În exil/Atentatul contra spionului și arestarea mea
| ←Niculai Joucowsky | În exil de Zamfir C. Arbore Atentatul contra spionului și arestarea mea |
Iarăși la hotarele Basarabiei→ |
ATENTATUL CONTRA SPIONULUI ȘI ARESTAREA MEA.
Pentru a ieși din alianța democratică organisată de Mihail Bacunin, precum și pentru a’i esplica cauzele rupturei cu dânsul, am fost nevoit să plec la Locarno unde se afla el. Plecai din Bern și Luzern prin St. Gothard. Pe aceste timpuri linia calei ferate, care trece prin marele tunel a S-tului Gothard încă nu era construită; de aceia am fost silit să iau diligenta, care m’a dus până la Andermat, un sat situat la poalele S-tului Gothard. De aci am trecut cu sania uriașul munte, și m’am scoborît în Airolo, de unde diligența m’a dus prin Bellinzona la Locarno.
Am stat la Bacunin o săptămână. Bătrânul revoluționar nedăjduia să mă convingă că n’am dreptate combătând modul său de a lucra; el ’mi demonstra prin faptele din viața sa, că dânsul a fost tot-d auna pentru distrugerea marelui imperiu rus, și că a lucrat mult pentru desrobirea Poloniei.
Resultatul întrevederei noastre totuși a fost — ruptura. Bacunin ’mi-a dat o scrisoare către tovarășii mei A. O. și W. II., în care dânsul deplângea despărțirea noastră și încheia cu următoarea frază: «să nădăjduim totuși că lucrarea comună și viața din trecut nu se vor șterge nici o dată din inimile noastre. Lucrând fie-care la o parte, ne vom păstra reciproc stima și iubirea care ne a legat, când am fost toți împreună.»[1]
La întoarcerea mea m’am oprit la Berna, pentru a consulta un doctor asupra boalei soției mele. De la gară am plecat în oraș, și de oare-ce era prea de dimineață pentru a merge la doctor, intrai într’un restaurant și cerui un pahar de ciai.
Pe când me așezasem la o măsuță, iată că în salonul restaurantului intră doi geandarmi elvețieni. Amândoi se apropie de mine, și unul din ei îmi întinde o hârtie.
Iau hârtia și citesc cu surprindere: era un mandat de arestare.
— Și pentru ce sunt arestat? întrebai surprins.
— Aceasta nu o putem ști! cu multă logică îmi răspunde geandarmul.
— Tot ce știm este, că trebue să ne urmați.
Lucru firesc că așa am și făcut. Pe stradă se grămădise lumea; toți mă priveau cu ochii holbiți, iar un prăvăliaș adresându-se către geandarmii mei întreabă:
— Er hat etwas gestohlen ?
— Ich bin ein politischer Flüchtling, respunsei obraznicului, und solche Leite sind keine Diebe.
Am fost dus în temnița orașului Berna, numită Kefigtum și am fost închis într’o cameră cu trei arestanți.
În camera aceia, foarte murdară, erau numai două paturi cu niște saltele de paie goale; deci, câte doi într’un pat trebuia să dormim.
Tovarășii mei de închisoare erau: un țăran din cantonul Bern, un băiat, și un om de vr’o 40 de ani, îmbrăcat destul de bine, dar care avea fisionomie foarte respingătoare.
Seara toți trei mi se recomandară, fiecare povestindu-mi eremiada nenorocirilor sale.
Băiatul a fost calfă la un bărbier; el a spart tejgheaua și a furat paralele stăpânului. Apoi a fost prins într'o casă de prostituate, când încă abia atinsese banii furați. Lipsit de conștiință, pungașul nu se plângea de soarta sa actuală, ci se văita că n’a avut vreme să cheltuiască banii furați.
Omul cu fața fioroasă mi se recomanda de om cinstit și ’mi-a povestit o istorie plină de persecuții din partea unor dușmani puternici. Privind fața lui repulsivă, ochii săi șireți, vedeai imediat că acest om e plin de vicii și e capabil de ori-ce crimă.
Țăranul meu — era un tip de țăran elvețian. Dânsul îmi povesti întreagă odiseia vieței sale de muncă. Bietul om noaptea întreagă îmi vorbea de căsuța sa din fundul munților, de vechimea acelei case construite acum 400 ani.
— Parcă-i văd pe toți, ofta în tăcerea nopței arestantul, cu care erau culcat în acelaș pat. Iată ușa din odaia de lucru deschisă; în a două odaie, cea curată, șade bătrâna mamă în fotoliul său. În acea odaie avem tot lucruri scumpe, tot lucruri de familie. Pe pereți sunt atârnate fotografiile rudelor. Pe șifoner stau așezate cești, pahare, sfeșnice de bronz, fel de fel de suveniruri. Multe generații din familia noastră au tot strâns la aceste lucruri. — Dumineca mama are obiceiul să deschiză dulăpiorul, și toți copii mai măricei, în ciuda și invidia celor mici, cărora nu se permite de a pune mâna pe aceste lucruri de familie, șterg de praf odorurile familiare. Bunica până n’a murit a fost tot-d’a-una presentă la această ceremonie. Privind la fie care obiect, bătrâna povestea copiilor istoria sa; sunt însă lucruri, pc cari și dânsa le-a uitat, și nu mai știe nimic ; aceste lucruri datează în casă noastră de secoli.
— Pe una din polițele dulăpiorului stă o carte mare legată în piele. Acestea sunt letopisețele familiei. Cine știe de când înscria în acea carte cel mai în verstă din familia noastră toate evenimentele mari, data nașterei fie-cărui membru din familie, banii adunați și cheltuiți. Această carte e sfântă pentru noi toți, și copii n’au voie s’o atingă... Șase zile am stat închis cu acel țăran elvețian, și povestirea sa nu s’a isprăvit. Bietul creștin era fericit că a găsit un om, care ascultă cu plăcere monotoana sa povestire. Crima pentru care el a fost arestat era mare — el a pus foc la casa rivalului său, pentru a face ca acest rival să nu se însoare cu iubita lui.
A șasea zi am fost scos din închisoare, și dus înaintea judelui de instrucție. Era un magistrat demn de marea misiune ce ’i-a încredințat societatea. Fisionomia lui simpatică, părul alb buclat, privirea lui cinstită, câștigase de la început simpatia mea. Ca om bine crescut, el a înțeles că are aface cu un om educat; mă pofti să șed. Mă așezai, îmi dete o țigară, pe care însă am refusat, bine înțeles, de a o aprinde înaintea lui: în ori-ce cas eram arestant, iar dânsul judecătorul meu de instrucție.
— De ce nu aprindeți? mă întrebă el.
— O voiu păstra, respunsei, ca s’o fumez când voiu ieși d’aci pentru a mă întoarce la colegii mei—arestanți, ca și mine.
Bătrânul judecător surîse.
— Sunteți acuzați de a fi venit la Berna pentru a ucide pe un oare-care Adolf Stempcowsky, supus rus, și a organisa un atentat în contra vieței ambasadorului Rusiei prințul Gorceacoff ?[2] zise judecătorul cu o voce severă.
Auzind pentru ce sunt acusat, am rămas un moment uimit, apoi am răspuns judecătorului de instrucție cu toată franchețea :
— Domnule, sunt, precum știți, un refugiat politic din Rusia; deci inamic al guvernului rus. Cu toate astea, permiteți-mi să ve spui, că nu cunosc absolut nici un singur om printre emigranții din Rusia, care să se fi gândit măcar la acest ambasador al Rusiei. Știu că ministrul plenipotențiar al Rusiei este un tânăr, de vr’o 25 ani, că nu se ocupă de cât de petreceri, că nu însemnează în Rusia nimic, de și e fiul cancelarului Gorceacoff. Pentru ce dar să se comită un atentat în contra unui atare om? C’est un morveux! domnule judecător?! n’ar merita onorurile unui atentat.
Judecătorul surîse.
— În ceia ce privește pe acest Adolf Stempcowsky, știu că este un spion rusesc, care a predat pe Neciaeff, a fi ucis....
— Merită, ca ori-ce spion; dar eu unul nu pot face aceasta, de oare-ce desgustul m’ar cuprinde, vărsând sânge, fie și sângele unei canalii, a unui spion.
— Cum puteți profesa ast-fel de teorii! îmi obiectă bătrânul judecător. Merita a fi ucis, ziceți, deci admiteți uciderea! Dacă fie care membru al societăței s’ar crede în drept de a pedepsi, atunci ce ar deveni societatea ?
După această admonestațiune, bătrânul judecător îmi povesti că cu o zi înainte la Bern, s’a comis un atentat la viața spionului. —Stempcowsky n’a fost rănit, și a declarat că atentatul în contra vieței sale s’a organisat din ordinul d-tale, care ești secretar al lui Bacunin.
De aceia tocmai, poliția s’a pus la pândă, și m’a urmărit, când mă întorceam de la Bacunin.
Pentru a dovedi că denunțarea spionului Stempcowsky, era mincinoasă, cerui permisiune de a scrie o scrisoare lui Ludwig Fogt, profesor de universitate la Berna și amic intim al lui Bacunin. Cererea mea a fost satisfăcută. Scrisoarea către d. Ludowig Fogt a fost remisă, și peste trei zile profesorul de universitate a priimit un răspuns din partea lui Bacunin, prin care acest din urmă protesta în contra stupidei acuzațiuni făurite de spionii ruși. Acuzarea privitoare la închipuitul atentat în contra tînărului Gorceacoff, deveni de rîs chiar și judelui meu de instrucție, și rămăsese ca să spulber a două acuzare numai, privitoare la participarea mea la atentatul săvârșit contra spionului Adolf Stempcowsky.
Judele de instrucție, după cererea mea personală, ordonă ca să fiu transferat într’o odaie separată de arestanți comuni. La cererea mea, dânsul îmi răspunse cu mirare:
— Cum, voiți ca să vă supun unei închisori solitare? Dar aceasta la noi se consideră de cea mai mare pedeapsă.
— Domnul meu, îi răspunsei, m’am obicinuit la ast-fel de închisoare, de oare-ce în Rusia am petrecut deja doi ani și jumătate, adică de la 1869 și penă în toamna anului 1871, în închisoare solitară. Îmi este mai greu a trăi în contactul cu niște oameni foarte neplăcuți, cum sunt colegii mei de cameră.
Deci fui închis într’o celulă a parte; mi sau dat cărți, hârtie, condei. Iar peste o săptămână sosi din Zurich prințul Cropotkin și depuse o cauțiune de 4.000 franci pentru liberarea mea. Cauțiunea a fost primită imediat de către judele de instrucție, care pe o ploaie torențială veni în persoană în temniță, pentru a-mi reda libertatea. Bătrânul magistrat luându-și rămas bun de la mine îmi întinse mâna, și cu lacrimi în ochi îmi zise:
— Sunt trist că în asemenea împrejurări am făcut cunoștință cu d-voastră. Luptați, luptați pentru libertatea patriei voastre ! Aveți toată dreptatea !...
I-am strâns mâna cu stimă și iubire.
La ușa închisorii o bandă de nemernici sub conducerea spionului Adolf Stempcowsky mă întîmpină cu «huido,» dar judele de instrucție porunci santinelei să împrăștie pe miserabili. Și spionii ambasadei ruse se împrăștiară ca niște potârnichii.
Câte-va zile după aceasta guvernul federal din Berna a expulsat pe spionul Adolf Stempcowsky, dovedit ca instigator printre polonezi, pentru întemeiarea unei fabrice de bancnote austriace.
Cu ast-fel de oameni are obicei să se servească guvernul rusesc!
Ieșind din temniță făcusem o visită d-lui Adolf Fogt, căruia i-am mulțumit pentru binele ce a făcut pentru mine.
— Eram dator s’o fac! îmi respunse profesorul, odată ce știam cine sunteți.
Pentru a isprăvi cu acest episod din viața mea din exil, voiți adăoga, că după ce s’a isprăvit ancheta privitoare la stupida acuzare în cestiune, am fost chemat la Berna pentru a ridica cauțiunea. După legea elvețiană am priimit și câte 5 franci pentru fie-care zi de întemnițare preventivă, odată ce instrucția a dovedit nevinovăția mea. Lege foarte dreaptă! Am dăruit acei bani pentru săracii orașului Berna, lăsându-i în mânile procurorului. Procurorul primindu-i mi-a cerut în același timp să scriu o hârtie în toată regula, și s’o iscălesc. Ceia ce am și făcut.