Toporul şi pădurea

   Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
        Nici nu s-ar povesti.
Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
        Şi care îmi zicea
        Că şi el o ştia
        De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.
   Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să slutească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
— „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
        Decît să ostenească.“
        Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
        Îmi pare că arată
        Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.