În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XIV. Alexandru Ivanovici în acțiune

 

Instalarea lui Brașevan la Năpădeni a inaugurat o epocă de agitațiune și activitate febrilă, cum curtea bătrânească din Năpădeni nu cunoscuse demult.

Abia sărit din faeton, Alexandru Ivanovici s-a repezit îndată în grajd și la remiza de trăsuri. La grajd — constatând că afară de cadrigiul negru, care îi adusese, nu se mai găseau decât doi cai de călărie și o pereche de mârțoage, care purtau trăsurica lui conu Iorgu pe moșie — expertul a declarat hotărât că trebuie imediat cumpărați la iarmarocul din Balta, de dincolo de Nistru, încă cel puțin patru cai pentru careta doamnei. Dar remiza îl scoase cu desăvârșire din țâțâni.

— Ce-i aiasta, coane Iorgule? — întrebă el cu brațele ridicate în sus, sfredelind cu vocea-i ascuțită timpanele stăpânului Năpădenilor.— Eu te întreb, ce-i aiasta?

— Căleașcă! — îngăimă conu Iorgu, scărpinându-se cam sfios după ureche.

— Că-leaș-că? În aiasta ai să plimbi pe tânăra domniță, bujorul cela de fată? Aista-i car de înmormântare, de pus coșciug în el — Că-leaș-că! — lungea el printre dinți cu un șuier de ironie nemărginită. — Ia, scoateți hărdughia aiasta afară!

Scoasă afară, sub razele nemiloase ale soarelui, nenorocita de caleașcă — pe vremuri mândria părinți-lor lui Iorgu Răutu — care mai multe decenii stătuse nemișcată în remiză, acoperită de țoale până ce a fost întrebuințată pentru a aduce pe Smărăndița în neuitata ei vizită la Năpădeni — avea într-adevăr o înfățișare lugubră: enormă, neagră, lipsită de lustru, cu marginile și colțurile roase, cu încheieturile rău potrivite, cu arcurile hodorogite, cu postavul perinelor rupt și decolorat; acum pentru prima oară ea apăru în ochii lui conu Iorgu sub aspectul ei real, dezbrăcată de farmecul amintirilor din copilărie, când fusese adusă din „Viana“ în splendoarea noutății.

Poate ai s-o porți în scripca iasta? — se repezi cu furie Alexandru Ivanovici spre trăsura care-i adusese din Țiuleni; deshămată, ea luase cu smerenie loc lângă caleașcă. Și în adevăr strâmtat la mijloc, pe la scări, „faetonul“ făcea impresia unui enorm, și absurd instrument muzical.— Doar n-ai s-o pui în șaraban sau în drâmba ceea,— arătă el disprețuitor cu piciorul spre „brișca“ din fundul remizei, cu care conu Iorgu se ducea la deal, când nu voia să încalece.— Lasă, îți voi aduce eu o caretă ca o bombonieră, de la Doppelmayer din Viena,— hotărî expertul.

N-au fost prea mult cruțate nici casele bătrânești de către impetuosul reformator, care, simțindu-și greutatea specifică sporită, parcă crescuse, era schimbat la față și-și recăpătase tonul de stăpân al Cucernicei de altădată, încrezut și conștient de importanța persoanei sale. El stăruia ca întreg acoperământul să fie renovat și vopsit, zidurile exterioare retencuite; în interior păreții trebuiau tapisați cu „hârtii din Viana“, parchetul — înlocuit; și peste tot să fie cumpărată mobilă nouă.

Iorgu Răutu se simțea copleșit sub această avalanșă, nu numai pentru că, fiind date deprinderile lui modeste, găsea extravagante propunerile lui Brașevan, ci mai cu seamă, pentru că realizarea acestui plan grandios implica amânarea nunții până la o dată nehotărâtă. Dar Brașevan luase vânt și nu vroia să audă de nimic.

El se gândea la toate și se înzecea: scria la Viena, la Odesa, la Kiev, comandând mobile, servicii de masă, aducând meșteri; primenea personalul domestic; plănuia o călătorie la Balta pentru cai...

Din fericire, conu Iorgu găsi un sprijin neașteptat în Smărăndița, care venea chiar fără caleașcă, în brișcă de acasă sau în „scripca“ din Năpădeni, și liniștită, ca o zână binefăcătoare, luneca cu pașii ei lini peste tot și cu un zâmbet drăgălaș, dar hotărât, știa să pună frâu avânturilor lui Alexandru Ivanovici, mai bine decât cele mai violente protestări ale lui Iorgu Răutu.

Ea insistă ca schimbările să se mărginească la strictul necesar, iar reparațiile mai fundamentale să fie amânate pentru altădată.

Conu Iorgu privea cu admirație și asculta cu evlavie pe această copilă de cincisprezece ani, al cărei profil de camee antică era luminat în ochii lui cu o aureolă de înțelepciune și de curăție virginală.

La urma urmelor, reformele mai importante, afară de reparațiunile indispensabile impuse de Brașevan, se mărginiră la careta de la Doppelmayer și la cele două fracuri, pentru el însuși și pentru Iorgu Răutu, după cari ei au fost siliți să facă anume un drum la Odesa.