Vulpoiul predicător

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învăţat în şcoală,
Logica ştiind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Şi să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Şi cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgeşte,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduieşte.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.
Cîţiva şoarici, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavînd nicidecum stare
Fără cinste sau favor,
Nu putea da-ncredinţare,
Slavă astui orator.
Aşa el schimbă vorbirea,
Defăimă năpăstuirea,
Pe urşi, tigri, lei, pardoşi,
Arătînd a lor turbare
Şi a sîngelui vărsare,
Şi că sînt nesăţioşi.
Atunci cerbi, ciutele toate
Ascultau întru mirare,
Şi în lacrimi cufundate
Plecau de la adunare.
Vulpea-şi făcu mare nume;
Un leu foarte cu credinţă,
Domn p-acea parte de lume,
Să o vază-avu dorinţă:
Deci şi ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungînd vorbeşte;
Tonul ei înmărmureşte
P-ai pădurilor tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăţie,
Pradă acestor duşmani,
Cufundată în durere,
Cerînd la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii în mirare
Ascultau cu supărare,
Căci aşa vrea prinţul lor,
Care plin de bucurie
La palat pofti să vie
Vulpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă pentru osteneală,
Spune fără de sfială,
Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“
Oratorul zise-ndată:
„Prinţule, în loc de plată,
Aş pofti cîţiva curcani.“