În exil/În loc de prefață
I.
David Hume, unul din filosofiĭ secoluluĭ XVIII, începênd cu empirismul, a ajuns în filosofia sa până la negarea chiar a ființeĭ. Acest filosof zicea că noĭ n’avem de cât sensațiĭ, sau niște impresiĭ în presența lucrurilor, iar în absența lor imaginĭ, carĭ nu sunt alt ceva de cât impresiunĭ, însă maĭ slabe. Sensațiunile, sau iarășĭ impresiunile, sunt niște percepțiunĭ; imaginile sunt — ideĭ. Sensațiunile, imaginile, percepțiunile și ideile nu sunt la rêndul lor de cât nıste fenomene ale euluĭ nostru. Există oare vr’o ființă deosebită de aceste fenomene? O ființă externă, care să fi fost causa sensațiunilor noastre? O ființă internă, subiectul sensațiunilor noastre, subiectul și causa vrerılor noastre în urmă? O ființă supremă, principiul totaleĭ existențe?
Noĭ vedem sensațiunile noastre, ele există; dar vedem oare niscaĭ-va operațiunĭ, carĭ le fac să se nască? De asemenea, vedem vrerile noastre, ele există; dar vedem oare vre-o forță care le naște? Nu vedem, nu găsim în conșciința noastră de cât fenomenele deja produse. Noĭ nu vedem ceia ce le-a produs, nicĭ dacă vr’o ființă le produce; ideia despre o forță liberă, ideia despre o causă înlăuntrică sau externă, suflet, natură, Dumnezeu, sunt niște închipuirĭ, niște chimere. Ceea ce vedem noĭ sunt numaĭ asociațiunĭ de ideĭ, adică raporturĭ dıntre ideĭ.
Această doctrină filosofică a luĭ Hume, poartă numele de Nihilism, pentru că neagă existența ființeĭ, și nu admite decât fenomenul ca existență. Ce fel de morală decurge din această doctrină filosofică? Este următoarea: Nu există nicĭ un bine în sine, nicĭ o îndatorire pentru voınța,—care nu e liberă. Hume arată sentımentele carĭ exıstă în om, și ale căror efect este unirea oamenilor între eĭ, și tocmaĭ pe aceste sentimente sprijinește el morala sa. Desvoltatoriĭ filosofieĭ luĭ Hume au fost mai cu seamă Adam Smith și Ieremie Bentham. Cel dintêĭ economist și moralist, desvoltând teoria luĭ Hume zice: «Regula conduiteĭ omeneștĭ constă în a urma acestor sentimente.» Cel din urmă zice: «Singurul principiu al acțiunılor noastre este interesul personal». O dată ce toate ideile decurg dın sensațiunile noastre, orĭ ce bine nu maĭ poate fi alt ce-va de cât o plăcere, orĭ ce cumpătare un simplu calcul al plăcerilor și orĭ ce virtute—o simplă prudență Omul prin natura sa e egoist. Morala nu este de cât «regulamentarea egoismuluĭ». Plăcerea e o cantitate, ea se mĕsoară. Bentham dă regulele a un fel de morală aritmetică, pentru a face ast-fel evaluarea plăcereĭ: sunt plăcerĭ maĭ viĭ și maĭ întinse, sunt plăcerĭ maĭ durabile, maĭ fecunde, sau apte de a produce plăcerĭ noĭ, sunt plăcerĭ maĭ curate, în care se amestecă maĭ puțină durere. Aceste cantitățĭ se pot cântări și compensa și prın urmare se pot alege cele maĭ marĭ Despre calitatea plăcerilor Bentham nicĭ că se preocupă. Plăcerea e plăcere—și atât; «cel maĭ odios lucru plăcut are un bine în sine, și nu e odios de cât întru cât să pedepsește în urmă»
Ce devine societatea, când interesul personal cârmuește viața fie-căruĭ om? Desacordul intereselor nu va produce oare luptă, răsboĭ? Nu, respunde Bentham: Interesele generale sunt în armonie și dacă interesele personale sĕ ciocnesc, căcĭ cĭognirea intereselor individuale dovedește numaĭ că interesul personal a fost rĕu înțeles. Interesul personal bine înțeles e tot-dea-una identic cu dreptatea Simpatia ne face fericițĭ, când privim fericirea altuia; simpatia e bunul tutulor oamenilor, ea e unirea tutulor intereselor. Revoluțiunea francesă a proclamat drepturile omuluĭ, și reu a făcut, zice Bentham, căci nu există drepturĭ ci numaĭ interese, carĭ pot satisface întreg binele public.
Am resumat aci modul de a cugeta al luĭ Hume și al prozeliților seĭ, de oare ce Nihilismul filosofic a dat prilegiu mareluĭ scriitor rus Turgheneff de a porecli de «nihiliștĭ» pe oameniĭ din generațiunea revoluționară din Rusia de la 1863 pênĕ la 1873.
N’a avut dreptate Turgheneff dând acest nume revoluționarilor din Rusia, căcĭ nicĭ unul dintr’aceștĭ revoluționarĭ n’a fost nihilist după calapodul luĭ Hume, precum n’a fost nicĭ realist după principiile filosofice ale luĭ Bentham[1].
Să mĕ încerc dar a descrie aci ființa morală și intelectuală a nihilistuluĭ, nu după cum l’a descris Turgheneff, care trăind la Paris, nicĭ o dată nu ’l-a cunoscut, după cum îl cunosc eu, care am crescut, m’am educat și am suferit în mediul «nihilist».
In ceia ce privește pe Turgheneff, trebuĭ să spun, că marele scriitor rus cu câțĭ-va anĭ înaintea morțeĭ sale, după ce a citit maĭ multe cărțĭ scrise de nihiliștĭ în străinătate, ’șĭ-a schimbat părerea; și când a primit din partea autoruluĭ acesteĭ cărțĭ un mic volum de poeziĭ, intitulat «Din fundul temnițelor» (Is-za-reșotki) a zis, adresându-se către Herman Lopatin:
— Ceĭ din Geneva prea aspru mĕ judecă, n’am cunoscut generațiunea tînĕră din Rusia, și de aceia am greșit; dacă așĭ fi cunoscut’o ultimul meu roman era să fie scris alt-fel.
Printre scriitoriĭ rușĭ, acela care maĭ adênc a analisat tipul revoluționaruluĭ rus, este Alexandru Herzen; acel Herzen, care în anul 1846 a iscălit la Londra împreună cu frațiĭ Brătienĭ, cu Kossuth, Mazzini, Louis Blanc și alțiĭ, faimosul apel către popoarele Europeĭ, chemĕndu-le să sfărîme jugul rușinos al robieĭ.
Și iată în ce mod desvĕlue Alexandru Herzen credințele și aspirațiunile revoluționaruluĭ din Rusia:
«Voĭ începe, prin a povesti într’un mod cât se poate de concis și precis cum actuala stare a civilisațiuneĭ din occident s’a reflectat în inteligența noastră din Rusia.[2] Noĭ, ceĭ din Rusia, față cu Europa suntem niște simpli spectatorĭ, formațĭ, ce e drept, prin știința europeană dar avênd o altă origină, alte tradițiĭ. Europeniĭ nu sunt obicinuițĭ să asculte părerĭ străine; eĭ au fost și sunt civilisațiunea… întreagă civilisațiune pentru restul lumeĭ de aceia se cred a fi singura istorie mare, singurul și unicul grandios present.
Dar vaĭ! Aureola care înconjoară fruntea europeanuluĭ nu ne maĭ ĭa privirea. Civilisațiunea europeană e ca și o mare care debordează, ea nu poate nicĭ să rămâie în vechea sa albie, nicĭ să depășească limitele fatale. Ea se sbuciumă între stâncĭ, pe carĭ nu le poate depăși, nicĭ înghiți, nicĭ tîrî după sine, — de aci o confusiune stranie, o agitație sterilă; valurile atacă, valurile se retrag — și fiasco urmează după fiasco.
«Civilisațiunea europeană nu poate intra într’o nouă albie, fără de a arunca departe de la sine vechea sa îmbrăcăminte, sdrențele sale usate, la carĭ ține în ruptul capuluĭ. Ea e prea calică pentru a ceda o parte din moștenire, și n’are destulă abnegație pentru a se resemna la repaosul onorabil al uneĭ bătrâne regine, care uitând coroana, sĕ ocupă de ale gospodărieĭ; ea remâne pururea într’o stare de fluctuație provizorie, și, fără să știe e ipocrită, mulțumindu-se cu vorbe, fără a avea realitatea.
«Temeliile și forma actualuluĭ stat și a societățeĭ—așa precum ele s’au elaborat prin istorie, adică fără un plan și unitate — nu maĭ corespund exigințelor științeĭ și conștiințeĭ uneĭ minoritățĭ active, care e farul omenireĭ întregĭ. Tot ce au avut elastic aceste temeliĭ și această formă au dat; s’au făcut tot felul de combinațiunĭ, tot soiul de compromise, și de acum nu se maĭ pot face reforme, fără de a dărîma și nimici. E necesar ca mintea omuluĭ să se oprească, să declare că nu maĭ poate merge înainte, sau să se decidă a jertfi bazele «eterne» ale societăței.
«Și ce sunt aceste base eterne? Nu sunt alt ceva de cât basele foarte temporale ale unei organisații bicefale, hibride—de stat ex-feudal, burghez și militar, adică de un compromis între două extremități, de o diagonală nesigură între libertate și autoritate, de un eclectism social și politic, care neutraliseazâ. ori ce inițiativă. Spre acest juste milieu gravitează, oscilând, toate națiunile civilisate. Visurile din trecutul glorios, visuri despre un viitor mai senin, le mai turbură și nu le permite a să supune cu resemnarea acestui juste milieu; dar aceste platonice remușcâri de conștiință se vor calma, precum remușcarea creștinească s’a calmat în ceia ce privește păcătoșia neamului omenesc; aceste remușcări vor rămânea poate numai ca niște amintiri plăcute, ca pia desideria, ca un generos romantism, ca rugăciunea bogatului pentru cel sărac. Și apoi, nu văd o necesitate neapărată, ca idealul formulat să se realiseze într’o anume parte a lumei; lucrul de căpetenie este ca el să se-realizeze — și atât. Omenirea nu se oprește unde vrea, ci acolo unde puterile au lăsat-o, unde plasticitatea, energia s’au sleit. Lucru firesc, că nici prin gând nu ’mi trece ca lumea latino-germană să mi-o închipuesc esclusă din viitoarea palingenesie socială, pe care tocmai aceste popoare au relevat-o omenirei. Toți sunt invitați de natură și de istorie, dar este imposibil de a intra în lumea nouă, purtând, ca Atlas, vechea lume pe umeri. E necesar de a muri «în vechiul Adam», pentru a renaște în «noul Adam» — adică, trebue neapărat să trecem printr’o revoluțiune cu desăvîrșire radicală.
«Știu că e greu, e foarte greu de a defini într’un mod concret ceia ce trebue să fie revoluțiunea radicală. Dar să luăm un singur exemplu pe care ni’l oferă istoria: revoluțiunea creștină.
«Lumea orașului etern» se ducea, gonită de barbari, sleită, căzând sub povara prea grea pe care Roma’i încarcase umerii. Lumea aceea poseda trecutul său propriu, prestigiul puterei, civilisațiunea, avuția; ea putea s’o mai ducă încă mult timp, dar.... a sunat ora unei revoluții, care ’i zicea: «virtuțile tale sunt vicii, ideile noastre sunt absurde pentru tine, deci între noi și tine — nimic comun». Era necesar sau de a învinge.... sau de a cădea în genunchi înaintea crucei, și a Celui Restignit.
«Cunoașteți legenda despre acei marinari cari se întorceau din Grecia și Italia pe timpul lui Tiberiu. Ei povesteau că într’o noapte, pe când vâsleau în apele Peloponesului, un om sinistru le apăru printre niște stânci de pe mal, și le făcu semn de a se apropia. Acest om le-a strigat: «Pan a murit!»
«N’a murit p’atunci bătrânul Pan, dar era în agonie, și nu mai putea să scape de moarte. Ungerea sa cu mir a durat un secol. El s’a făcut creștin, s’a călugărit și a lăsat averea sa mănăstirilor. Un călugăr ocupă locul Cesarilor, și Olimpul se transformă într’o grădină a Lazaretului, umplându-se cu muribunzi, slăbănogi, executați; în loc de Iupiter era acum o cruce cu cel Răstignit, în loc de zeii veseli — două femei în lacrimi. Iată ce înțelegem noi sub revoluțiune.
«Lumea creștină a avut și ea, la rândul său, crisele sale, transformările sale, evoluția sa, dar n’a avut o revoluție. Renașterea, reforma, n’au ieșit din sînul bisericei, ele au simplificat’o, au remaniat’o, au înpodobit’o numai. Chiar Revoluția cea mare nu represintă de cât secularisarea creștinetăței, și canonisarea lumei antice; ea e creștină și romană prin geniul său, sacrificând fără îndurare pe individ pentru «Salus populi» pentru «stat» pentru «republică», precum biserica a sacrificat pe omul pentru «mântuirea sufletului » Revoluțiunea, luptând, a atins niște principii drepte, dar nerealisabile în condițiunile actualului stat :
Dărîmăturile ’i au oprit pășirea înainte.
«Drepturile persoanei juridice.
«Drepturile omului.
«Dreptul rațiunei.
«Libertate, Egalitate, Fratern"'
«Curcubeu plin de făgădueli!
«Inviolabilitatea individului se sfărâmă de protecțiunea absolută a statului, drepturile omulul se lovesc de dreptul roman; libertatea e imposibilă sub omnipotența statului; Egalitatea e o himeră față cu inegalitatea desvoltărei, Egalitatea între somitățile inundate de lumină și mulțimea cufundată în întuneric ? Ce fel de fraternitate poate fi între stăpânul care usează și abuzează de capital, și între lucrătorul usat și abusat de muncă — singurul avut al său... Europa ’mi se presintă ca un om, care a ridicat piciorul pentru a păși peste fruntarii și cuprins de odată de nostalgie, a rămas în acea posiție neplăcută.
«Nimeni nu silește pe europeni de a se expatria, dar atunci rămâneți liniștiți, și aruncați haina revoluțiunilor de la 93 — 48. Cumulul conservatismului și revoluționarismului începe a deveni revoltător. Aveți remușcări, și pentru a vă justifica în ochii burghezimei, voi repetați mereu vechiul cântec privitor la peirea moralei, ordinei, familiei. Despre religie nu pomenesc, căci nu o aveți. Religia pentru voi e un fel de frâu pentru a înfrâna poporul muncitor.
«Morala, familia ! Care morală ? Morala ordinei existente, morala respectului autorităței și a proprietăței. Restul — glume.
«Și, când a fost o revoluție imorală ? Revoluțiunea tot-d’a-una a fost strașnică, aspră, virtuoasă din necesitate; ea e tot-d’a-una devotament, pentru că tot-d’a-una e primejdie, peirea indivizilor pentru principii. Cei dintâi creștini au fost oare ființe imorale ?
«Socialismul chiar în fasele sale cele mai exaltate nici o dată n’a ajuns până la ideia comunităței bunurilor propagată de apostoli, nici la ideia republicei copiilor lui Platone, nici la negațiunea familiei penă la dorința de a crea instituții de infanticid și de case publice pentru celibatari...
«Nu e vorba în realitate nici de familie, nici de morală, ci e vorba de a salva puțin libertatea, și mult, mult de tot proprietatea. Restul e elocință, circonlocuțiunea. Proprietatea — iată blidul cu linte pentru care Europa revoluționară și democrată ’și-a vândut prioritatea principiilor Marei Revoluțiuni de la 1789. Democrația europeană a preferat să devie rentieră retrasă din afaceri. Perfect! Dar atunci de ce dânsa se mai fălește că face aceasta pentru fericirea omenirei și mântuirea civilisațiunei ?»
Aceste citații, cam lungi, resumează, după părerea mea, perfect, convingirele fundamentale ale nihiliștilor asupra trecutului revoluționar a Europei; în aceste citații se concentrează întreagă critică nihilistului în ceia ce privește democrația europeană.
Trec acum la citațiile prin cari Alexandru Herzen formulează convingerile intime ale nihilismului :
«Noi, societatea cultă din Rusia, suntem abia în ajunul istoriei noastre. — Am vegetat, ne am întrupat, apoi ne am instalat. Am trecut printr’o învățătură crudă, și n’avem cu noi de cât conștiința forțelor noastre și a aptitudinei noastre. Dar acestea sunt mai mult simptome de cât fapte. Noi, propriu zis, n’am trăit încă; am fost o mie de ani în pământ și două secole la școla — imitațiunei. Noi abia ieșim din germene.
«Tot ce are Occidentul—toate meșchinăriile sale ne lipsesc. Nimic roman, nimic din antichitate, nimic catolic, nimic feudal, nimic cavaleresc și aproape nimic burghez în amintirile noastre. De aceia nici un regret, nici un regret, nici o relicvie nu ne oprește. Monumentele noastre sunt inventate, — convinși fiind că un inperiu nu poate exista fără a avea monumentele sale. Cestiunea pentru noi nu constă în păstrarea și conservarea achisițiunilor noastre, nici în înmormântarea morților noștri ; acestea nu ne îngrijesc; noi suntem preocupați de cestiunea: de a ști unde sunt cei vii!
«Descendenți de coloni și nu de cuceritori, noi suntem un popor de țărani. Poporațiunea rurală e basa și seva noastră. Torentele de slavi au căzut peste platoul dintre Dunăre și Volga, s’au așezat acolo și au ocupat solul, care nu aparține nimănui. Ei n’aveau titluri, ci numai foame. Popoarele finice, cari trăiau în păduri, s’au contopit cu slavi, d’aci mai multe cuvinte turanice în limbă și trăsuri etnice turane la noi.
«Nimic eroic în originele noastră.
«Pe ici pe colea câte un oraș, apoi sate și iar sate întărite, niște principate ce se formează, apoi un stat federal rău alcătuit. După aceasta jugul mongolilor,—lupta, desrobirea, și un stat în creștere.
«Poporul de țărani s’a întocmit în stat, și tocmai pe aceasta se întemeiază viitorul său și originalitatea sa, precum și credința sea în pământ: că adică pămentul pe care’l cultivă, aparține lui, și rămâne inalienabil pe tot timpul cât rămâne individul în comună.
«Trăind în curgerea lungilor secoli, plecat sub jugul robiei, țeranul rus a conservat religia sea pentru pământ: Lovitura cea mai tare pe care a primit-o poporul rus, a fost cea dată nouă de civilisațiune, care se încercase de a ne desnaționalisa, fără a ne umanisa, și tocmai dânsa ne a relevat socialismul, de care are așa mare frică.
«Poporul de prin sate, țărănimea, a remas în afară de civilisațiunea impusă nouă. Marele pedagog Petru I, în ceia ce privește țerănimea, s’a mărginit în a o încatina și mai tare. Țăranul ultragiat, prădat, vândut ca vita, din când în când ridica capul, și atunci curgeau șiroaie de sânge. Rescoalele țărănimei au făcut pe Ecaterina II să se cutremure în tron. După rescoală, țăranul, tot-d’a-una învins de armată, a căzut din nou în starea sa de desnădăjduire tăcută, ne mai țiind la nimic în lume, afară de pământ, singurul isvor, care ’i mai remânea pentru a nu muri de foame.
«Și pe când țăranul-soldat trecea Balcanii și Alpii, câștigând victorii peste victorii și lărgind mereu hotarele imperiului, tatăl-său și frații săi mureau sub vergi, prădați în mod legal de o nobilime avidă, cheltuitoare și sălbatică ; totul i s’a răpit—virtutea sea musculară, femeia sea, copilul seu, și printr’o uimitoare lipsă de logică, singurul lucru care ’i mai remânea era — pământul.
«Câte lacrimi n’au stropit acest pământ țărănesc ? Aceste lacrimi au cimentat legătura strânsă dintre pământ și țăran. Nimeni nu știe ce a suferit țăranul nostru pentru prosperitatea statului. Tânguelile sale, strigătile sale de durere, suspinul seu de agonie, revoltele sale supreme — totul și toate sunt pierdute în archivele poliției. Acest Laocoon al nostru perise cu fiii sei într’o noapte neagră de iarnă, fără ca să aibă un sculptor, martorul luptei sale cu cei doi șerpi: nobilirpea și ocârmuirea. Zăpada acoperi totul eu lințoliul său; Și tocmai această crimă istorică a ajutat pe țăranul nenorocit de a legalisa dreptul său la pământ.
«Dacă emanciparea s’ar fi făcut înaintea crimei, pământul ar fi fost răpit de la țăran, fără ca dânsul să fi fost liberat în adevăratul sens al cuvântului. O jumătate de secol de martiriu și de suferințe mai mult, au salvat instrumentul de muncă...
«Și tocmai pământul a fost aproape uitat de către revoluționarii la Occident; el a fost lăsat în al doilea plan ca și țăranul. Totul se făcea în orașe și prin orașe, totul pentru tiers-état; une ori era câte un gând despre lucrătorii de oraș, și aproape nici un gând despre țărani. Resboiul țăranilor din Germania e o excepțiune, — dar ei cereau pământ și au fost nimiciți. A fost secularizarea, confiscarea, parcelarea, trecerea din mână în mână, de la clasă la clasă — deplasarea pământului — dar n’a fost nici o basă nouă, nici un nou principiu, nici o organisație generală. N’am auzit nimic nici din înălțimea tribunei groaznicului Convent, de cât de la Robespierre care s'a urcat pe tribună pentru a renega ideile sale agrare, nici de pe vîrful baricadelor din Iunie! Unul — Lasalle — a crezut că pământul prea leagă, prea fixează, îngreuiază libertatea individuală a lucrătorului, reține pășirea sea înainte ca o ghiulea atârnată de picioare; în ceia ce ne privește pe noi, — ne simțim mai bine, când avem sub picioarele noastre solul, care ne hrănește, de cât dacă ne-am balansa în aer după capriciul vântului, fără de a avea un alt reazim în contra mizerii de cât greva și calea parlamentară.
Departe de noi ideia că raportul nostru cu pământul ar fi soluția cestiunei sociale, dar noi totuși suntem convinși, că aceasta este basa uneia din soluții. Ideile sociale în încarnarea lor vor avea o varietate de forme și de aplicații ca principiu monarhic, aristocratic, constituțional. Soluția noastră nu e o utopie, ci o realitate, un fapt. Condițiunile geografice ne sunt favorabile. Cestiunea pentru noi constă nu în a nega, ci a afirma dreptul la pământ, a'l ridica în conștiința țăranului, a’l generalisa, desvolta, aplica și a’l corige prin neatârnarea personală.
«Comuna patriarchală a conces individului pământul, pe prețul libertăței sale. Omul rămâne legat de sol, de comună. Cu pământul împreună el a trecut rob la boeri, cu pământul micșorat înbucătățit el a fost emancipat. Acum e necesar să’l emancipăm de pământ, fără ca el să’l piardă. Îi trebuiește Pământ și Libertatea.»
Trecând apoi iară și la Apus, Alexandru Herzen scrie, adresându-se către democrația europeană :
«Libertățile voastre.... și unde sunt ele?
«Trebue să te urci foarte sus pe Alpi sau să treci peste mări, pentru a vedea cea mai rudimentală libertate.....
«Orgoliul unul trecut mare nu vă permite de a vedea actuala voastră stare, causele ei, primejdia care vă amenință....
«Primejdia voastră nu-i din partea Rusiei; dacă Rusia a mers până la Paris, cauza e că mai sunt prusieni și alți germani, cari îi țin în tovărășie și le arată calea....
«Primejdia nu e în Rusia, ci în avortarea revoluțiunei pentru Europa civilisată....
«E crud de a tulbura visurile unui bătrân, pe care noi îl stimăm, dar pentru ce densul e așa de arogant și așa de orb, așa de provocător și așa de netolerant ? S’ar părea ca și cum el ar vorbi încă de pe tribuna convențiunei resimându-se cu mândrie pe drepturile omului, inviolabil, liber și respectat în ființa sa. S’ar părea că Europa a remas încă volteriană a enciclopediștilor, a iacobinilor și jirondiștdor, a lut Kant și Schiller.
«Noi suntem gata de a onora în democrația europeană trecutul ei. Noi nu voim alt ceva de cât să acoperim ranele sale, ca semn de gratitudine pentru povețele primite....dar ceasornicul acestei democrații a stat.
Intr’o altă scriere acelaș scriitor rus vorbind despre elementele sociale din cari se compune Rusia modernă scrie următoarele.
«Jos, la basă, avem comuna rurală; liniștită în așteptările sale, lentă, dar sigură în desvoltarea sea, conservatoarea ca muma care păzește la sînul său copilul mult dorit. Comuna e monada țăsăturei enorme care poartă numele de Rusia.
«Sus, alăturea de stat, care turtește cugetul liber, o forță, o putere recunoscută de inimicii sei, de către împeratul, de către biserică, de către literatura polițienească, e Nihilismul.
«Acest Nihilism cu toate astea nu e nici un fel de organisație, nici un fel fie complot — ci o convincțiune, un mod de a privi lucrurile. Tocmai înaintea acestei convingeri, în fața acestui mod de a'și înfățișa lucrurile, împăratul Alexandru al II-lea, întâlnind odată pe stradă câți-va studenți, a zis, adresându-se către ministrul său de resboi. — «Să-ți fie frică mai cu seamă de acest inamic!»
Repausatul împărat, omorît la 1881 pe stradă, avea mare dreptate. Convingerea liberă, modul de a privi lucrurile fără vr’o piedică teologică, fără considerații lumești fără idealism, romantism, fără vr’o virtute de paradă sau rigorism afectat — nu provine de cât din știință. Această goliciune tocmai a înghețat inima autocratului.
Dar ce legătură poate fi între un popor semi-selbatic și între nihilism, despre care scrie Alexandru Herzen?
«O întrebare se presintă, zice scriitorul rus, și anume aceia de a ști unde se află puntea de comunicare între nihilism și comuna țărănească; adică între știința crudă și scrutătoare, și între credința oarbă și naivă ; intre știința adultă și marele copil, care în somn visează încă că țarul e bunul său părinte și Maica Precista cel mai bun leac în contra holerei și incendiului ?
«La această cestiune voi răspunde prin a adăoga, că țăranul rus mai are un vis frumos: el visează că pământul îi aparține lui. Deaci, lucru firesc — minoritatea cultă, dar și realistă, se întâlnește cu țăranul rus pe terenul cestiunilor sociale și agrare. Iată dar și puntea.
«Cugetarea, știință, convingerea dogma, nu remân la noi nici odată în stare de teorii de un ce abstract; din contră, ele năvălesc, fără să aibă un câmp, cu prea mare avânt—în viață practică, dorind a sări din pragul ușei drept în mijlocul arenei. Noi putem trăi lung timp într’o stare de amorțeală morală și de somnolență intelectuală, dar odată gândirea deșteptată, dacă ea nu sucombă sub greutatea unul mediu groaznic, dacă ea resistă insultei și distracțiunei, primejdiilor și lenei,—ea merge înainte penă la cea din urmă consecință, logica noastră ne avend stavilar într’un trecut neșters sau cicatnsat.
Dualismul germanilor, cari știu că viața «der Theorie nach» nu coincide cu sferele practice, și deci se resemnează cu acesta — ne este antipatic nouă nihiliștilor.
«Femeile și fetele se aruncă în brațele noilor doctrine, și cer independența persoanei lor, cer demnitatea muncei. Nimic analog nu s’a văzut din timpurile Sen-Simonismulul....
«Societatea în care femeia e atât de ostenită și gândul ei e așa de neîndurător, trebuia să fi fost adânc atinsă ; trebuia ca acea societate să fi fost foarte umilită, jignită, înșelată, ultragiată, pentru a începe la urma urmelor prin a se îndoi, și apoi a se arunca fără teamă și reservă în marea rece și fără mărgini a adevărului gol. Cine cunoaște istoria sufletelor noastre necăjite, bolnave, calicite?...
«In știință și cărți am găsit noi o patrie, în istoria Occidentului o tradiție: e tradiția marei lupte a secolul XVIII. O, cât am iubit noi și cât de liber am respirat aierul curat al marei fortune de la 1789! Noi ne-am plecat cu venerațiune înaintea figurilor sombre ale marelui vostru consiliu republican, care au inaugurat era nouă a rațiunei și libertăței!
«Credința pasionată a tinerimei ruse pentru teoria germană și practica francesă, părea justificată la 1848....
«Dosul medaliei e cunoscut. Revoluția de la 48 nici nu s’a isprăvit, și noi ne am întors din Ierusalimul modern, precum Luter s’a întors din Vatican încă odată «heimalhlos», vagabonzii lumei morale, noi am rămas fără un punt de reazim în fața puterei țarilor.
«Exilații revoluțiunei de la 48 nici n’au ajuns încă la destinația lor, și deja o societate socialistă a fost descoperită la Petersburg. împăratul Nicolae — lovi cu ferocitatea sea ; Oamenii periră — ideile au rămas».
In aceste citațiuni din Alexandru Herzen să reflectează plastic întregul credo al generațiunei care ne a precedat pe noi oameni numiți în Rusia «oamenii anilor 70» Această generație era deja revoluționară.
In ceia ce privește arta și literatura, atât cea rusă cât și cea europeană, părerea generațiunei urmașii căreia am fost noi, se poate resuma în următorul mod:
Arta, contrariu părerilor multora, e aptă de a representa tot, cu singura condițiune de a pune pe orice lucru pecetea frumosului; adică, cu alte cuvinte, ridicând ori ce lucru, fie el un sunet, fie o formă la nivelul Madonei și zeilor. Cu tot orizont așa de larg pe care’l posedă arta, totuși ea are un hotar, peste care nu poate trece. Există o stavilă, peste care nu trece nici arcușul vioarei, nici penelul pictorului, nici dalta sculptorului, nici condeiul scriitorului; — arta, în fața acestui stăvilar, pentru a să răsbuna, produce caricatura. Și această stavilă este — burghezimea, pe românește burtă-verzimea... Pictorul sau sculptorul care reproduce perfect pe omul gol, sau acoperit cu zdrențe, sau îmbrăcat într’o toagă, cuirasă, haină călugărească, se oprește în desperare, când e vorba de a reproduce p’un burtă-verde în frac.
Cauza e caracterul burghezimei, cu tot ce are el în sine. Acest caracter e prea îngust pentru artă, care se ofilește în contact cu densul precum frunza supusă chiorului, perde imediat culoarea sa. Dacă totuși mai există o artă burgheză, aceasta se datorește faptului, că în viața burgheză une-ori isbucnesc și se framentă pasiunile omenești, voind să iese din mediul strîmb în câre sunt constrânși; aceste pasiuni în frământarea lor, fac obiectul artei.
Burghezimea are doue calități: acuratețea și moderațiunea. Viața burghezimei e plină de defecte mici și de calitățile mici; ea e foarte calică, fuge de tot ce e extravagant, ce e de-prisos : grădina cu flori se transformă în bostănărie, plantele decorative în fasole și bob. Acesta e un mare pas înainte pe calea economică — nu încape îndoială, dar numai atât Arta mai cu înlesnire și găsește obiectul într’ un mediu avut, bogat sau într’unul sărac și miserabil, de cât într’unul plin de satisfacțiune mediocră. Ce rol poate avea arta într’o casă burgheză? Acela de mobilă aurită, cadre mari, piano și cărți, zugrăvite pe părete, pentru a represinta o bibliotecă. Arta nu se poate împăca cu un singur lucru în lume—cu ceia ce e vulgar.
Și cu toate astea întreagă lumea cultă modernă e osândită să devină burgheză. Burghezimea e idealul întregei Europe moderne; ea este acea «găină în ciorbă» despre care visa Henrich IV: o casă proprie, școală pentru copii, dotă pentru fată, și argați buni în curte.
Țăranul jefuit de boer și arendaș; argatul, care muncește pentru o sîmbrie de nimic, mâncând mămăligă mucezită și pastramă împuțită, lucrătorul din oraș, n’au alt ideal de cât acela de a pune mâna pe ceva parale și de a deschide cârciumă sau dugheană. A isbutit, a pus mâna pe parale........ bietul om ’și șterge sudoarea de pe frunte, și se gândește cu drag la copiii săi: Băieții nu vor mai avea nevoie de a munci viața întreagă ca niște ocnași, fetele nu vor mai deveni prostituate.... Acest ideal al cârciumarulul, a prăvăliașului, a comerciantului, a bancherului, pururea plutește în aier înaintea ochilor fie cărui muncitor, până ce mâinele sale ostenite de muncă nu i se vor încruțișa pe piept, până ce ochii nu se vor închide pentru vecinicie.
Burghezimea este ultimul cuvînt al civilisațiunei întemeiate pe proprietate. De jos totul se urcă spre burghezie, din sus totul cade în burghezie. .. In afară de burghezie astăzi nu-i scăpare, nu-i ideal.
Dar ce poate face cu un atare ideal arta?
Ce poate face cu un atare ideal literatura?!
Burghezimea șterge, nimicește personalitate, individualitate, dar persoana ștearsă e sătulă, îmbrăcată în haine curate. Aceasta e ceva ! Este cu neputință însă de a zice copiilor lui Murillio: vă șade mai bine, dragii mei, în sdrențe, nu căutați să deveniți niște burtă-verde! Domnia burghezimei este răspunsul mulțimei la avortarea marei revoluții. Ieșirea din această fașă istorică o arată Karl Marx, dar predecesorii noștri n’au cunoscut pe Marx. Ei nu vedeau de cât că la spatele mulțimei burgheze de astăzi stă o altă mulțime de candidați, pentru cari moravurile, ideile și modul de trai a burtei-verzimei sunt singurul țel, singurul ideal, ei credeau că mulțimea desculță și flămândă, muncitorimea adusă la sapă de lemn, n’are altă cale de mântuire de cât aceia care duce la burghezie; ei nu-și puteau închipui cum, prin ce minune statul burghez actual se poate transforma în statul muncitorimei, în stat social-democrat, precum noi azi nu putem să ne închipuim, prin ce minune și cum statul social-democrat, statul marxist, va garanta va salva pe individ de omnipotența statului.
II
Secolul nostru e mai cu seamă secolul cercetărilor. Gloria sa constă în faptul că el a întrodus știința în viață; din altă parte, tot el e acusat de a fi jertfit întreaga sa activitate pentru actualitate, în dauna idealului. Alături însă cu această tendință a veacului în cam trăim, vedem o minoritate aleasă, care sufere de «dorul idealului.»
In ce mod, cum se poate împăca o așa de flagrantă contradicțiune?
Parcă altă dată, în alte timpuri, oamenii nu studiau, nu cercetau și nu căutau să aplice în viață știința? Intru cât-va-da. Dar cercuite în anumite condiții epocele trecute poartă sigiliul unei unități de direcțiune. Secolul XVIII s’a ocupat mai cu seamă cu cercetarea adevărurilor concrete, cari sunt aplicabile în viață, iar literatura servea de întroducător a acestor adevăruri în societate. Acesta e începutul publicisticei. E greu, e foarte dificil de a caracteriza secolul nostru printr’o formulă scurtă. Timpul nostru nu posedă o direcțiune largă unică, care să caracteriseze secolul nostru; el cuprinde o mulțime de direcțiuni și contraziceri. In acest secol s’au păstrat o mulțime de curente din secolul trecut, cari au supraviețuit timpul lor și s’au contopit cu timpul nostru. De aceia n’a existat vr’o epocă mai complecsă și mai contradictorie. Analisă și ilusii, positivism și misticism, subiectivitate și cosmopolitism, pesimism și cele mai nerealisabile utopii, generalizațiile cele mai largi și detaliarea cea mal amănunțită—toate aceste contraziceri reale sau aparente se unesc sub stindardul «progresului și civilizațiunei» secolului XIX.
Este aproape sigur că pentru a prețui drept timpul nostru este necesar a recurge la prorociele utopiștilor, dupe prorociri problemele secolului nostru se pot resuma în următorul mod: căutarea adevărului în diferitele sfere ale științei, multiplicarea științei și a investigațiunei, ca căi spre absolut, și spre perfecțiunea nemărginită, — pe temeiul științei universale; concordarea științei cu viață socială, adică aplicarea reală a științei în viață, contopirea științei cu poesia, împăcarea realităței cu idealul, pe cale științifică; în fine, ca încoronare—slujirea omenirei, ca singura resolvare posibilă a problemei.
Dar dacă secolul nostru a supus investigațiunei cele mai variate sfere de cercetări, pe de altă parte el a pierdut acele adevăruri fundamentale cari singure dau liniștea sufletească și ne fac să prețuim cea ce am dobândit prin știință. Lipsa de o conclusiune finală a produs o criză, care se manifestă azi în formă de șovăire între Ideile cele mai contrazicătoare, într’o emoțiune a cugetărilor și o adîncă mâhnire sufletească. Scepticismul secolului nostru să apleacă spre un compromis, care și-a găsit expresiunea în panteism. Lepădându-se de formulele vechi, secolul XIX, în fie care sferă de cercetare a proclamat libertatea cugetărei; el se încearcă să descopere legătura intimă care există între diferitele sfere ale intereselor sufletești, și tinde a le contopi, în vederea unităței supreme. Diderot scria: «Lărgiți ideia despre Dumnezeu», iar secolul nostru cere sus și tare că «să lărgim ideia despre artă, morală, adică să lărgim hotarele domniei noastre sufletești.»
Nici o dată știința n’a fost așa de puternică; secolul nostru a înțeles că mintea și știința sunt forțele cele mai puternice ce posedă omul.... și în această pîrghie vede speranța în viitor. El crede că perfecțiunea omenirei e strîns legată cu achizițiunea cunoștințelor științifice, crede că știința va face ca dreptatea și adevărul să triumfe; el crede în fine, că progresul se face de și lent, dar mereu, cu toate perturbațiumle eventuale și stavilele ce i se pun în cale. In cercetare caută el resolvarea acelor cestiuni, cari frământa omenirea.
Frământat de dorințe mari, precum și de nerealisabilitatea acelora, secolul nostru trăește o viață intelectuală așa de intensivă, în cât a devenit bolnav. El n’are nici o măsură în dorințele sale : aplecând urechea pentru a surprinde marea taină a naturei, el nădăjduește că va deslega enigma care’i-va lumina totul, și prin urmare și destinul omului pe pământ.
In alte vremuri omul găsise respuns la acea enigmă în religie, în știință, în artă. Acum el știe că în fie care sferă se găsesc mal multe răspunsuri, că cugetul său descoperind complecsitatea fie cărui «cum», este dator de a face deducțiuni și de a împăca toate contrazicerile. De aceia tocmai secolul nostru e plin de utopii, de lupte, și de încercări de împăcare. Nici o dată ca astă-zi omul n’a privit încă așa de drept în ochii Sfinxului despre care am vorbit în «Temniță și Exil»[3], nici o dată nu s’a apropiat așa de mult de resolvarea enigmei. Știința’i a desvelit nemărginitul, — dar dânsul a pierdut firul Anandei în labirintul cugetărel sale; multe sunt drumurile, dar care duce spre Damasc ?
Omul secolului nostru a cules fărâmăturile vechilor civilisații, a explorat remășițele tinereței globului nostru, a pătruns trecutul generațiunilor cai au locuit acest pământ, a studiat cum au trăit ele și unde anume s’au oprit. Unii din contimporanii noștri adunând comentarii, deducții și ipoteze, au uitat în munca lor puntul de plecare și scopul acestei activități intelectuale; alții, înavuțiți prin achisițiunea cunoștiințelor culese—remân totuși cuprinși de desperare. Fie care generație începe din nou munca desperată, nădejduind de a crea pentru urmașii săi un adăpost de liniște, liman de mântuire. Dar totul e în zadar! îndoiala nu lasă pe om în pace, și dânsul nu se va liniști, nu poate să se lase de a munci ; el nu vrea să părăsească sublima speranță de a se urca în fine pe un pisc, de pe vîrful căruia va putea îmbrățișa nemărginitul complex al faptelor, din care complex va ghici enigma. Studiind și cercetând mereu, el vede că remâne tot așa de departe de scopul cercetărilor sale; dar vai, el știe că desprețuind știința va desprețui cea mai redutabilă armă ce posedă pentru a învinge... Și iată-l dar iarăși și iarăși studiind, iarăși și iarăși cercetând... In ori-ce descoperire nouă el vede o nouă literă din inscripția ieroglifă, care ascunde taina.
Știința a satisfăcut multiplele trebuințe ale omului, dar setea sufletului său n’a potolit’o și nu o poate potoli.
In cercetarea lumei aparente, omul modern crede a găsi explicarea lumei spirituale. De aceia tocmai secolul nostru a întîmpinat cu așa bucurie positivismul, care se crede a fi un sistem filosofic, de și îl lipsește ori-ce profundiate, ori-ce consecuență a dovezilor și un orizont întins al raționamentului. Importanța colosală a științelor naturale a produs cea mal mare influență asupra studiului istoriei și criticei. Metoda naturalistă e aplicată la toate ramurile de studiu. Pe temeiul faptului istoric și a legei naturale, noua metodă a stabilit o legătură strânsă între lumea spirituală a omului și lumea concretă, scoborând toate manifestațiunile spirituale din înălțimea lor de odinioară până la sumara explicare a lor prin teoria materialismului economic. Apoi după teoria «mediului» s’a nimicit activitatea liberă a persoanei umane, înlocuindu-se prin fatalism; individualitatea e strivită de legile naturale, și oamenii mari ies parcă din retortă, iar operele lor devin un resultat neînlăturabil, calculat matematicește. Prin fatalism se semnalează influența legilor naturei, — prin niște agenți externi, soarta istorică a popoarelor.
Această metodă, care la aparițiunea sa a orbit lumea, mulțumită genialităței oamenilor de știință cari au inventat’o, nu mai satisface pe omul modern, căci strâmtorează modul nostru de a pricepe. Spiritualismul inerent omului prin educațiune, e în antagonism cu positivismul secolului, — și să revoltă.
Omul modern se întreabă, în ce anume sferă a Egalităței și a idealismului se poate găsi respunsul? Unde se află libertatea și revelațiunea? în natură? Dar omul a pierdut capacitatea de a percepe direct, căci reflexiunea a ucis totul. In știință, și în istoria omemrei ? — Dar omul știe că știința, șovăește, și mâine neagă ceia ce a afirmat încă ieri abia. — In filosofie ? Dar și aci sistemele se schimbă mereu. Atunci unde e acel «pol» care e centrul evenimentelor trecătoare ? Omul a vroit să pătrunză în esența lucrurilor ca în această entitate să găsească cheia enigmei, și s’a convins că nu poate de cât constata legea— și atât. Causa remâne deci pururea necunoscută, și enigmaticul pentru ce remâne pururea pentru dânsul transformat în doveditul cum.
Realul nu mai poate să ne satisfacă, iar abstractul mereu ne alunecă din mâini, nu se supune dovezilor. Să se abție de a se preocupa de el omul nu poate, căci aceasta ar echivala cu a se întoarce la adevărul apriori, adevărul care a existat înaintea științei!
De aceia tocmai, omul modern și-a schimbat atitudinea față cu știința; el voiește de acum înainte să se împărtășească de viața bogată a omenirei, el vrea să întrupeze în sine toate contrazicerile: Microcosmul să devie cheia pentru macrocosm.
Secolul nostru voește să îmbrățișeze în lărgime ceia ce nu poate pătrunde în profunzime ; universalitate — iată idealul și problema secolului nostru ; în unirea internațională cosmopolitismul ocupă locul vechiului naționalism. Literatura lumei întregi — iată terenul, unde nu mal există partide, nu mal există naționalitate ; în poesie principiul general al omenirei leagă pe toți oamenii într’o singură familie de frați. In etică, ca cel mal înalt ideal se proclam humanismul.
Numai în omenirea întreagă găsește omul modern deplina sa expresiune.
Necesitatea unei educațiuni generale, pe lângă cunoștințele speciale, se impune din causa legăturei strânse ce există între toate sferele cugetărei. In literatură și artă vedem acea varietate bogată, care’și-are originea în libertatea artistului și a scriitorului de a se încerca să întrupeze în ele resultatele științei. In poesie se dau la iveală mal cu seamă acele producțiuni cari corespund mal mult trebuinței timpului. — Poesia poporană — este obiectul unul studiu serios; imitația ei dovedește dorința de a concorda arta cu spiritul poporului — și nu există mai nici o sferă a științei, care să nu tindă de a fi popularisată, pentru a deveni patrimoniul tuturor.
Cu un cuvânt, dacă secolul nostru nu se poate lăuda cu convingeri stabile, definite, dacă ’i-lipsește caracterul uniform, în schimb el poate fi cu drept cuvânt numit secolul cercetărilor universale, și mai cu seamă secolul compătimirea generale. Puindu-și ca problemă: a înțelege totul, a îmbrățișa totul, secolul nostru s’a desfăcut de ori ce doctrină positivă. Cugetarea modernă recunoaște frumusețea poetică, independent de teorie, precum recunoaște simțământul religios, independent de dogme. Pentru secolul trecut «frumosul» era ceia «ce place». Diderot scria că frumosul e «plăcutul», alții erau de părere că frumosul e «adevărul împodobit». Toate aceste definițiunl nu satisfac pe omul modern. Cerințele poetice cresc mereu, definiția se lărgesce de asemenea, desemnându-se țeluri mai înalte; una câte una apar detlnițiunile : «conținut frumos într’o formă frumoasă», apoi «unitatea în complecs», «ideia într’o formă concretă», «nemărginitul în mărginire» și așa mai departe. Romantismul frances alege de devisă : «adevăratul este egal frumosului». Idealismul și realismul, romantismul și clasicismul, fie-care își are definițiunea sa proprie; dar, nici încercarea de a explica aparițiunea unei opere prin agenții din afară, nici stăruința de a scobori acțiunea frumosului până la acțiunea pur fizică, nici încercarea modernă de a arăta în poesie legile fizice — în întregimea sa unilaterală, nu promite a fi durabilă, chiar în mijlocul acelor partide literare, cari țin la aceste definiții.
Cearta groaznică ce s’a iscat între partisanii «artei tendențioase» și partisanii «artei pentru artă» pare mai mult de cât ridicolă, dacă cine-va se pune mai presus de ori-ce pasiune trecătoare. Atacurile îndreptate mai cu seamă contra «artei pentru artă» trebue să cedeze unei priceperi mai profunde, care ne demonstră că «a arăta» este și a «dovedi». Și apoi, se poate foarte bine, ca tocmai în arta pură mai lesne să se contopească știința cu poesia, de cât în «arta cu tendințe». Știința formulează evenimentul și explică legea lui; închipuirea poetului însuflețește, înviază imaginea științei. Adevărul subiectiv ne atrage prin sinceritatea convingerei, iar adevărul obiectiv, întemeiat pe cunoștințe și experiență, povățuește, fără metode didactice și fără tendințe — de cari nevoie n’are. Conform cu scopurile mari ce au arta și literatura în secolul nostru, s’a schimbat și critica; critica nu se mai apropie azi de o operă de artă cu o anumită măsură a anumitei teorii, căci de la dânsa se cere să devie mijlocitoare între artist și societate.
Secolul nostru caută unitatea în complex, și în acelaș timp a hotărnicit sfera activităței spirituale. Cu ajutorul unui studiu minuțios a tuturor sferelor concretului, secolul nostru nădăjduește să se apropie de adevărul necondiționat, pe care ’l-caută în știință, în viață, în artă, poesie și credință. Iubirea arzătoare a adevărului, și spiritul mare de investigațiune pe cari le desfășură secolul nostru — sunt trăsurile caracteristice ale timpului modern.
In artă, fie-care școală caută o losincă pentru stindardul său. In poesie, romanticii, cari au ales adevărul ca devisă și ca obiect de cult, mereu caută încă aplicațiunea adevărată a principiului proclamat de ei. Omul a așteptat ca filosofia să-i dea acel adevăr absolut, dar s’a văzut înșelat; și, negând filosofia, s’a întors spre științele pozitive. Filosofia părăsită târâse după sine credința, religia, lăsând în urma sa scepticism și negațiune.
Am văzut în capitolul precedent cum Alexandru Herzen ne-a desvălit lumea lăuntrică a revoluționarului rus; tocmai la aeeiaș conclusie am ajuns acum și eu, voind, din partea mea, să arăt ce este nihilistul.
In lumea antică, când credințele vechi s’au prăbușit, în ajun de a fi înlocuite cu alte credințe, s’a auzit o voce care striga «A murit Pan'» Un lucru analog se produce și acum în secolul nostru. Secolul XIX la rîndul său zice omenirei acelaș lucru, și mulți, foarte mulți din cei cari nu pricep adânc, repetă ca «echou» exclamațiunea desperată a timpului.
Să spun însă părerea mea intimă: credințele și religiunile nu mor; se schimbă simboalele, dar principiul cari le însuflețește rămâne neclintit. Nu mor idealurile omenirei, ci se schimbă, și uneori se întunecă. Nu piere Dumnezeu, de și pare că nu există decât în biserici, unde e împodobit cu aur și pietri nestimate, — există însă mai cu seamă în conștiința omului, în cerințele vecinice ale spiritului său. Secolul nostru admite credința în afară de dogme; și cu speranță fierbinte, cu iubire pasionată, omul la sînul naturei nădejduește să găsească ceia ce rațiunea ’i-a refusat. Natura o preface el în isvorul științei și sorgintea aspirațiunilor sale.
Cosmosul s’a prefăcut în simbol al misteriosului numen.
Nu e oare acesta acel Pan, care a murit la hotarul lume! antice? Nu e oare aceasta acea zeitate care s’a născut în secolul nostru? Po-esia și știința ne sunt martori. Panteismul spre căre înclină cugetarea modernă ne e dovadă? Dar este oare cu putință că noi, cari ne luptăm pentru lărgirea individualițățel, să ne liniștim în panteism, care e tocmai nimicirea individului, e dispanțiunea lui? învederat că nu. Panteismul modern, cu ori ce însușiri îl vom dota, este și rămâne acea Nirvana Scho-penhauristă, care nu este altceva de cât moartea sufletească, în fața căreia noi rămânem simpli spectatori.
Secolul nostru s’a convins, că a remânea spectatorul evenimentelor, nu poate satisface pe omul modern; e necesar să devii inelul întregului, pentru a te apropia de acest întreg; știința este cheia pentru a înțelege viața o-menirel, dar nu știința, ci activitatea e legătura vie a omului cu totul.
Cunoștințele ne întroduc în lumea evenimentelor. dar numai prin activitate devenim noi partea conștientă individuală a totului.
Veacurile trecute au fost circomscrise în sfera strâmtă a intereselor de castă; secolul nostru e pătruns de interesul omenire! întregi.
Cunoștiințele căpătate impun datorii. Știința sterilă usucă cugetul, știința, care servă binelui obștesc, nutrește și înalță cugetul. Principiile contrarii, ale idealismului și ale realismului, se unesc în sfera eticei.
Secolil, cari se deosebeau prin idealuri abstracte, au perdut nimbul lor strălucitor, pentru că după ce au fost cercetați mai de aproape, ne-au arătat rănile lor purulente în toată goliciunea; povețuirile istoriei ne-au servit la ceva: etica a înlocuit metafizica. Scopurile umanitare practice au înlocuit teoriile abstracte. Conștiința solidantățel internaționale a dat naștere noilor principii de relațiuni sociale; din misticismul lui Leroux, din Furierism, Sensimo-nism, Comunism, din Socialismul revoluționar al lui Bacumn, și Socialismul evoluționist al lui Karl Marx s’a creat în fine abecedarul u-nel noi științe:—Sociologia.
Omul ca individ, ca persoană, ca germenele științei soaale, iasă pe arena istoriei—fără deosebire de rasă și de castă— numai în secolul nostru. Secolul XVIII, care a proclamat drepturile omului, a slujit ideiei abstracte, i-deia omenire! în acest secol înăbuși ideia despre om; respectul pentru ființa omenească acel secol nu 1 a cunoscut.
Timpul în care trăim, dupe părerea revoluționarului rus, tinde nu numai la priceperea lume! care ne înconjoară, dar și la a simpa-tisa cu această lume imperfectă. Simpatia universală — iată acel cement care leagă persoana umană cu întreagă omenire, care unește mulțimea cu iie care om a parte, care face p’această mulțime să asculte vocea unu! om, care o chiamă să pășească înainte, tot înainte.
Această uniune sufletească secolele trecute n’au cunoscut-o circumscrise în cercul îngust al intereselor de castă; a-rareorl apare pe ici pe colea un Buda. un Zoroastru, un Christ, care se pune în capul mulțime!, trăind pentru mulțime, suferind pentru mulțime murind res-tigmt pe cruce pentru mîntuirea omenire!.
Priceperea profundă și simpatia universală duc direct spre iertare. Știința se face complicele ideilor umanitare, demonstrând omului modern influința mediului, proclamând determinismul. Ce! ma! mar! actor! a! secolului, ce! ma! genial! literați a! timpului sunt azi și ce! mai principal! representanț! a! compătimire! universale, și ce! ma! aprigi luptători pentru simpatia universală. Oameni car! aparțin claselor avute, oameni de a! castelor privilegiate, oameni car! ’șl-au pretrecut viața în lux, ca Karl Marx, ca Bacunin — luptă întreaga lor viață pentru propagarea simpatie! universale.
Când și în ce timpuri a servit literatura așa de mult ideei umanitare, intereselor sociale, precum slujește acuma? Material pentru operele poetice se culege az! din sînul societăței. Nici o dată coarda personală n’a vibrat așa de tare; nici o dată dorul și tnsteța personală n’au fost în așa grad resunetul mâhnire!, pentru că nici o dată încă omul nu s’a convins așa de adânc de solidaritatea intereselor omenești. Poesia chiar, a încetat de a fi o artă, și s’a prefăcut în viață. Heine, poetul timpului nostru «din tenguelile sale mari, din suferințele sale, compunea niște cântece scurte». Mihail E-minescu, poetul nostru român făcea acelaș lucru, și împreună cu acești poeți de mâna a doua, ce! mal mari poeți și scriitori a! veacului, adică aceia pe cari i! ascultă mulțimea, de asemenea compun operele lor minunate nu numai din suferințele personale, nu numai din dorul lor pentru idealul abstract al frumosului, ci mai cu seamă din simpatia lor «pentru tot ce sufere, tot ce viețuește»—adică pentru omenire ! Poetul veacului astă-zi e silit de a se împărtăși din viața bogată a omenire!, de a servi acestei omeniri, de a fi tălmaciul suferințelor și aspirațiunilor sale.
Fie care om care poartă azi pe umerii sel povara grea a tînguelilor, îndoelilor și sufe rințelor sufletești, le duce pe arena viețel sociale organul căreia este tiparul. Mari sunt aceste îndoeli, legitime sunt acele tîngueli, căci veacul nostru mal cu seamă e avut în ele.
Șovăind între doS extremități—setea idealului și țelurile pur practice, între materialism și misticism—noi trăim într’o vreme plină de frământare surdă, de o muncă intelectuală intensivă și de o groasnică luptă pentru trai Această încordare, împreunată cu șovăirile morale și nestatornicia moralei, pare că a ajuns la ultimul său grad, și ne arată în viitor o rază de lumină. Dar de unde ne va veni lumina ? Ce va aduce acest viitor? Prin ce anume faze ale cugetărel va mai trece omenirea, și unde se va opri ?
Această stare intensivă ’șl-a găsit resunet în literatura modernă, cât și în conducătorii cugetărel moderne. Tot ce e nou însă, se produce lent și cu mari sforțări, ca fructul conștiinței comune și a trebuințelor generale. Fruntașii oujenirel ghicesc idealul viitorului, și se încearcă de a-l formula ; el au trecut prin toate șovăirile, și de aceia pot proroci ceia ce se va realisa.
Literatura șănătoasă zice azi societățel: veniți voi toți cari sunteți frământați de tăgadă și aci veți găsi idealul vostru.
Veacul nostru admite în progres nu numai o lege morală, dar și o lege a naturei. De aceia el și tinde la realisarea el: el cere edu-cațiune pentru fie care persoană umană și vede în școală și știință mijlocul de propășire; statul modern se silește a face progres în orga-nisarea instituțiunilor sociale; știința constată progresul în evenimentele naturei și găsește în teoria evoluțiunel generalisarea științifică și filosofică. Istoria urmărește viața popoarelor; filosofia istoriei se transformă în istoria cul-turel. In sfera cugetărei pure gândirea modernă pune ca scop — perfecționarea. Așa dar, progresul—iată lozinca timpului nostru pretutindeni el e conducătorul — în viață, în știință, în artă.
Până acum veacul nostru mereu se urcă de la lege la lege, de la parțial la general, de la inducție la deducție; hotarele cunoștințelor se lărgesc, orisontul devine tot mal mare. Teoria se înlocuește prin teorie; cugetătorul urmărește opera sa. Dar și știința și metafisica ajung la acelaș rezultat: ultima, cea mai înaltă axiomă remâne neatinsă.
Din aceasta însă nu reiese că enigma vieței a perdut ori ce interes pentru omul modern din aceasta nu reiese nici decum că enigma groasnică nu mal preocupă pe om, cum cred umi.
Cugetarea etică, admisă ca dogmă, tot-d’a-una a produs mari evenimente; progresul, adică perfecționarea individuală și obștească lasă. omului o imensă arenă de activitate: acest principiu, prin înălțimea problemei și prin nemărginita sa aplicațiune, poate servi omului pururea de punt de reazim. Dar vai! Poate oare densul să și mărginească perfecționarea individuală cu perfecțiunea orgamsațiunei sociale ? Se va mulțumi oare el cu atâta ?
învederat că nu. Lucrurile lumeșli nu pot satisface pe omul modern; nu pot atacerile obștești se înăbușe în el alte trebuințe inerente sufletului său. A se da cu totul societăței, omul nu poate. Omul tot-d’a-una se va ocupa cu lumea sa lăuntrică. Persoana umană sa ridică în contra misticismului umanitar se revoltă în contra fusiunei sale cu natura, în contra disparițiunei sale ca individ în panteismul umanitar.
Și apoi, analisa ne persecută chiar în mijlocul bunurilor vieței. Omul cugetător e incapabil de a trăi numai In present. Obicinuința de a generalisa, ne distrage de la fapt. Noi ne încercăm mereu să desemnăm fie cărui obiect, fie cărui fapt separat, locul seu în complexul evenimentelor, noi voim să legăm existența vremelnică cu eternitate.
Nu, credințele, religia, nu pier. Ele ’și schimbă expresiunea, conform cu evoluțiunea cugetului. Religia, ca simțimănt al legăturei dintre evenimentele trecătoare ale vieței și eternitatea, e inerentă omului. Nu moare nici fi-losofia, câre caută această legătură pe calea raționamentului, de și în secolul nostru omul obosit și înșelat pare că se îndoește de ea. Noi ne am convins cu toții că a deslega enigma eternităței este cu neputință.
Unii din cugetătorii moderni prezic că filosofia va avea un nou viitor, întemeiat pe unirea sa cu științele positive. Ei declară că fi-losofia viitorului înarmată fiind cu noi adevăruri, va crea cosmosul său psihic, pe temeiul faptelor de astă data, iar nu pe temeiul abstracțiunilor. Ori cum, rolul filosofiei s’a schimbat : rațiunea așteaptă de la densa acum nu numai revelațiunea ci și cunoștința actualităței; se cere ca densa să îmbrățișeze complexul totului existent, să urmeze pas cu pas știința, luminând-o prin gândul său, care este esența revelatiunei sale. Prin cugetare se explică evenimentul ; rațiunea însuflețește sfera concretului.
Se poate, ca această unire să fia a doua sin-tesă, care vine după o lungă și laborioasă a-nalisă.
Dar cum se va revela adevărul ? Unde se află acea categorie de adevăruri, pe cari omul însușindu-și-le, va descoperi o nouă cale pentru concepție ? Unde e acel polog, care odată, ridicat, va desvâli înaintea ochilor omului avid de a ști, imaginea adevărului vecinie—acest isvor în care ca într’o oglindă se reflectă o-dăjdiile sfinte ale lui Dumnezeu?
In secolul nostru, numit materialist prin es-celență, se observă deja o evoluțiune mare, care se. desemnează din ce în ce mai clar în sfera cugetărei; această evoluțiune, resultatul negărei extreme, tinde a se împăca cu meta-fisica. Secolul nostru pare că a ajuns deja la acea criză, când știința față cu spiritualismul voieșle să-și garanteze o posițiune neutrală. Cedările făcute spiritualismului de către unii din cei mai eminenți represintanți ai științei moderne ne sunt dovezi.
Dincolo de hotarele științei există misterul care atrage pe om. Acolo, unde se începe sfera necunoscutului, misticismul așteaptă pe omul modern. De la analisă omul trece la pătrundere intuitivă, de la știința positivă către simbol.... La picioarele acestui simbol, ca la picioarele unei statul el depune coroane, căci nu poate să ajungă până la fruntea statuie!,
care se înalță în slava cerului... La picioarele simbolului stă omenirea.
Ast-fel, ori-ce va aduce viitorul, numai și numai omul să nu peardă puntul de reazim în etică — și el va găsi pururea mijloc de a concorda resultatele cugetărel abstracte cu știința positivă.
Ast-fel în omenire omul poate găsi o părticică din acea satisfacție psihică, care ’l-fră-mentă și nu ’i dă liniște; în simpatia universală el poate găsi consolațiune în dorul seu dupe un ideal nețârmuit.
Atât sufletul nostru, cât și știința, ne șoptesc, că în etică mal e scăpare pentru omul modern ; sufletul nostru tinde către acele înălțimi, de unde se aude acelaș cântec melancolic, care resună mereu în istoria omenire!: «tot ce e trecător, nu e de cât simbol». Și poesia, și arta nu sunt de cât fragmente ain acest cântec vecinie. A înțelege aceste simboluri, a pricepe legătura ce există între ele dintr’o parte, și legătura ce există de altă parte între tot ce e trecător și tot ce e etern, între relativ și absolut — iată problema, pe care omenirea tinde să o deslege, fie într’un mod conștient, fie într’un mod inconștient.
La toate acestea, știu bine, că o parte din oamenii inteligenți îmi vor răspunde, că el sunt cu desăvârșire reci și impasibili față cu cestiunile: Quis? Quid? Ubi ? Quibus auxi-Uis, Quomodo? Qucmdo? Ce sunt toate aceste cestiuni? La ce ’ți bați capul cu ele, când știința nimic nu ne poate răspunde?
Haide-de! Și cu toate astea omul mereu întreabă, mereu e frământat de aceste cestiuni, mereu întreabă și va întreba- Cine sunt? Unde sunt? Pentru ce sunt?
Oamenii inteligenți tacsează aceste cestiuni de zadarnice, ba unii le numesc chiar stupide.
De! Acestora le voi respunde : o vacă nu ’și frământă crierii cu ast-fel de cestiuni. căci pentru dânsa totul e clar și limpede: Ce e dânsa — vacă; unde e dânsa — în grajdiu ; pentru ce există dânsa — pentru a fi mulsă și a da lapte, etc.
Și acum, rog pe cititor să recapituleze în mintea sa cele două capitole din prefață, să-și amintească de elementele din sistemul filosofiei lui Hume și să spună dacă modul de a privi lucrurile a nihiliștilor (fenomenaliștilor) de la apus e acelaș cu modul de a-și înfățișa lumea a revoluționarilor din Rusia!
învederat, că mare e deosebirea între aceste două moduri de a privi lucrurile, de și atât la Hume, cât și la nihiliștii din Rusia principiul simpatiei universale joacă rolul culminant.
Trecând acum de a dreptul la povestirea mișcărei revoluționare din Rusia de sub domnia împăraților Alexandru II și Alexandru III și anume la acea parte a mișcărei la oare eu însumi am luat parte directă las pe cititor să urmărească modul cum ideile nihiliste arătate în această prefață se manifestau în totdeauna în toate actele Mișcărei.
- ↑ Un alt prozelit al lui Hume—Adam Smith în cartea sea «Teoria simțurilor morale» scrie următoarele «Isvorul compătimireĭ noastre pentru suferințele altor oamenĭ, sĕ află în capacitatea ce posedăm de a ne închipui în locul lor, în capacitatea de a ne închipui ceia ce simt eĭ, și prin urmare în faptul de a simți chiar durerea simțită de alțiĭ. Când vedem că o lovitură sĕ intenționează, involuntar ne vine să o parăm; iar când lovitura e dată, noĭ parcă simțim durerea împreună cu acela care a primit-o. Oameniĭ slabĭ și cu nervĭ impresionabilĭ când vĕd rănile pe carĭ une orĭ cerșetoriĭ le arată la respîntiile stradelor, adese orĭ sĕ plâng că simt durerĭ tocmaĭ pe locul unde au văzut rănĭ… În sufletul nostru sĕ deșteaptă compătimirea nu numaĭ când vedem suferințe, ci orĭ când suntem spectatorĭ atențĭ a oare căreĭ mișcărĭ sufleteștĭ a unuĭ alt individ. Simpatia sĕ naște uneorĭ spontaneu, numaĭ la aspectul simțimintelor altor oamenĭ. Adese orĭ pasiunile sĕ transmit momentan de la un om la altul, într’un mod inconscient. De pildă, e destul ca sĕ vedem pe un om vesel, sau trist, pentru ca sĕ fim veselĭ sau triștĭ.» Este firesc că Smith a putut deduce din acest punt de vedere conclusiunea sea fundamentală privitoare la simpatie sau compătimire, ca isvorul moraleĭ. Este vĕdit că din acest punt de vedere, oameniĭ ceĭ maĭ sentimentalĭ sunt și ceĭ maĭ moralĭ. Teoria «moraleĭ» lui Adam Smith a îmbrățișat’o și Herbert Spencer, care vorbește despre ea în vol IV din «Bazele psihologieĭ» în capitolul privitor la «sociabilitate și simpatie». Modul însă de a’șĭ explica gândirea la Adam Smith e și maĭ clară și maĭ concisă, de cât la Spencer.
- ↑ Kolokol, 1868, 1 Ianuarie
- ↑ „Temniță și Exil“ editura tip «Gazeta Săteanului», Rîmnicu Sărat 1894