În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XV. Nunta

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XIV. Alexandru Ivanovici în acțiune În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XV. Nunta
Capitolul XVI. Inițierea Smărăndiței


Nunta a putut fi sărbătorită la ziua hotărâtă. Alexandru Ivanovici a expediat scrisori de invitare în toată Basarabia. Invitații au început să se adune din ajun; și în primul rând — nunii: mareșalul gubernial Stephan Gheorghevici Cazara din Vântura — înrudit cu Iorgu Răutu, a cărui mamă era născută Cazara, și coana Profira Merea din Bărbăței, cu nepoțica dumisale, domnișoara Eleonora Blagea; apoi domnul Aristide Brezó cu doamna Cleopatra Constantinovna, Ivan Vasilievici Bogdan din Căzănești, Petrache Bărsianu cu coana Rozalia din Boroseni, apoi domnii Albotă din Cuhureni, din ținutul Chișinăului, junele Vania Tresnea din Scorțeni și bătrânul Vasile Carnoschi din Sângera din ținutul Iașilor de dincoace de Prut, apoi, chiar în ziua nunții, au venit și boierii din vecinătate cu doamnele și familiile lor, Stefan Dimu din Solonți, Nicanor Miulescu, din Ciorneni, și rudele, Ion Răutu din Botoșani, Berceștii din Cerleni, soții Voronin din Onițcani.

Au fost prinse de musafiri nu numai toate odăile din „flighel“ și camerele disponibile din casa mare, dar Alexandru Ivanovici a făcut apel și la boierii mai de aproape, cari au oferit ospitalitate pentru rude și per-soane mai puțin simandicoase.

Bineînțeles, a descălecat și lăutarul Lemeș, cu taraful lui întreg din Bălți.

Iorgu Răutu în zilele din urmă nu-și putea găsi locul; nu prea avea încredere în tactul și talentul de organizator ale lui Brașevan, mai cu seamă când acesta își luase în seamă bateriile de șampanie și de licheruri. Apoi se îngrijea și de paza părintelui Vasile, ca să nu dea de sminteală în ultimul moment; în enervarea lui era istovit de puteri și a scos din minți de alergătură pe vechilul Alexandru, pe jupâneasa Marghioala, pe bucătarul Costache Țiganul, pe moș Ștefan chelarul, ca și pe toată domesticitatea din curte.

Iar în ziua nunții, slăbit, înnegrit, febril, el și-a pus de dimineață fracul din Odesa, care ședea pe el parcă ar fi fost cusut din rogojină — cu gulerul ce se ridica peste cap — la spate se umfla în gheb, iar în față se corojea în lături, îl strângea la subsuori, și pârâia amenințător la umeri și în coate la fiecare mișcare.

Bietul mire se mișca cu rigiditatea manechinilor articulați de ortopedist.

La ora cinci după amiază, în fața bisericii, în mijlocul invitaților și a oamenilor din toate satele de pe moșie, în haine de sărbătoare, diriguiți de Alexandru Ivanovici ca o trupă de figuranți, Iorgu Răutu aștepta adânc mișcat pe mireasă. Aceasta apăru în careta de la Doppelmayer, albă și diafană, și a pășit din trăsură între Toader Cacioni și coana Anica Mesnicu, cu o gravitate senină, sub care cu greu se putea ghici pe zburdalnica Mignonetta a pensionului doamnei Amélie Carotte.

Din rochia-i de mireasă, lăsată pe crinolină ca un calice de crin alb, răsărea bustul fraged în norul străveziu al voalului, care accentua încă scânteierea ochilor negri si petalele delicate ale obrăjorilor.

Natalia Chirilovna Voronin, încântată de a avea o „mătușă“ cu zece ani mai tânără decât ea, nu s-a putut stăpâni și, dând în lături pe Iorgu Răutu, se repezi la această figurină feciorelnică, înăbușind-o în sărutări și îmbrățișări.

Tiotia Dusia, fetiță, mititica mamei, copiliță dragă, ce dulce, ce frumoasă ești! — exclamă ea entuziasmată, apoi, întoarsă înlăcrimată spre unchiu-său, ea gemu mânioasă: — U-u, barbar!..

Incidentul a trecut neobservat. Iar Iorgu Răutu pentru prima oară parcă simți un ghimpe de remușcare.

Slujba n-a ținut mult.

Popa Vasile, maiestos, citea cu rost fiecare cuvânt; dascălul Andronache, ajutat de un cor anume adus din S***, își tremura tenorul cu extaz. Conu Iorgu, enorm, stângaci, nu auzea, nu vedea nimica și, plin de smerenie din când în când își îndrepta privirea sfioasă spre alba arătare de silfidă, atât de gingașă ca un vis nematerializat, în care, de sub voaluri, abia se profila chipul delicat de camee antică.

Smărăndița, liniștită, stăpână pe sine, pătrunsă de sarcina ce cădea pe umerii ei fragezi, își îndrepta rugile fierbinți spre cer, dar nu uita să răspundă cu un zâmbet drăgălaș la privirile intimidate ale lui Iorgu, care, după aceasta, parcă mai potolit, se simțea mai sigur de sine.

Totul s-a sfârșit cu bine.

„Tinerii“ căsătoriți primeau felicitări. Iorgu, stângaci și greoi ca totdeauna, strivind mâinile întinse sau călcând pe picioarele celor imprudenți; Smaragda Theodorovna, grațioasă și fermecătoare, dăruindu-și zâmbetul fiecăruia, îmbrățișând pe doamne și domnișoare și întinzând mina domnilor spre sărutare cu demnitatea stăpânei din Năpădeni; pe Natalia Chirilovna, care plângea în hohote pe umerii ei, ea o mângâia ca pe un copil...

Pentru Iorgu Răutu ziua aceasta și cele următoare s-au strecurat ca învelite în ceață. El își aducea aminte ca într-un vis de banchetul de nuntă care nu se mai sfârșea; de muzica și cântecele lui Lemeș, cu taraful lui; de dansurile, la care el nu putea lua parte și urmărea numai, gelos, silueta albă și plăpândă care zbura din brațe în brațe, de toasturile închinate lui, de nodul din gât care nu-l lăsa să spuie un cuvânt deslușit în răspuns; ca un somnambul el își făcea datoria de stăpân al casei, petrecea pe musafirii care plecau, conducea pe acei, pe care trebuia să-i găzduiască până a doua zi, la odăile lor din flighel.

În mintea lui a rămas încrustată figura Smărăndiței, care sub protecțiunea coanei Anica Mesnicu și a Nataliei Voronin, a dispărut spre seară, albă și eteree, în pătratul ușii din salon, și a fost furată de stejarul ei afumat.