Vulpea liberală

        Vulpea fără-ncetare
        Striga în gura mare
Că de cînd elefantul peste păduri domneşte
Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte.
        Că este nedreptate
        Să va să cheltuiască
        Veniturile toate
        Pentru masa crăiască.
D-acestea elefantul, cît a luat de ştire,
Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invită la curte, o-mbrăţişe şi-i zise:
„Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent.
        Voi să te pui în pîine;
        Şi începînd de mîine
        Îţi dăm cu mulţumire,
        Ca un semn de cinstire,
Al găinelor noastre întins departament:
        Caută-ţi bine treaba.“
— „Pe seama mea te lasă“,
Răspunse oratorul şi, sărutîndu-i laba,
        Se întoarse acasă.
        În ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
„Ce ai, de eşti asfel?“ o întrebară toate.
„Îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate,
Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace.
        Craiul ştie ce face;
El nencetat gîndeşte la al obştii folos.
Adio! sînt bolnavă: m-am înecat c-un os.“

Cunosc mulţi liberali, la vorbe ei se-ntrec,
Dar pînă în sfîrşit cu oase se înec.