În exil/Procesul conspirațiunei lui Neciaeff

Sari la navigare Sari la căutare
În loc de prefață În exil de Zamfir C. Arbore
Procesul conspirațiunei lui Neciaeff
Michail Bacunin


În exil

Vedeți mâinile și picioarele mele
ca însumi eu sunt, pipaiți-mă și
vedeți.

Luca, evang

I

PROCESUL CONSPIRAȚIUNEI NECIAEFF

Sosirea mea la Zürich.

După doi ani și șapte luni de închisoare, petrecuți în groasnicele oubliettes ale fortăreței Petro-Pavloskaia, după viața nesuferită sub supraveghearea poliției — iată-mă, în fine, scăpat din mânile călăilor mei, iată-mă în republica Elvețiană.

M’am oprit la Zürich, nu doară că aveam vre o cunoștință, vre-un amic în acest oraș, nu doară că fugind din exil silit în exil voluntar am avut ca țintă acest oraș, ci pentru că ’mi-a fost absolut indiferent în ce anume oraș din Elveția am să mă opresc.

Aș fi urmat calea penă la Geneva, unde știam că trăiesc câți-va refugiați bătrâni din Rusia, dar starea sănătăței mele nu’mi mai permitea să mai stau un ceas mai mult în vagon. Excitarea mea nervoasă ajunsese la culme; piciorul meu, acoperit cu răni reumatismale, căpătate în temniță, mă făcea să sufăr prea mult. Era necesar dar să mă odihnesc.

Am descins într’un mic otel Zum schwarzen Adler, ținut foarte murdar, dar și foarte ieftin. Am închiriat o cameră mică, care sâmăna mult a un dulap, în care e așezat un pat, și lângă pat o mescioară și un scaun. Dulapul-cameră avea o ferestruică, care da într’o stradă îngustă, strâmbă, umedă. Abia stabilit în acea cămăruță, simții o mare prostrațiune morală și fizică: resultatul firesc al unei prea mari și prea îndelungate incordări nervoase. Fără a’mi repara forțele sleite cu ceva alimente, m’am aruncat în pat, și am adormit ca un copil.

Somnul meu a ținut lung, foarte lung; am dormit, cum știe să doarmă numai un arestant-celular, adică peste 12 ceasuri — fără întrerupere. Când m’am trezit se crăpa de ziuă. Simții că am friguri; piciorul bolnav mă durea groasnic.

— Atâta mai trebue, ca să me înbol-năvesc! mă gândii. Ce aveam de făcut?

Me hotărîi să recurg la vr’un doctor, și ca ex-student de medicină alesei pe un profesor de universitate.

Cu chiu și vai am isbutit, târându-mi piciorul bolnav, să mă transport în orașul de sus, unde locuia profesorul clinician d-r. Birmer. Fiind primit de acest doctor, am fost supus unei inspecțiuni medicale minuțioase. Aflând causa boalei mele, doctorul m’a sfătuit să mă mut din otel la spital, de oare-ce boala mea cerea imperios o căutare serioasă și îndelungată. Urmai sfatul dat, și chiar în acea zi mă și stabilii la spital, unde am fost nevoit să rămân aproape două luni de zile. Mulțumită unei căutări sistematice piciorul meu se vindecă, rănile reumatismale se închid, și scap de niște palpitații, cari me amenințau cu viciul cordului. La spital, făcui cunoștință cu câți-va studenți în medicină, cari urmau cursurile la facultatea de medicină locală; aflând de la ei despre toate cele necesare pentru a intra la universitate ca student, me hotărîi să mă înscriu și să-mi urmez studiile întrerupte. Era greu, ce e drept, pentru mine, care perdusem aproape trei ani de zile, să me pun la lucru și să urmez cu studiul unor obiecte a căror base, anatomia, fisiologia și patalogia, le uitasem ; dar mă gândeam, că, cu stăruință și muncă voi putea recapitula cele învățate, fără a mai începe de la început.

Pentru ca să pot isprăvi studiile, era neapărat necesar ca să mă înscriu în anul al patrulea, de oare-ce la Petersburg făcusem deja trei ani de studiu. Această necesitate se întemeia pe motive pur economice: n’aveam cu mine de cât o mie de franci, și mai aveam să primesc din Rusia vr’o 3000 de franci de la vărul meu Constantin Rali. Cu această sumă de bani trebuia să fac față tutulor cheltuelilor în curgere de doi ani de zile, cât aveau să dureze studiile mele.

Odată hotărârea luată, lucrai conform cu cele hotărâte. La universitate n’am întimpinat nici o pedică; diploma mea de bacalaureat și atestatul de studii de la Academia Medico-hirurgicală din Petersburg fură acceptate drept echivalente cu bacalaureatul din Elveția, asemenea și cei trei ani de studiu universitar mi sau socotit. M’am făcut deci student în toată regula, și începui să frecuentez prelegerile. In curând mai sosiră la Zürich trei refugiați politici noi, cari ca și mine fugiseră din Rusia. Acești trei tineri erau Smirnoff, Alexandru Oelsnitz și Vladimir Holstein.

Toți trei erau studenți de medicină din Moscova, și au fost arestați pentru că au participat la o mișcare de studenți în contra regulamentului nou universitar, prin care studenților li se interzicea ori-ce întrunire. Închiși în temnițele din Moscova, acești studenți în curând au fost exilați, și au fugit din exil.

Sosind la Zürich toți trei s’au înscris la universitate, voind a isprăvi studiile întrerupte.

Lucru firesc, că imediat ce aflai despre sosirea lor, mersei și făcui cunoștință cu dânșii. In curând o amiciție strânsă mă lega cu Alexandru Oelsnitz și Vladimir Holstein; în ceia ce privește pe al treilea, Smirnoff, dânsul nu mi a convenit nici prin caracter, nici ca morală.

Acești trei tineri au fugit din Rusia împreună; neavând și neputându-și procura pașapoarte, ei au fost siliți să treacă granița pe furiș. Sosind într’un sat polon, plin de ovrei, tinerii intrară într’o cârciumă, unde se așezară la o masă, cerând să le dea ceva mâncare. La tejghea ședea o figură ovreiască tipică, care arunca o privire distrată asupra noilor veniți. Aducând cele comandate, ovreiul cu răceală se adresă către tinerii întrebându-i:

— Aveți trebuință de odae?

— Nu! Plecăm înainte! răspunse unul din tineri; apoi după o pauză zise în limba germană:

— E departe de-aci granița?

— Granița?... Mai sunt vr’o 30 de kilometri...........

Tinărul se scoală de la masă, se apropie de cărciumarul ovreu și ’i zice încet:

— Știi pe cine-va care să ne poată trece peste graniță, căci n’avem pașapoarte, și avem neapărată trebuință să mergem la Königsberg ?

— Ai wei mir! exclamă ovreiul....... E greu.... e foarte greu!

— Ian nu te fă nesnai. Plătim bine!

Ovreiul se depărtă brusc; apoi ieși din cârciumă. Tinerii remaseră foarte nedumeriți, de oare ce conduita ovreiului era cât se poate de suspectă. Ovreiul putea să denunțe aparițiunea unor oameni necunoscuți în sat, ba putea să declare chiar și poliției, că niște tineri sosiți de nu se știe unde ’l-au rugat să le înlesnească trecerea graniței. Bănuelile tinerilor mei tovarăși au fost însă neîntemeiate; ovreiul-cârciumar în curând s’a întors, și adresându-se către doi din tineri, cari vorbeau perfect limba germană, îi preveni spunându-le— în jargon ovreiesc, — că spre seară are să-i conducă la o rudă a sea, care va putea să-i ducă peste graniță.

— Ruda mea e un om cuminte. Ai wei, ce cuminte! El știe tot, și poate tot, dar are să vă coste bani!

— Bine, bine, ne vom tocmi, însă de ce vrei să stăm până seară ? Vor veni oameni la cârciumă, și nu o bine!

— Dumea-voastră veți sta până seara în odaia de alături; astă-zi o sâmbătă, și prin-urmare șabas până la 5 seara.

In adevăr ovreiul introdusese pe cei trei fugari într’o odăiță de-a-lături, unde ei au adăstat până pe la orele 5 seara, apoi, când începu să se însereze cârciumarul i-a condus la ruda sa, care ședea tocmai la capătul din spre câmp al satului. Intrând într’o căsuță mică, tovarășii mei găsiră acolo pe un bătrân ovrei, care ’și făcea rugăciunea. El privi pe noii sosiți, dete din cap ovreiului-cărciumar, care îi zise câteva cuvinte în limba evreă, apoi își urmă rugăciunea. Tinerii, cari nici odată încă n’au văzut pe ovrei la rugăciune, remaseră cu gurile căscate, privind cum bătrânul habotnic, îmbrăcat în lințoiul său și avend legată la frunte o lădiță cu legile lui Moise, gesticula și recita rugăciunile de seară.

— Are să vă coste mult! oftă bătrânul ovrei, urmându-și rugăciunea.

— Cât?

— Cinzeci ruble pentru fie-care om! mormăi ovreiul rugându-se și gesticulând.

— Scump! Atâta n’avem; dar pentru toți trei suntem gata a da 30 ruble !

— Ai wei! puțin, foarte puțin!

— Cinzeci pentru toți!

— Șeizeci.

— Bine.

Pe la orele 10 seara, bătrânul ovrei înhămă trei cai la o căruță. Când prietenii mei s’au așezat în căruță, au observat că drept vizitiu îl au pe bătrânul ovrei în persoană. Dar acum, acest ovrei bătrân parcă s’a transformat. Ochii sei scăpărau schintei, fața sea nervoasă devenise energică, mușchii i se contractau într’un rictus plin de hotărâre. Ovreiul habotnic de odinioară se transformase în contrabandist isteț, plin de îndrăsneală. La strigătul ovreiului caii sburară ca vântul, și peste două ceasuri căruța se mișca deja pe un drum bine întreținut — era o șosea austriacă...

Ajungând la Viena, cei trei refugiați politici se opriră într’un otel, unde d W. Holstein, singurul din trei, care avea ceva parale, împărți întreaga sa avere—peste 7000 franci — în trei părți egale.

— Acum, când am scăpat din ghiarele despotismului, și fie care din noi va trebui să ’și caute mijloace de trai, cred că e bine, ca să fim egali în șanse de a da piept cu noua viață, de-a suporta lupta pentru existență. De aceia ve rog să nu me refusați, și să împărțim această sumă de bani.

După o discuție oare-care, cei trei tovarăși au împărțit cele 7000 de franci și apoi au plecat împreună spre Zürich.

Aci ne-am întâlnit și în curând ne-am înprietenit. Pe mine reumatismul mă sili să urmez sfatul doctorului Birmer și să plec pentru câte-va luni în Italia. Am ales orașul Arona, situat tocmai la sudul lacului Madjore, unde am și plecat, prin Simplon. In această călătorie mă întovărăși d. Oelsnitz.

Viața mea în Italia era foarte tristă ; procesul nostru începuse a se judeca la Petersburg și darea de seamă a desbaterilor sale se publica în ziarele oficioase ruse.

Guvernul rusesc, folosându-se dintr’o parte de lipsa de caracter a unora din acuzați, iar din alta de crima și lipsa de cinste politică a lui Neciaeff, figura culminantă din proces, a hotărât ca acest proces politic să fie judecat de către Curtea cu jurați. Așa dar procesul nostru a fost cel dintâi proces politic judecat în Rusia în fața publicului, după toate regulele unei jurisprudențe obicinuite.

Rechizitorul procurorului era zdrobitor pentru principalii acuzați. Deposițiunile fraților Cuznetzoff și aceea a lui Uspensky au produs o impresiune dureroasă asupra opiniunei întregi.

Iată istoricul acestui proces dramatic:

Sergiu Neciaeff, fiul unui diacon din satul Chomutovo, guvernământul Vladimir, după ce a isprăvit studiile seminariale s’a făcut profesor de religie, și cu ajutorul unei protecții căpătase locul de director al unei scoale primare particulare din Petersburg; școala aceasta era întreținută de o societate de bine-faceri, și purta numele de «Serghiewskoe Ucilișce». La această școală au mai fost profesori și câți-va studenți, între-cari și tovarășul meu Evlampie Ametistoff, student la academia Medico-hirurgicală. Când s’a început mișcarea studenților din anul 1869, care era datorată presiunei guvernului asupra junimei studioase, Neciaeff prin intermediul studenților-profesori făcu cunoștință cu capii mișcărei. In curând dânsul veni în ajutorul acestor tineri, puind la disposiția lor, pentru întruniri, localul școalei din strada Serghievska.

In acest local cu desăvârșire necunoscut poliției secrete, se înjghebase grabnic comitetul de acțiune al studențimei, de aci plecaseră delegații comitetului pentru a forma liga studențimei din toate universitățile imperiului, aci în fine s’a hotărât acțiunea comună a tutulor universităților în contra regulamentelor și disposițiunilor ocârmuirei, în ceia ce privește pe studenții și profesorii universitari.

Puțin după aceasta, tocmai în toiul mișcărei junimei universitare din anul 1869, din inițiativa lui Neciaeff și Petru Tcacioff, un publicist rus, comitetul de acțiune al studenților s’a transformat în comitetul partidului revoluționar rus. Acest comitet a fost alcătuit din următoarele persoane: P. Tcacioff, Neciaeff, eu, Ivan Ametistoff și Evlampie Ametistoff, Seriacoff, Nichiforoff, L.....[1] și Orloff.

Iată în trăsuri generale programul și scopul acestui pumn de oameni fără mijloace și fără greutate în societate:

«Libertate politică, Sub libertate politică se înțelege: drepturile persoanei omenești și selfguvernamentul. Drepturile persoanei sunt: libertatea individuală, libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor, asociațiunei, conștiinței și limbilor naționale. Aceste drepturi ale omului și cetățeanului sunt și trebue să remâie inprescriptibile.

Selfguvernament este : autonomia administrativă a comunei urbane și rurale, apoi a ocolului (volosti), care se compune dintr’un număr de comune, apoi a regiunei locuite de o unitate etnică. Poliția și administrația regiunei va depinde de soborul deputaților aleși de poporul regiunei; acest sobor regional va fi întâia cameră legiuitoare. Soborul imperiului, compus din delegațiunile regiunilor, va gera afacerile imperiului».

Comitetul revoluționar compus în anul 1869 n’a existat, propriu zis, mai mult de patru-cinci luni. Activitatea sa s’a mărginit numai și numai în a da o direcțiune anumită mișcărei studenților, apoi în al doilea rând a avut ca resultat crearea unor legături între grupurile tinerimei, alcătuite de vr’o trei ani înainte în sânul junimei universitare, și în fine în al treilea rând a pus temelia unei organisațiuni a forțelor revoluționare din imperiul rus. Comitetul acesta s’a desființat prin simplul fapt că deja în ziua de 16 Martie 1869 toți membrii săi, afară de Serghiu Neciaeff, au fost arestați și închiși în fortereța Petro-Pavlovska.

Neciaeff, remas în libertate, după arestarea tutulor tovarășilor săi, a crezut de cuviință înainte de toate să creeze în jurul persoanei sale un fel de legendă, care să-i poată servi drept influență, cum era aceia de care se bucurau tovarășii săi arestați, prin cercurile studențimei universitare. Pentru aceasta cel dintâi lucru ce a făcut el, a fost că a respândit știrea, că și densul e arestat și închis în fortăreță. Știrea aceasta o lățise prin capitala Evlampie Ametistoff, în ajun de a fi arestat; el a povestit studenților, că mergând pe o stradă, a întâlnit în cale o trăsură escortată de jeandarmi. Din acea trăsură o mână ’i a aruncat un bilet, pe care s’a găsit scris:

Sunt arestat și dus în fortăreață. Rog a da de știre despre arestarea mea tutulor amicilor.
Neciaeff. Răspândind știrea despre arestarea sea, Neciaeff luă pașaport pe un nume străin și plecă în străinătate.

Sosind în Elveția dânsul se presintă lui Bacunin, Herzen și Ogareff — trei refugiați politici de pe timpul domniei împăratului Niculai, cari au jucat un rol culminant în desvoltarea intelectuală a Rusiei.

Trei refugiați, încărunțiți în exil, au întâmpinat pe noul sosit cu brațele deschise. Neciaeff le-a declarat că este trămis de comitetul revoluționar pentru a se înțelege cu ei în ceia ce privește atitudinea lor față cu noul partid revoluționar din Rusia. Alexandru Herzen, neîncrezător din fire, om cu un temperament așezat, făcând cunoștință mai de aproape cu Neciaeff, a hotărât să se țină în reservă, cel puțin până nu va vedea pe temeiul faptelor modul de a lucra a noiei înjghebări revoluționare. Această reservă a omului cumpănit revolta pe Neciaeff, care imediat părăsi pe Herzen, și se alipi de Bacunin, om cu temperament revoluționar, plin încă de vlaga vieței, doritor de a se cufunda în valurile unei mari revoluțiuni sociale. Auzind despre o alianță ce s’a făcut între misteriosul delegat din Petersburg și Bacunin, Alexandru Herzen a zis:

— Bietul Bacunine; densul e Danton al nostru, pentru care însă revoluțiunea nu s’a făcut încă.

Cuvinte de un crud adever. Bacunine a încheiat un pact pe viață și pe moarte cu Sergiu Neciaeff, care folosindu-se de absoluta necunoștință a bătrânului revoluționar despre împrejurările din Rusia, ’l-a înșelat într’un mod nedemn, ba chiar ’l-a compromis în niște afaceri, în cari Bacunine n’a luat absolut nici o parte. Până la ce grad a fost orbit Bacunine, entusiasmat de a fi întâlnit în fine în tristul său exil un tânăr revoluționar plin de o energie diabolică, devotat până la moarte causei poporului rus, se dovedește prin faptul linei naivități copilărești. Iscusitul conspirator bătrân a «alianței» a consimțit și a iscălit cu propria sea mână o declarațiune, prin care se supune în toate la disposițiunea comitetului revoluționar din Petersburg. In această declarație, între altele, era scrisă și următoarea frază: «.... chiar în caz dacă comitetul va hotără să participe la facere de bancnote falșe — mă voi supune...» Declarațiunea era iscălită cu numele femeiesc de «Matreona», în jos sta scris: «de azi înainte acesta va fi pseudonimul meu. Michail Bacunine». Ce naivitate !....

Peripețiile relațiunilor lui Bacunine cu Neciaeff, au fost fatale celui dintâi, precum ele nu fost fatale și multor altor oameni de bine. Cu toate astea însă, sunt dator a spune chiar aci, de și despre aceasta va mai fi vorba și mai departe, că toate cele debitate în contra lui Bacunine de către Karl Marx și socialiști-marxiști, sunt numai și numai calomnii nedemne și pentru marele economist german și pentru proseliții săi. Biografia lui Bacunine, precum și amintirile scrise de M. Dragomanow, cari în curând vor apărea în limba rusă—vor aduce destulă lumină în această privință. De altmintrelea fisionomia marelui revoluționar rus nu va perde nimic — așteptând ca pasiunile să fie spulberate; timpul neîndurător, va restabili adevărul, istoria la rândul ei va pronunța verdictul său nepărtinitor privitor la calomniatori și calomnii, căci în fața istoriei numai adevărul rămâne nepentor.

Neciaeff după ce ’și-a asigurat participarea lui Bacunine la toate cele plănuite de el singur, a mai esploatat și credința poetului Ogareff, care, ca și Bacunine, a recunoscut comitetul din Petersburg, ca organ suprem al unei organisațiuni revoluționare existente în Rusia.

După această ispravă Neciaeff plecă îndărăt în Rusia, dar temendu-se de a locui la Petersburg, își stabili domiciliul la Moscova. Venind la Moscova, Neciaeff descinse la Uspensky, cu care făcuse cunoștință mulțumită nouă, studenților. El declară lui Uspensky că e membru comitetului revoluționar compus din mai mulți oameni, din cari unii trăiesc în Rusia, iar alții în Europa, între acești membri el numără și pe Bacunine și Ogareff. In sprijinul celor declarate Neciaeff arată, câte-va proclamațiuni revoluționare tipărite la Geneva, și dete în păstrare lui Uspensky și un sigiliu pe care erau săpate, între doue topoare încruțișate, cuvintele: «comitetul executiv», iar mai jos «al partidei narodnaia rasprava».

Nenorocitul prieten al meu, Uspensky, nu cunoștea absolut nimic din trecutul lui Neciaeff, densul îl crezu pe cuvânt și în curând deveni o uneltă în mâinile acestui om energic, ambițios și fanatic. Luându’l drept delegat al unui comitet, Uspensky se consideră de soldat supus al unei organisațiuni puternice, care era menită să producă o revoluțiune politică în imperiul țarilor.

In curând după aceasta Neciaeff organisă un grup de tineri, căruia îi dete ad hoc, în calitate de delegat al comitetului executiv, puterea unui sub-comitet. In acest sub-comitet el numi ca membri pe doi frați Cuznetzoff, pe Ivanoff, student la academia de agricultură, pe Uspensky, iar el însuși s’a făcut președinte. Cu ajutorul sigiliului adus din Geneva, dânsul fabricase câte-va proclamații și ordine, pe cari apoi le respândi într’un mod misterios printre studenți. Oamenii cari primeau asemenea ordine și proclamații, cu ajutorul unor știri falșe povestite de însuși Neciaeff, credeau că în adevăr ordinile vin din partea unui comitet secret, care se află în capul unei organisațiuni revoluționare existente. In toate aceste proclamații și ordine se recomandă mai cu seamă o supunere oarbă puterei lui Neciaeff.

Această mistificare a durat vr’o cinci luni de zile, și cel d’întâi om care a descoperit-o a fost Ivanoff, care prinsese odată pe Neciaeff fabricând ordine de ale comitetului, și aplicându-le sigiliul, ce avea în păstrare la Uspensky. Descoperind frauda, el mărturisi faptul lui Uspensky, care imediat s’a și convins de veracitatea lui. Revoltați, amândoi oamenii cerură explicații de la Neciaeff. Acesta neavând încotro a mărturisit faptul, dar apoi la urmă a declarat lui Uspensky:

— Așa-i; este adevărat că v’am înșelat spunend că există un comitet. Dar pentru ce am făcut aceasta? Pentru că dacă n’aș fi inventat acest comitet, nu mi-ați fi dat încredere, și n’ați fi consimțit de a trăi și lucra pentru desrobirea poporului și distrugerea absolutismului. Am făcut prin urmare acelaș lucru pe care ’l a făcut Scevola, care a mințit lui Porsena, pentru a scăpa Roma.... Dacă azi nu există comitetul revoluționar, fiind-că acela care a fost la Petersburg s’a descompus din causă că toți membrii săi sunt închiși în temniță, trebue oare ca noi să desperăm, trebue să rămânem cu mâinile încrucișate, trebue să ne dăm de învinși ?! Dacă nu există comitet — suntem noi comitetul adevărat!

Acest mod de a raționa ’l-a convins pe Uspensky, și peste puțin și pe cei-l-alți din grupul lui Uspensky, din Moscova. Singurul om, care nu s’a putut convinge, și care perduse ori-ce ilusie despre existența unui partid revuluționar organisat, era Ivanoff. Jignit în amorul său propriu de om cinstit prin nerușinata conduită a lui Neciaeff, dânsul hotără să rupă ori ce relații cu un om ca acesta; și în curând a realisat hotărârea sa, declarând tovarășilor sâi din sub-comitet, că el se retrage, și se lapădă de ori-ce activitate revoluționară.

Această retragere a lui Ivanoff îngrijise foarte mult pe Neciaeff. In imaginațiunea sa ferbinte de fanatic conduită, de altmintrelea foarte logică, a lui Ivanoff îi păru suspectă. El începu a bănui că Ivanoff e hotărât să denunțe totul poliției. Lucru de alt-fel cu desăvârșire falș, precum au arătat faptele. Ivanoff, retrăgându-se din subcomitet, s’a dedat învâțăturei, și petrecea zile întregi în laboratoarele Academiei de agricultură, unde trecea de cel mai erudit și laborios student.

Frământat de bănuieli, Sergiu Neciaeff, sub presiunea fricei de sigur, în curând ajunsese să-și peardă capul. El împărtăși tovarășilor săi temerile sale, apoi, când și aceștia au fost cuprinși, ca și densul, de frică, propuse ca Ivanoff să fie ucis.

In arhiva cancelariei poliției secrete din Petersburg trebue să existe deposițiunea lui Uspensky și a unuia din frații Cuznetzoff, scrisă de mâna acelor nenorociți. Zic că atari documente trebue să existe — de oare-ce pe când eram întemnițat în fortăreața Petro-Pavlowskia, aceste deposițiunî

’mi-au fost citite la un interogator de către baronul Filipeus, secretarul secțiunei a treia a cancelariei imperiale.

Până azi, după aproape un pătrat de secol, îmi mai aduc aminte impresiunea dureroasă ce a produs asupra mea acea cetire! Deposițiunile lui Cuznetzoff mai cu seamă au fost scrise cu o bogăție de detalii privitoare la omorârea nenorocitului Ivanoff, — ceia ce demonstra starea psehico-patalogica a asasinilor.

Iată peripețiele acestei crime, care, după părerea mea, foarte greu se poate numi o crimă politică:

Sergiu Neciaeff, pentru a salva aparențele, adică, pentru a nu da pe față că numai frica singură era stimulul crimei, a făurit un fel de ordin al comitetului «Narodnaia Rasprava», prin care Ivanoff, era condamnat la moarte. Acest ordin, pentru Uspensky și frații Cuznetzoff nu putea însă trece drept o scuză pentru crimă, de oarece ei știau deja că acest comitet nu există de cât în închipuirea lui Neciaeff. Condamnarea la moarte se sprijinea pe considerațiunea că: Ivanoff e spion.

Lucru de alt fel ne adevărat; ceia ce s’a dovedit într’un mod cert când s’a judecat procesul nostru.

Pentru îndeplinirea ordinului dat de comitetul fictiv, Neciaeff a luat asupra sea rolul de călâu.

Așa dar, acest om față cu nenorocitul Ivanoff și a însușit trei roluri în acelaș timp: acela de acuzator, acela de judecător, și în fine acela de călâu.

Oribil!

Puțin după hotărârea luată, crima s’a săvârșit. Intr’o seară de toamnă, la 1869, pe la sfârșitul lui Octombrie, Uspensky, frații Cuznetzoff si Neciaeff tocmesc o sanie și plecă din Moscova, prin bariera Iauzskaia, spre Academia de Agricultură. La intrarea în pădurea Petrovsky ei se scoboară din sanie și dau drumul birjarului, apoi pornesc pe jos până în fața Academiei. Aci conspiratorii deleagă pe unul din Cuznetzoff să intre în edificiu, unde locuiau internii academiei și să cheme pe Ivanoff. Dar de oare-ce Ivanoff putea să refuse să iasă pentru a se întâlni cu niște oameni cu cari dânsul a rupt ori-ce relații, se hotărăște următoarele:

Pe când Ivanoff făcea parte încă de subcomitetul revoluționar, Neciaeff adusese din Petersburg o mică tipografie, compusă din puțin garmont uzat și o mică presă de mână pentru corecturi. Aceste lucruri fură încredințate lui Ivanoff, care le-a îngropat într’o grotă din parcul Petrovsko-Rozumovsky, care înconjură Academia de Agricultură. Rupând ori-ce relații cu foștii sâi tovarăși de conspirație, Ivanoff, n’a predat tipografia, dar a rugat pe Uspensky să-l descarce cât de curând de acest deposit.

Cuznetzoff avea dar misiunea de a spune lui Ivanoff că foștii săi tovarăși au venit să ia tipografia, și prin urmare îl roagă să meargă cu denșii pentru a le arăta locul unde se află ascunsă tipografia.

Înșelăciunea a reușit; nenorocita victimă căzu în capcana întinsă de Neciaeff. Ivanoff ieși din internat, urmat de Cuznetzoff; pe drum întâlniră pe cei-l-alți, și merseră împreună în parc, îndreptându-se spre un lac, pe malul căruia era o grotă. Ajungând la grotă toți intrară, dar la intrare Neciaeff luă loc tocmai alături de Ivanoff. Acesta ceru ca să se aprinză o luminare, de oarece întunericul nu permitea de a se distinge locul unde a fost îngropată tipografia.

In acest moment Neciaeff se aruncă ca o fiară selbatică asupra lui Ivanoff, apucându-l de gât cu mâna stângă; Ivanoff, înțelegând acum că viața sea e în primejdie, că înaintea sea stă asasinul său, cu o energie supremă mușcă degetul lui Neciaeff. Cât p’aci nenorocita victimă era să scape din mânile călăului său, dar în acest moment Neciaeff slobozi cocoșul revolverului, a căruia țeava o aplicase cu mâna dreaptă la tâmpla victimei sale. Se auzi o detunătură seacă și.... Ivanoff căzu grămadă. Moartea a fost instantanee.

După asasinat omorîtorii se sfătuiră ce să facă cu cadavrul, Neciaeff dete sfatul ca corpul să fie aruncat în lac — și frații Cuznetzoff, dupe ce legară de picioarele victimei patru bolovani găsiți în peșteră, tîrîră cadavrul până la lac, unde îl deteră la fund.

Întoarcerea asasinilor la Moscova era si mai lugubră, de cât toate peripețiele groaznicei crime săvârșite. Toți patru merseră pe jos până la barieră, fără a’și zice un cuvânt, fără a se uita unul la altul. Unul din frații Cuznetzoff, cel mai mare, tremura de emoțiune, fălcile i se contractaseră printr’un rictus convulsiv. Băgând de seamă această stare nervoasă a unuia din participatorii la asasinare, Neciaeff la bariera orașului propusese să intre cu toții într’o cârciumă. Aci toți patru beură câte un rachiu, apoi plecară spre locuința lui Uspensky.

Odată acasă, asasinii simțiră o prostrațiune nervoasă groznică; Uspensky avu un atac de nervi, frații Cuznetzoff, palizi ca moartea priveau înmărmuriți la tovarășul lor care plângea și suspina. Singur Neciaeff, cu ochii schințeind de lumină și mușcându-și unghiile vroia să pară impasibil.

— Sunteți niște mueri! esclamă el. Am omorât un spion, și pentru acest fapt de înaltă dreptate aveți remușcări de conștiință ? !.... Gândiți-vă la cei ce zac în temnițe, la tovarășii noștrii zidiți pe viață în Petro-Pavloskaia și veniți-ve în fire!... Mâne am să părăsesc Moscova; trebue să plec în străinătate, pentru a aviza acolo pe tovarășii noștrii că v’ați alcătuit într’un comitet central, și pe urmă mă voi întoarce. Acum suntem legați pe viață prin sângele lui Ivanoff, deci sunt sigur de voi.

După aceasta asasinii s’au despărțit, iar a doua zi Neciaeff părăsi Moscova, pentru a nu se mai întoarce nici odată în dărăt. El plecă din Petersburg direct în Elveția.

Și pe când dânsul povestea lui Bacunine la Geneva despre închipuita activitate a unui Comitet central din Rusia, despre executarea unui spion, despre formidabilele forțe ale partidului revoluționar, care în închipuirea sa îmbrățișase deja Rusia întreagă—acolo, în imperiul țarilor poliția a descoperit cadavrul lui Ivanoff, și peste puțin a dat de urmele asasinilor.

Arestarea lui Uspensky și perchizițiunea în librăria Cerkezoff era cea mai mare isbândă pentru poliție, căci în acea librărie, printre rafturi s’au găsit între altele și o mulțime de proclamațiuni de ale pseudo-comitetului «narodnaia rasprava», iar într’o crăpătură de zid sigiliul acestui comitet, cu emblema sea barocă și stupidă de două topoare încruțișate. Arestantul Uspensky refusă să dea ori-ce explicare, și rămase mut înaintea geandarmilor instructori. Dar în curând acest mutism al lui nu mai servea la nimic, căci poliția arestase pe toți cunoscuții sei, și între alți pe frații Cuznetzoff.

Aceștia doi, o dată despărțiți de ori-ce contact cu oameni, căzuse pradă unei desperări cumplite și destăinuiră tot, absolut tot ce știau. Deposițiunile lor desvăluesc întreaga activitate a lui Neciaeff la Moscova, asemenea și toate peripețiile asasinării lui Ivanoff.

Imediat dupe descoperirea acestor fapte, împeratul Alexandru al II-lea, care el însuși citea toate deposițiile, ordonă ca judecata acestui proces politic, să se facă în public de către Curtea cu jurați.

Așa dar, mulțumită lui Neciaeff și faptelor comise de densul, mulțumită efectului ce trebuia să producă asupra societăței întregul șir de minciuni, înșelăciuni, cruzimi, făptuite de eroul principal al procesului, țarul hotări ca acest proces politic să fie primul proces de acest fel, judecat într’un mod regulat.

Până atunci procesele politice se judecau de către o comisie de generali și senatori, numită ad-hoc.

Și în adevăr, procesul lui Neciaeff a produs efectul dorit. Scârba și desgustul ne-a cuprins atât pe noi, cei implicați în acest proces, cât și întreagă societate rusă. La un singur lucru însă n’a ajuns guvernul absolutist, și anume la acela, ca societatea cultă să ne amestece pe noi, toți, în acelaș morman de noroi, în care căzuse Neciaeff cu nenorociții sei tovarăși din Moscova. Ba atitudinea corectă și demnă a lui Uspensky a fost remarcată chiar de public. Nenorocitul Uspensky nu mai tăgăduia nimic, dar nici nu acuza pe nimeni, chiar vorbind înaintea juraților de Neciaeff, dânsul era reservat, și declara că ’și explică conduita acestui om prin faptul că starea societăței ruse a produs pe acest fanatic așa cum este el; că fanatismul lui Neciaeff și devotamentul său pentru revoluțiune sunt cauzele cari ’l-au făcut pe dânsul, Uspensky, să nu părăsească pe Neciaeff nici atunci, când a văzut clar că nici un comitet revoluționar nu există în realitate.

In fața juraților s’a desemnat mai cu seamă într’un mod foarte simpatic figura domnișoarei Dementieff, care dupe doi ani de întemnițare în fortăreța Petro-Pavlovskaia s’a înfățișat înaintea juraților în toată demnitatea unei victime absolut nevinovate. Singura vină a ei a fost că era fidanțata lui Tcacioff. Cu toate astea însă curtea cu jurați a condamnat-o la exil, pentru ideile sale umanitare, și pentru critica sea făcută regimului absolutist. D-nul Tcacioff, a cărui participare la comitetul revoluționar din Petersburg, adică la acea grupă de oameni care după ce s’a format imediat a și fost arestată,[2] și prin urmare nu s’a descoperit de instrucție, în cât curtea cu jurați nu ’i-a găsit absolut nici o vină, totuși a fost condamnat la exil.

In ceia ce privește pe Uspensky și frații Cuznetzoff, ei au fost condamnați la muncă silnică pe 20 ani, iar cei-l-alți la exil în Siberia, sau nordul extrem al Rusiei europene.

În privința noastră a celor fugiți din exil, guvernul a dispus sechestrarea tutulor averilor, degradarea din drepturile civile și privilegiile nobilimei, și aplicarea articolelor din codul penal privitoare la refugiații politici, adică pur și simplu condamnarea la munca silnică în batalioane disciplinare de arestanți (arestanskie rotî).

Înainte de a urma cu povestirea faptelor posterioare procesului Neciaeff, cred că voi face o plăcere cetitorilor povestind restul din biografia acelora din condamnații din acest proces politic, despre cari am vorbit până acum. Și aceasta pentru că despre dânșii nu se mai vorbește nimic în memoriele mele de aci înainte.

După pronunțarea verdictului, condamnații fură expediați în Siberia, iar cei achitați de juriu (vr’o 15 inși) trimiși în exil după obiceiul rus. Frații Cuznetzoff trăiesc încă acum în Siberia de răsărit, iar nenorocitul Uspensky a murit acum vr’o șapte-opt ani în minele de la Nercinsk. Moartea acestui om merită a fi menționată aci mai cu de amănuntul. In ultimii ani ai vieței sale Uspensky devenise un psihopat și starea sa sufletească avea o înrîurire foarte defavorabilă asupra psihicului tovarășilor săi. Într’o vreme, pe la sfârșitul iernei codeținuții săi politici observară că directorul temniței, un om crud și sălbatic, profitând de starea sufletească a lui Uspensky, adese-ori îl scotea din temniță și îl ținea la el acasă o zi-două. In același timp, codeținuții săi mai observară că directorul află de la un timp încoace câte-ceva dm cele despre ce vorbeau ei între ei, precum și despre planurile lor privitoare la vre-o scăpare din Siberia.

Se născu bănuiala, că Uspensky s’a demoralisat și a devenit spion. Arestanții începură a se sfătui, că ce este de făcut; se adresară la Uspensky și îi cerură explicații; dar acesta drept respuns s’a crezut grav insultat de bănuială și a refusat ori-ce lămuriri. Atunci tovarășii săi de închisoare, îndemnați mai cu seamă de unul, hotărâră să scape de un tovarăș-spion cu ori-ce preț.

Nenorocitul a fost spânzurat în celula sa de către tovarășii săi de temniță. In curând după moartea lui Uspensky s’a descoperit că acuzatorul său era adevăratul spion, și că reposatul n’avea absolut nici o vină. Această descoperire a produs o așa groaznică impresie asupra celor cari ’l au condemnat la moarte, în cât arestantul politic care aruncase lațul în gâtul nenorocitului, a înebunit.

Curioasă coencidență! Uspensky a luat parte la asasinarea lui Ivanoff, acuzat de a fi fost spion, și... la rândul său colo în fundul Siberiei soarta a voit ca și el să moară acuzat pe nedrept de tovarășii săi de a fi fost spion!

Un alt condemnat din acest proces, d. Nichiforoff, a înebunit la Șencursk, un altul, Ienișerloff, s’a împușcat; Tcacioff a murit în Franța, unde s’a refugiat, fugind ca și mine, din exil; soția sa, fosta d-ra Dementieff, a isprăvit apoi studiile de medicină în Franța, și a remas acolo, ocupându-se cu practica medicală. O altă victimă a acestui proces, d-na Babarîchova, a cărei vină a fost că voind a scăpa pe soțul seu, un oficer de artilerie, care a dat lui Neciaeff 50 ruble, a declarat că acești bani i-a dat dânsa, iar nu soțul ei—dînsa a contractat în temniță o boală groasnică, care a dus-o în mormânt.

Ea a murit la Paris. In fine d. Felix Volchowskoi, un om erudit și talentat, care nici că cunoștea pe Neciaeff, a perdut auzul în temniță, și a fost exilat, după ce jurații ’l-au achitat. Bătrân și sdrobit fizicește, dânsul trăiește acum la Londra, unde se ocupă cu jurnalistica, colaborând la ziarele englese, împreună cu Stepneac.

Iată dar soarta oamenilor din acest proces.

Aflând toate peripețiile acestui nenorocit proces, și fiind adânc impresionat de toate detaliile lui, cari se desfășurau acum în fața publicului — mare ’mi a fost mâhnirea, și legitimă a fost ura ce simțeam că se ridică în sufletul meu contra lui Neciaeff. Știam că dânsul trăiește ascuns în Franța, de teamă de a nu li extrădat, ca un criminal ordinar. Deja înaintea sosirei mele in Elveția, guvernul rus ceruse extrădarea lui dela guvernul federal al republicei elvețiane, și Neciaeff cât p’aci era să fie remis în mâinile poliției muscălești, dacă n’ar fi dispărut la timp, fugind din Elveția la Londra.

Aveam de gând să aflu adresa lui, și să-i scriu tot ce aveam pe suflet în contra odioasei sale conduite. Oelsnitz, care locuia împreună cu mine la Arona, la lacul Magiore, me sfătuia să nu mă pun în comunicație cu Neciaeff, de a nu’i scrie nimic și de a-l desprețui, precum merita.


  1. Oamenii cari mai trăiesc în Rusia, în memoriile mele sunt desemnați numai cu o singuia liteia oare-care.
  2. Vezi «Temnița și exil», editura Gazetei Săteanului 1894