În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XVI. Inițierea Smărăndiței

←Capitolul XV. Nunta

În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere Capitolul XVI. Inițierea Smărăndiței

Capitolul XVII. Diogenul județului→

De la început căsnicia Răuteștilor a pornit într-o atmosferă care oprima pe conu Iorgu; cu atât mai mult, că el nu înțelegea ce anume lipsește în viața lui conjugală, din ce pricină ea nu se așează și nu-i dă acel senti-ment de liniște și de mulțumire, care, după credința iui, ar trebui să fie temelia raporturilor de familie.

Rămas din frageda copilărie orfan de ambii părinți, de mama lui el nu-și aducea deloc aminte, iar despre tatăl său avea o prea nedeslușită icoană, parcă învelită în ceață, din care răsăreau numai câteva fragmente fugare și deformate.

În familia surorii sale mai mari, măritate, la care fusese crescut, el s-a simțit printre copiii casei totdeauna străin, negăsind acolo un cămin de familie pentru el.

Experiența vieții de holtei, prea prelungită, nu-i dădea nici pătrunderea psihologiei feminine, nici tactul necesar, îndeosebi la începutul unei căsnicii, în raporturile dintre soți și, mai cu seamă, încă dată fiind marea deosebire de vârstă, care în Basarabia pe vremea aceea, în procesul vertiginos da transformare pe care ea o suferea, săpa o prăpastie și mai largă între generațiile succesive.

Smărăndița, instalată la Năpădeni, rămânea blândă și supusă, sentimentul ei religios, sincer și adânc, îi dădea puterea de resemnare, dar totuși îi plăcea să se izoleze în iatacul ei — o cameră spațioasă, cu mobila rămasă în mare parte de la bătrâni: un pat larg de mahon, cu alcov, o oglindă îngustă și lungă peste tot peretele, cu o măsuță de toaletă în fața ei, o garderobă și o comodă din același lemn vechiu afumat. Nota personală a fost adusă de o cușetă, de un rocking-chair, de o mică bibliotecă în care ea și-a așezat, în afară de operele favorite ale lui Marlinsky, câteva volume disparate din clasicii ruși și unele traduceri căpătate la întâmplare în pension, din Chateaubriand, Victor Hugo, Lamartine, Dickens, George Eliot, Gutzkow, Auerbach, Spielhagen.

Iorgu Răutu — a cărui bibliotecă era alcătuită dintr-un singur calendar, cumpărat în fiecare an, și în care abia dacă știa să descifreze în ce zi a săptămânii cade o dată, și să urmărească după semnele convenționale de la marginea paginilor fazele lunii — nu putea înțelege trebuința „de a sta toată ziulica cu nasul în carte“, dar nu s-a opus totuși la abonamentul pentru o revistă săptămânală ilustrată „Niva“ și pentru „Foișorul“, cotidianul popular din Odesa.

Dar nimic nu putea caracteriza mai bine pe stăpâna iatacului ca o altă mobilă personală, adusă din Sănătoasa și ferită cu gelozie de curiozitatea soțului: o lădiță de nuc sculptat, în care erau păstrate — printre „suvenirurile“ de pension și scrisorile prietenelor — păpușile și jucăriile Smărăndiței. Dacă Iorgu Răutu ar fi putut pătrunde în misterele acestei lădițe, el și-ar fi dat poate mai bine seama de situația căsniciei sale.

Într-adevăr, el ar fi înțeles poate că simțurile acestei „matrone“ erau încă adormite; ea nu numai că nu putea răspunde la pasiunea lui, dar îl îndurera și îl jignea prin faptul că atunci când el vibra de extaz, ea rămânea mai mult ca rece, apropierea lui putându-i inspira numai o adâncă tristețe și chiar o aversiune neînvinsă.

Dar cum își putea da seama de toate rafinările acestei alchimii burlacul întârziat, răsfățatul frumuseților clăcașe în raza de trei poște?

De mai multe ori surprinsese el pe Smărăndița, chiar din primele zile ale vieții comune, cu fața plânsă sau scufundată în gânduri grele, străină de lumea dimprejur.

De ce plângea? Ce gând o apăsa?

Cu toate ocupațiunile și preocupările sale de gospodar harnic, cu toată concepția sa cam orientală asupra rostului femeilor, cu credința lui moștenită în incomensurabila superioritate a bărbaților, inima lui bună și sentimentul complex de afecțiune pentru Smărăndița — sentiment în care, ciudat, se combinau pasiunea de amant fugos și duioșia aproape părintească, ca și apăsarea subconștientă a răspunderii față de o viață tânără — determinau în el neliniștea și dorința sinceră, față de aceste dovezi, că tânăra lui soție nu-și găsește fericirea ca stăpână a Năpădenilor — de a înlătura din cale-i toate asperitățile și amărăciunile.

Iorgu Răutu încerca o lămurire, în nădejdea îndreptării.

De aici același dialog — Iorgu Răutu nu era inventiv — se repeta ori de câte ori urme de lacrimi sau expresiunea de tristeță îl puneau în fața acestui mister de psihologie feminină:

— Nu ți-e bine, Smărăndițo?.. Smaragda? — se îndrepta el când gestul de necaz al Smărăndiței dovedea că ea nu e prea adâncită în durerea ei.— Nu ți-e bine, Smaragda?

— Nu, Egor Stepanovici, bine!

— Poate te doare ceva? Să chemăm doctorul.

— Nu, Egor Stepanovici! Nu e nevoie. N-am nimic!

— Poate vrei să mergem undeva? La Dimu sau la Boroseni, sau la Bercești, la Cerleni? încă n-am fost la vecini după nuntă să le mulțumim de heretisiri.

— Nu, Egor Stepanovici! Pentru vizite e încă prea devreme.

— Atunci poate vrai să pornim la Chișinău sau la Odesa? La nevoie, aș putea lăsa și pe Alexandru pentru culesul popușoiului și l-aș ruga și pe tat-tu să-l mai supravegheze.

— Nu, Egor Stepanovici, nu se poate lăsa moșia acuma,— spunea măsurat Smaragda Theodorovna.— Nici grâul nu e întreg treierat. Apoi trebuiesc isprăvite și toate arăturile și semănăturile de toamnă.

Iorgu Răutu, așezat în fața Smărăndiței, încercă stângaci s-o mângâie, dar își opri gestul îndată de o instinctivă mișcare de ferire din partea Smărăndiței. Nemaiștiind ce să mai spuie, el rămase pe gânduri, nedumerit, frecându-și cu palmele genunchii.

Altădată el găsea pe Smărăndița râzând cu chef, ca un copil, alergând și jucându-se cu Gafița - tânăra slujnicuță, sora ei de lapte și tovarășa din copilărie, pe care o adusese cu ea din Sănătoasa — sau ascultând cu ochii aprinși și respirația oprită poveștile mamei Zoița, bătrâna ei dădacă — alt aport din casa părintească.

Odată, întrând pe neașteptate în iatac, încremenise pe loc văzând pe soția lui absorbită în jocul cu păpușile.

Smărăndița, observându-l, își luă un aer de indiferență și aruncă păpușa într-un colț al săltarului, în fața căruia stătea, ca și cum jucăria i-ar fi căzut în mână din întâmplare la aranjarea lucrurilor.

Și, oricând, simpla apariție a lui Iorgu era de ajuns ca să pună capăt, zburdălniciilor și să arunce o umbră pe chipul Smărăndiței.

Bietul om se simțea și mai încurcat când, pe de altă parte, constata că această fetiță — care nu se putea despărți de păpușile ei și se complăcea în jocuri de copii cu Gafița sau se cufunda cu pasiune în poveștile mamei Zoița — avea o inteligență vie și o judecată impresionant de sănătoasă, și din primul ceas a luat în mânuțele ei cu fermitate și hotărâre — în adevăr ca o matronă cu mare autoritate — frânele gospodăriei din Năpădeni.

* * *

Chiar a doua zi după nuntă, ieșind din iatacul ei, Smărăndița a dat în salonașul de alături de jupâneasa Marghioala care a primit-o cu un ton de familiaritate și protecțiune:

— Vai de mine, cuconiță! De ce v-ați sculat așa de dimineață, ei, ei, trebuie să fiți trudită, sunteți încă așa de tinerică, un copil, și conu Iorgu, ei, ei, un zmău vestit! Să vă mai odihniți olecuță, lăsați-mă pe mine, eu sânt mama Marghioala, voi purta eu grijile toate.

— Cum te cheamă? Marghioala, zici? Te rog nu pierde vremea aici, pune să se grijească iatacul și să vie aici feciorul. Boierul unde e?

— Acușica, sărat mâna, îndată! — se grăbi să-și manifeste desăvârșita supunere și umilință jupâneasa Marghioala.— Boierul s-a dus la grajd, s-a îmbolnăvit armăsarul dumisale de călărie.

La o mișcare a Smărăndiței, care și-a dus degetul la tâmpla stângă, ca ori de câte ori un gând sau o senzație neașteptată o sustrăgea momentului de față, jupâneasa Marghioala a încercat din nou cu oarecare sfială o observație familiară:

— Boerul nostru îi grozav de pătimaș pentru cai, și după noaptea de nuntă, a alergat la grajd, cum a auzit de boala armăsarului!

Smărăndița a lăsat degetul în jos, și o privire scurtă, aruncată Marghioalei cu o mișcare aproape imperceptibilă a sprâncenei drepte, i-au tăiat pe loc acesteia expansiunile de familiaritate. Și acestea nu s-au mai repetat.

— Acușica, sărut mâna duduiță, îndată mă duc să spun fetelor și feciorului pentru cafea. La sufragerie totul e gata.

— După cafea,— stăpâna își urma poruncile precise,— să mă aștepți în coridor; vreau să văd toată orânduiala casei; să-mi dai și cheile de la cămară; vreau să văd și odăile slugilor.

Conu Iorgu, întors din grajd, îndată a simțit un nou ton în casă.

Incorigibilul Nicache, feciorul, care cu îndărătnicie nu recunoștea alt piepten decât degetele mâinilor sale și care era convins că toți nasturii hainelor sânt un ornament fără valoare, și că batista e de prisos pentru serviciul nasului, cu nările lui largi deschise în vânt și veșnic gutunărit, — acest Nicache, străin până acuma de orice disciplină, umbla strună cu o înfățișare mai îngrijită decât cum era chiar în ziua nunții, cu toate stăruințele de atunci ale lui Alexandru Ivanovici; jupâneasa Marghioala se arăta de o discrețiune și într-o neobișnuită atitudine de respect; de asemeni tot contingentul feminin al domesticității era de nerecunoscut, ca înfățișare și zel de serviciu.

Smărăndița s-a grăbit să concedieze cea mai mare parte din acest contingent, a cărui lipsă de disciplină și decor era agravată de indecența siluetelor, ca semn exterior al relaxării morale, pe care o matronă austeră nu o putea tolera.

A fost detronat și bucătarul Costache Țiganul care, deși meșter mare pentru umplutura de gușă de curcan și pentru plăcinte cu brânză, era cu desăvârșire refractar față de considerațiunile de estetică și de igienă. Boneta amidonată și șorțul alb luau la el, după o jumătate de oră, aspectul unor cârpe demult uzate.

Smaragda simți însă că lui conu Iorgu i-e greu să se despartă de acest Costache Țiganu; dânsul fusese pe vremuri rob al casei, dar nu recunoscuse emanciparea și își urma slujba, ca și cum ucazul împărătesc pentru desființarea robiei n-ar fi existat.

Cu mult tact Smaragda Theodorovna se resemna la prezența lui în bucătărie, dar impuse angajamentul lui Vichentie Lisoski, un „șef“ recomandat de Alexandru Ivanovici Brașevan, la care servise în vremurile lui de glorie.

* * *

Mai greu era pentru Smărăndița să-și biruiască, chiar cu ajutorul credinței religioase, revolta trupului și a sufletului ei propriu.

Instinctul și inteligența ei indicau Smaragdei Theodorovna Răutu singura cale care o putea duce la acceptarea noii sale situațiuni.

Mignonetta pensionului Carotte, cu tot rolul de copil zburdalnic și răsfățat pe care-l avea în mijlocul colegelor ei, cu tot romantismul inspirat de povestirile lui Marlinsky, avea minte trează și temperament dominator, care au ajutat-o să nu fie strivită sub povara căzută asupra ei, chiar la pragul căsniciei.

Smărăndița Cacioni nu avea naivitatea inocentelor convenționale din romanele de pe vremuri. Într-un pension de fete întotdeauna se găsește vreo colegă mai documentată asupra misterelor vieții; apoi viața la țară în primitivitatea ei nu putea lăsa un văl asupra acestor mistere, pentru un copil deștept și curios din fire, cum era Smărăndița.

Ea nu avea nevoie de povețele coanei Anica Mesnicu, care, de altfel, nu i-au fost cruțate, pentru a-și da seama de îndatoririle pe care i le impunea viața conjugală.

Totuși realitatea a fost atroce pentru un suflet și un trup de copil, într-o căsnicie în care niciun factor sentimental, nicio adiere de poezie și nici măcar porniri senzuale nu puteau acoperi cruditatea unei situațiuni creată prin deosebirea de vârstă și de structură psihică între cei doi soți.

Dar dacă pentru Iorgu Răutu Smărăndița apărea ca un mister de nepătruns, și dacă el nu-i putea înțelege stările sufletești, — în schimb tânăra lui soție, căreia după vârstă dânsul îi putea fi tată, citea în sufletul lui ca într-o carte deschisă.

Resemnându-se la sarcina de soție, ea a știut să sugereze lui Iorgu Răutu, cu tot temperamentul lui vi-jelios, tonul și atitudinea care îi mai cruțau sensibilitatea și respectul de sine.

Autoritatea pe care ea a știut să și-o afirme ca stăpâna casei, nu numai că-i satisfăcea instinctul de dominațiune, dar îi servea și ca mijloc de a-și impune voința prea maturului ei soț, a cărui dragoste nu era lipsită de un sentiment intim de vină.

Cu multă perseverență ea a reușit să silească pe potentatul Năpădenilor să-și schimbe cu încetul purta-rea și față de oameni.

Temperament foarte violent, el se deprinsese să dea, la supărare, curs liber celor mai pitorești superlative, și nici nu-i displăcea să facă uz de forța lui herculeană spre a reprima o neglijență sau spre a asigura buna orânduială în curte ori pe moșie.

Smaragda Theodorovna nu recurgea nici la morală, nici. la scene. O privire speriată, o lacrimă ștearsă discret din colțul ochilor, și, rar, un mic acces de nervi ajungeau pentru ca Iorgu Răutu să-și pună strajă gurii și să-și înfrâneze gesticulația.

Dacă Smaragda Theodorovna n-a găsit în căsnicie multă bucurie sau poezie, ea putea nădăjdui, resemnată, de a-și asigura o viață demnă și îmbelșugată de castelană respectată și bogată.