiunea invincibilă, fiindcă întrupa pentru ea acele clipe funeste, acel abis de înjosire negrăită, de cruzime și opresiune brutală, pe care nu le putea ierta, nici uita; datorindu-și chiar înainte de a fi născut, numai unui hazard dreptul la viață, el nu și-a putut asigura un loc sub soare, chiar de la prima respirație, decât ca un intrus în cuibul familial, ostracizat de aceea care a fost sortită să-i dea viață, chinuindu-și în blesteme trupul.

Clipa de zămislire a aruncat, astfel, pentru toată viața asupra lui Vania umbra ei tragică, în care au fost învăluite din prima zi raporturile Smaragdiții cu plodul nevinovat al dramei sale conjugale.

* * *

În viața sufletească și chiar în înfățișarea Smaragdei, după însănătoșire, a apărut într-adevăr la iveală o adâncă schimbare.

În locul egalității de caracter și a resemnării blânde, s-a accentuat o continuă efervescență cu capricioase și subite fluctuațiuni de stări sufletești, o vecinică tensiune în raporturile cu cei dimprejur și, mai cu seamă, față de Iorgu Răutu.

Chiar copiilor ea le acorda mai puțină atențiune ca înainte, mai cu deosebire la început, când diferența între Vania și ceilalți copii mai trezea în ea încă un sentiment de vină și de păcat.

Căci ea a încercat să lupte împotriva sentimentelor care o dominau.

Dar repulsiunea pentru acest copil nedorit a fost mai puternică. Vederea lui prin sine însăși evoca în memoria ei toată drama vieții ei conjugale și clipa de ispită și, mai ales, sancțiunea grozavă, ceasurile de înjosire și de brutalizare, criza cea mai grozavă a vieții sale.

Ca o circumstanță agravantă, Vania, în primele luni ale vieți sale, nu era un copil atrăgător.

Ofilit înainte de naștere, cu un cap mare, disproporționat, care se bălăbănea pe un gât subțire, el impre-siona penibil prin fața lui vecinic gălbie, adesea acoperită de o erupțiune suspectă.

Vecinic bolnav, el despera și pe doctorul Cojocărescu. Doica sa Irina parcă era singura ființă, căreia acest embrion de om inspira milă și dragoste.

Singura lui prezență năștea ideea de suferință și de moarte care la fiecare moment amenința să stângă flacăra plăpândă a vieții.

Faptul acesta însuși sădea în sufletul Smaragdiții un sentiment de oroare și de înstrăinare.

* * *

Pe la sfârșitul lui mai, când Vania nu ajunsese măcar la zece luni, s-a produs primul conflict între Smaragda Theodorovna și odrasla ei nevolnică, în care aceasta și-a afirmat de timpuriu individualitatea jignind adânc amorul propriu de mamă și de stăpână.

Doica Irina, încă foarte tânără, cu toată corpolența ei masivă, era o fire romantică. Parcul răsuna ca în-totdeauna în lunile acestea de cântecele privighetorilor. Irina, nedespărțită de Vania, în contactul ei foarte redus cu restul casei, simțea și ea nostalgia primăverii. Și ceasuri întregi, seara, probabil sub aceeași impulsiune care provoacă și trilurile privighetorilor, cânta la fereastra odăiței din colț, cu priveliștea spre fluviu și sat.

Acest apel și-a găsit răsunetul dorit în inima iui Simion, unul din flăcăii din curte, băiat frumos și voinic.

Și într-o după amiază, vibrantă de soare și de respirația florilor, în fața Smaragdei Theodorovna, se prezintă Margareta Jozefovna, palidă de indignare, cu gura ei fără buze strânsă într-o crăpătura care-i despica rotundul feței:

Doamnă, ducându-mă în parc sus, am dat peste Irina cu Simion... în chioșc, pe bancă... ziua în amiaza mare... cu copilul în cărucior singur... în soare... cât pe ce să se rostogolească la vale, doamne-ferește...

Și Margareta Jozefovna își făcu cruce.

Inculpata a apărut cu pletele părului ei roșcat, desfăcute, cu carnațiunea aprinsă — și nu numai că nu tăgăduia faptele incriminate, dar cu nerușinare și cinism își afirma dreptul său de a cânta în unison cu privighetorile și cu toată firea.

— Nu sânt de papură, și ce treabă ai, — se răsti ea la adresa Margaretei Jozefovna.— Sânt slobodă... n-am bărbat... am să mă mărit cu el... pe dumneata nu te va lua nimeni, geaba îi mănânci cu ochii pe flăcăi... și de copil nu-ți bate capul..., cine-l îngrijește afară de mine... zilele și nopțile întregi — fără mine poate demult l-ar fi luat Dumnezeu.

Smaragda Theodorovna, sufocată de această morală primitivă și de acest cinism, se simți parcă și ofensată printr-o irezistibilă asociație de idei: pe bancă, în chioșcul de sus!..

Ea n-adresă niciun cuvânt Irinei, ci porunci numai Margaretei Jozefovna:

— S-o dai îndată afară, niciun minut să nu steie aici! Copilul sa fie înțărcat și alăptat cu sugătoarea sau poate îi va da sân Paraschiva lui Vichentie.

N-ă fost măcar îngăduit Irinei să-și ia rămas bun de la Vania.

Dar hotărârea aceasta a fost luată fără să se fi cerut avizul lui Vania...

* * *

Și Vania n-a înțeles să se supună! El respingea și biberonul, și sânul Paraschivei și urla necontenit, ziua și noaptea.

Când Smaragda Theodorovna, încercând să-l potolească, l-a luat în brațe ca să-i dea ea însăși biberonul, copilul țipa parcă și mai tare, se smuncea cu atâta violență, încât a spart biberonul și era cât pe ce să cadă din brațele mamei.

În zadar doctorul Cojocărescu, survenit în vizita lui săptămânală, recurgea la toate calmantele — după puține clipe de somnolență țipetele începeau din nou până la leșin; copilul, cu fața injectată, cu ochii ieșiți din orbite, înfrigurat, cu temperatura urcată, parcă era în fiece clipă gata să-și dea sufletul.

Doctorul Cojocărescu își răsucea nervos barbișonul; în sfârșit, aruncă cu hotărâre Smaragdiței:

— Nu găsesc vreo altă indicațiune. Sânt copii cu o nemărginită capacitate de afecțiune și atașament. Se vede că și Vania e dintre aceștia. Nu se poate glumi cu aceasta. Poate muri. Nu-mi pot lua răspundere pentru consecințe. Dar să încercăm să rechemăm pe doica lui.

Îndată ce s-a trezit în brațele Irinii, adusă în grabă, copilul s-a liniștit ca prin minune și lacom și-a lipit buzele de sânul ei, cu voluptate, mângâindu-l cu ambele-i mânuțe.

* * *

Înfrângerea aceasta Smaragda Theodorovna n-a mai putut-o uita, și umilința parcă îi justifica înstrăinarea și răceala față de acest copii refractar de la obârșie.

Raporturile dintre mamă și copil au luat astfel de la început un aspect straniu, anormal — chiar maladiv.

Întârziat în dezvoltarea lui, mereu bolnav, Vania manifesta o sensibilitate excesivă și un spirit de observație care neliniștea și tulbura pe Smaragdița.

Cu patru ani mai tânăr decât Sonia și aproape cu trei ani decât fratele său Tosia, el avea o firească ad-mirație pentru înaintașii săi, și mai cu seama pentru vigoarea și strălucirea lui Tosia și supraveghea în tăcere cu ochii negri ficși, toate alintările, ale căror obiecte erau frații săi, fără să îndrăznească să solicite și el o sărutare sau o mângâiere din partea mamei, care-i părea o arătare supraomenească și atât de înălțată, încât, natural, numai alți supraoameni, ca Sonia și Tosia, se puteau apropia de ea.

Pe vremea când Vania abia dacă putea gângăvi puține sunete articulate, el văzu într-o seară, sub lumina candelabrelor aprinse, pe Smaragda Theodorovna, care se gătea de bal, cu o diademă de briliante pe părul ei negru ondulat.

Fascinat și entuziasmat, începu să strige:

— Mama, gia-gia! Mama, gia-gia!

Sub acest nume, însușit și de ceilalți copii, el înțelegea o ființă sublimă, adorată și temută, care apărea din când în când din regiuni misterioase pentru o clipă și dispărea ca o zână din povești. Această divinitate fermecătoare și teribilă — a cărei mânie inspira groază și al cărei surâs dădea o beatitudine negrăită — putea accepta de la el numai omagii de venerațiune din depărtare. Apropierea chiar îl speria și-i dădea un sentiment obscur de sacrilegiu.

Tocmai pentru faptul că Sonia și Tosia erau admiși în sanctuarul misterios, se răsfrângea și asupra lor aureola mistică.

E procesul obicinuit al creațiunilor mitologice.

Pentru trebuințele de toate zilele, ca afecțiune și alintare, prin voia soartei, Vania putea face apei numai la îngrijirile „mamei“ Irina — acest nume de „mama“, fără adjective, a rămas pentru el nedespărțit de icoana doicii sale.