Mustafa-Pașa
Soarele-apusese. Lupta tot urma;
Dar împinși, românii, spatele-nturna.
Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvântă
— „Un român de moarte nu se înspăimântă.
Ce vor face oare slabele femei,
Dacă voi dați dosul, o, vitejii mei."
Zice și soldații, rușinați, se-nturnă...
Domnul pasă-n frunte; toți cu fală-l urmă.
Vede comandantul Mustafa-pașa,
Prin bravură cată lupt-a precurma.
Chiar ca semizeii din antichitate,
El îl cheamă-n luptă și fălos combate.
Oștile-n mirare privesc și s-adun.
Caii lor resaltă, armele răsun.
Se fărâm pe zale far' să verse sânge.
Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge.
Pașa trage-atuncea paloșul tăios.
Fierul sparge zaua domnului frumos.
Pașa se doboară sub o lovitură
Și cu viața pierde sângele pe gură.
Turcii cu dezordin repede s-avânt.
Cei mai mulți dintr-înșii aflu-al lor mormânt.