În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XII. Un latifundiar

 

Vasile Petrovici Bartic mârâia violent și-și bătea genunchii cu palma, râzând acuma în gura mare. Dar conu Iorgu nu se simțea mai puțin jenat de acest taciturn comesean.

Vasile Petrovici Bartic, care stăpânea peste treizeci de mii de fălci în diferite ținuturi ale Basarabiei, era vestit prin „călicia“ lui. Parcă simțea o durere fizică, ori de câte ori era silit să scoată un ban pentru cele mai elementare trebuințe ale vieții și pentru cele mai neînlăturate nevoi ale gospodăriei; prefera să lase necultivate moșiile lui, decât să dea din pungă o lețcaie pentru a plăti munca oamenilor sau a cumpăra mașini și unelte.

Chiar pentru masă el, un pușcaș fără pereche, se aproviziona mai mult cu vânatul din pădurile și câmpiile sale nemărginite. Iar dacă avea o nevoie neapărată să facă un drum în oraș, el pornea pe jos, se urca în cea dintâi căruță țărănească, răsplătind pe om cu o potârniche sau o rață sălbatecă împușcată de el.

În palatul bătrânesc — peste vechia lui strălucire demult era aruncată paragina uitării — acest „miliardar“ trăia într-o singură odaie, fără familie și fără alte slugi decât o pereche de țigani bătrâni, foști robi ai familiei sale, care nu știau ce să facă din libertatea dobândită, și se oploșiseră la curte fără leafă, îngrijindu-se Dumnezeu știe cum de hrana și îmbrăcămintea lor.

Acest om, căruia soarta nu-i refuza, s-ar părea, nimic din darurile vieții, își ducea astfel existența de mizantrop solitar, care mărginea mizeria — mai cu seamă după emanciparea țiganilor și după desființarea boierescului, care îl lipseau de serviciile și munca gratuită a țăranilor de pe moșiile sale.

Zgârcenia și cupiditatea îl aduseră mai târziu la un conflict violent cu legea. Spre a evita plata unei facturi numai de douăzeci și cinci de ruble, el nu s-a sfiit să falsifice o chitanță. Falsul dovedit înaintea justiției i-a adus o sancțiune severă: pentru vreo patru ani petrecuți în temnițele îndepărtate el dispăruse din orizontul Basarabiei și până la sfârșitul vieții ducea la Bărzești viața de ciumat.

Dar și înainte de acest accident, numai imensa lui avere și speranțele pe care le nutrea la boieri înrudiți — și mai cu seamă la Aristide Brezó, unde pe deasupra găsea din când în când o masă copioasă fără cheltuială — îi păstrau oarecari legături cu lumea din afară.

Iorgu Răutu era mulțumit când s-a putut, în sfârșit, retrage în odaia lui de culcare, după câteva partide de „préférence“, în care numai Bartic câștiga fără greș.

Și a doua zi se simți ușurat, când, dis-de-dimineață, fără să mai dea ochi cu stăpânul, de la care-și luase rămas bun de cu seară, își putu urma drumul spre Țiuleni.