În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XIII. Civilizatorul

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XII. Un latifundiar În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XIII. Civilizatorul
Capitolul XIV. Alexandru Ivanovici în acțiune


Peste noapte plouase; vaporii ridicați de un soare și mai arzător în aerul răcorit, care răsuna de cântecul tremurat al păsărelelor, parcă pâlpâiau în flăcări aprinse.

Înainte de amiază, faetonul cu cei patru cai negri înaintași, în pocnetul biciului lui Dumitru, intra, în sfârșit, în galop vijelios, pe poarta parcului imens din Țiuleni, și, printre teii și ulmii seculari, trăgea la ușa palatului baronului August Milbrey von Pfälzer-Gröner zu Holstorm.

Un fecior primi pe musafir în scară și îl informă că boierul se află în „cabinet“, și în vârful degetelor porni ca să-i arate drumul.

Deschizând o ușă de stejar masiv, care dădea direct în vestibul, el se dete în lături, lipindu-se aproape de părete, parcă anume ca să se pună la adăpost de privirea boierului.

„Cabinetul“, o cameră spațioasă cu o mare masă pătrată la mijloc, în care nimica nu trăda un birou de lucru, afară de o enormă călimară, în care însă, în loc de obicinuitele cerneală și nisip, cele două receptacule conțineau praf de pușcă și alice de vânătoare; în dezordine pe masă erau împrăștiate și alte accesorii de vânătoare, saci, cartușiere, cravașe, tăvi cu sticle și pahare, cu niveluri variate de lichide colorate — de la transparența cristalină până la negru fără nicio nuanță. Păreții erau decorați de un arsenal întreg de arme și trofee vânătorești, între care ici și colo se puteau vedea litografii englezești, cu diferite episoade de goană cu ogari, cu domni în fracuri roșii și doamne în amazoane; câteva picturi de nuduri, în atitudini de lascivitate brutală, în care artiștii dovedeau mai mult zel specific decât talent, complectau ornamentația cabinetului și caracterizarea stăpânului.

Pe un colț al mesei, cu un picior în pământ și celălalt bălăbănit în văzduh, ședea un domn de vreo patruzeci de ani, de o obezitate prea pronunțată pentru această vârstă, blond, cu ochii albaștri șterși, dar cu nasul și obrajii viu colorați și întretăiați de o enormă mustață groasă, care se proiecta în lături, deasupra bărbiei demult nerasă, ca două sulițe, in linie oblică de la dreapta spre stingă, capul fiind totdeauna ușor plecat spre umărul stâng, fața-i rotundă mai era brăzdată tot de la dreapta spre stânga cu alte trei linii paralele cu mustața: a tăieturii ochilor, a sprâncenelor și a marginii părului pe frunte.

Domnul, pufăind dintr-un enorm ciubuc, privea cu multă băgare de seamă un grup așezat la picioarele lui: un prepelicar alb cu pete roșcate, ridicat în două labe, nemișcat, fixând fascinat, cu ochii cruciș, o bucățică de zahăr pusă în vârful botului.

În față câinelui, în genunchi, într-o atitudine simetrică ședea un om cărunt, cu sprâncene negre stufoase și cu un păr rar și îngrijit tapițat pe chelie, în contrast straniu cu o barbă lată în „evantaliu“, care se întindea aproape de la un umăr la altul.

Tout-beau, tout-beau, Polcan, — se răstea el apăsat către câine.

Câinelui îi tremurau buzele, dar el rămânea înțepenit.

Pille! — exclamă, în sfârșit, bărbosul domn, cu o mișcare repede în jos a arătătorului.

Prepelicarul, cu botul aruncat brusc în sus, a reușit să prindă într-o clipă în prăpastia neagră a gurii bucățica de zahăr sărită în aer.

— Bravo, bravo, Polcan!

— Hooo, hooo! — izbucni în hohote de bas domnul cu mustața agresivă.

— He-he-he-he-he! — i-a ținut isonul cu o voce subțire de tenor dresorul de la picioarele lui.

Numai în acest moment ei observă, în sfârșit, pe noul venit care cu trupu-i impozant astupa aproape în întregime ușa, închisă discret în dosul lui de feciorul nevăzut.

Blondul, „baronul Gulfstream“, scoase ciubucul din gură, se uită o clipă si, recunoscând pe musafir, izbucni din nou în hohote: „Ho-ho-ho-ho-ho!“ — și, dând piciorul drept jos, s-a ridicat de pe masă cu mâinile întinse spre Iorgu Răutu și, fără să lase ciubucul, l-a înecat într-un potop de fraze rusești sacadate, menite să exprime mulțumirea și salutul de bună venire:

— Câte veacuri n-am mai văzut pe ursul din Năpădeni! Ce vânt fericit te aduce, Egor Stepanovici? Bine că am pus mâna pe d-ta! Ești călăreț strașnic, chiar mâine pornim ogarii. Avem o mulțime de vulpi și de lupi.

Baronul balt, mândru de misiunea lui de patriot rus într-o provincie moldovenească, din principiu vorbea rusește, deși știa foarte bine că Iorgu Răutu greu putea desluși vreun înțeles din torentul de sunete în care îl învăluia.

— Bună ziua, August Ferdinandovici, — îi răspunse acesta moldovenește, dându-și puțin înapoi capul, fiindcă expansivul baron îi scutura cu ambele mâini dreapta, fără să lase ciubucul lung, care cât pe ce era să-i scoată un ochi: — M-au adus nevoile, mă însor...

— Ho-ho-ho-ho, blestematule ștrengar! — continua dialogul moldavo-rusesc jovialul stăpân din Țiuleni, împingând vârful ciubucului în pântecele musafirului.— De mult e vreme! Și cine e nenorocita? He-hei, avem să turnăm o nuntă de se va auzi și la Kiev, ho-ho-ho-ho-ho, berbant bătrân!

Alexandru Ivanovici Brașevan — căci el era dresorul lui Polcan — un moment încremenit pe vine, se ridică în picioare, rezemându-se cu pumnii de dușumele, și porni spre conu Iorgu, tot timpul tăindu-și trupul pe din două, în saluturi smerite și cordiale.

— Să trăiești, coane Iorgule! Bine ai venit! Îmi pare bine că te văd înainte de iarnă, când chiteam să trec și pe la Năpădeni. Să-mi fie iertat și mie să întreb cu cine vă căsătoriți?

Conu Iorgu, a cărui dreaptă era încă încleștată de baronul Gulfstream, îi întinse pe cea stângă și își îndreptă răspunsul spre el:

— O cunoști bine. E Smărăndița lui Toader Cacioni din Sănătoasa. Tocmai pentru aiasta am venit până la Țiuleni după dumneata, ca să-mi dai o mână de ajutor, pentru meremetul caselor și pregătiri de nuntă.

— Într-un ceas bun! — îi răspunse Alexandru Ivanovici cu o față înseninată. — Bucuros! Dar pe când e nunta? Că acuma am oleacă de treabă pe aici.

— Nu, Alexandru Ivanovici, nu se poate! Trebuie să vii pe loc, că avem abia o lună și trebuie făcute multe cumpărături, aduși meșterii, orânduită casa, grădina, curtea, grajdul, trăsurile. Eu mă prăpădesc fără dumneata.

Baronul Gulfstream eliberă brusc mâna lui Iorgu Răutu. Privirea i se întunecă; ochii i se injectară; și deodată el izbucni într-un ropot răgușit:

— Ce, vrei să mi-l iei, nu mi-a dresat încă ca oamenii nici pe Polcan. Dar ce fac cu Vanda și cu Uragan? Nu-ți dau voie! — și ciubucul baronului descria niște curbe amenințătoare.

— Dar bine, August Ferdinandovici, ți-l aduc pe Alexandru Ivanovici îndată după nuntă. Eu nu pot amâna nunta și am mare nevoie de dumnealui. Iar javrele matale mai pot aștepta o lună, două.

— Cum? — tună baronul și ochii parcă-i erau gata să iasă din orbite și, uitându-și misiunea de rusificare, zbieră într-o moldovenească pocită:

— Javre? Mă... șezut pe nunta dumitale! Javre? Câini de rasă, din svora la prinț Witgenstein! Javre? Polcan cu Vanda mai nobil ca toți boier moldovean și cu Smărăndița dumitale? Javre, aa?

Aici îi sări țandăra și boierului moldovean care se ridică ca un munte deasupra clocotitorului neamț moscovit și se răsti apăsat:

— Sunt în casa matale, domnule, dar nu prea te întinde, dacă n-ai omenie, îți voi găsi eu ac de cojoc.

— Aaa,— începu să urle, pierzându-și cu desăvârșire mințile baronul August, și deodată își dădu pe față aproape singurele cunoștințe ale limbii românești pe care le poseda la perfecțiune: perlele literaturii populare cu tendințe genealogice, ornamentate de fiorituri rusești pe aceeaș temă:

— Cum? Ce? Duel! La cinci pași, zece gloanțe, cu sabia! Nu! Duel american, prin batistă! Iți voi arăta eu, cap de bou, dulău moldovenesc! Crucea și felinarul de la mormântul din Ierusalim.

Nu se poate ști dacă această combinațiune zoologică sau perlele literaturii populare, pe care și conu Iorgu le putea mânui cu distincțiune, au rupt zăgazurile temperamentului acestuia; dar el, furios, își puse labele pe brațele furibundului baron, îl ridică ușor ca o pană în sus, cu ciubuc cu tot, și îl așeză din nou pe masă, ținându-l strâns ca în clește de fier.

De la începutul acestei scene furtunoase Alexandru Ivanovici dispăruse. În momentul critic însă ușa se deschise și în cabinet intră o doamnă, încă tânără, deși părul negru, strâns într-un „chignon“, era vărgat de șuvițe albe. Ea părea că a adus prin simpla ei înfățișare pacea și liniștea, cu privirea ochilor ei negri blânzi și cu surâsu-i sfios.

În dosul ei, în ușa deschisă, se înșirau în perspectivă: Alexandru Ivanovici, mai multe femei de diferit rang social, și o droaie de copii de toate vârstele, dar toți caracterizați prin aceeaș înclinare a capului spre umărul sting și aceleași trei linii oblice paralele — a părului pe frunte, a sprincenelor si a tăieturii ochilor — în așteptarea liniei a patra, a mustăților pentru băieți;

Baroana cu pași repezi se îndreptă, salutând grațios, spre Iorgu Răutu.

— Fii bine venit, domnule Răutu! — se adresă ea uriașului înfierbântat, într-un grai moldovenesc nepri-hănit.— îmi pare bine de vestea bună ce mi-a adus-o Alexandru Ivanovici. Să fie cu noroc! Vă urez mulți ani, sănătate și fericire! Am cunoscut pe Smărăndița când era încă de o șchioapă, am fost prietenă și cu răposata cucoana Elena, mama ei, Dumnezeu să o ierte, a fost o femeie foarte cumsecade, de tânără a luat-o Dumnezeu.

Iorgu Răutu îl lăsă în pace pe stăpânul casei și, perplex și rușinat, nici el nu știa ce îngăimă drept răspuns.

Baronul, uluit, șezu câteva clipe pe masă, frecându-și când un braț, când celălalt, unde se simțea încă presiunea labelor lui Răutu, apoi, deodată, sări jos și izbucni în hohot de râs.

— Ho-ho-ho-ho-ho, ce urs! Vier sălbatec. Nu înțelege gluma! — și înfipse din nou vârful de ciubuc în pântecele musafirului.

Șirul de figuri de dincolo de ușă, care cu respirația oprită asistau la desfășurarea evenimentelor, începu să se împrăștie; iar Alexandru Ivanovici — vesel, cu pași mărunți ca sărituri de vrabie, intră în cercul primelor personagii ale dramei:

— Hi-hi-hi-hi-hi! — chicoti el. Ce glumeți poznași și hâtri sunt și dumnealui baronul August Ferdinandovici, și cuconul Iorgu. Eu mă speriasem, Doamne ferește! He-he-he-he-he! Dar dumnealor șuguiau.

Baroana, întinzându-și brațul spre conu Iorgu, îl invită la masă.

Acesta, stângaci, plecându-se în două spre a lua brațul doamnei, a purces spre sufragerie.

Baronul, după o toaletă sumară, îi urmă.

* * *

Masa a fost foarte populată, dar puțin animată. Conu Iorgu, așezat între baroană și soră-sa Anna Andreevna Ramani, se simțea jenat. Dar fiind și îndeobște un causeur puțin iscusit, el nu avea destulă dresură pentru ca amintirile scenei din cabinet să nu se resimtă în conversația și atitudinea lui.

Amabilitatea rafinată a baroanei și a Annei Andreevna — o a doua ediție a aceluiași tip feminin — ca și veselia zgomotoasă a baronului, a cărui spontaneitate dădea de bănuit, ca și sforțările lui Alexandru Ivanovici de a anima conversația cu amintiri și anecdote din mult agitata lui viață, nu reușeau să împrăștie atmosfera apăsată. Scara de copii, care se înșirau spre cele două capete de masă, între guvernante și preceptori, era și ea influențată de această atmosferă.

Astfel, îndată după masă, nu tocmai potrivit cu protocolul basarabean, conu Iorgu își luă rămas bun, pretextând o nevoie urgentă de a fi chiar în acea seară la S***.

După multe insistențe, dictate de politeță și de dorința de a șterge impresiunile urâte, pocniturile de bici ale lui Dumitru vesteau plecarea triumfală a stăpânului său, împreună cu Alexandru Ivanovici Brașevan, ca trofeu al victoriei repurtate împotriva seniorului de Țiuleni.