Două lupte
I
[modifică]Luna se înalță palidă și plină,
Varsă peste taberi râuri de lumină.
Somnul dulce plană pe combătători.
Miriade păsări ciripesc prin flori.
Apele le-ngână; caii-n nerăbdare
Varsă-n sânul nopții lungă nechezare.
Ionașcu singur e neliniștit.
Ochii săi se-nturnă către răsărit,
Apoi dă semnalul... Bravii săi s-adună...
Pleacă să combată duși de blonda lună.
Se duceau moldavii bărbătați de dor,
Ca setoase păsări ce la râuri zbor.
II
[modifică]Zorile se varsă. Pașa se trezește;
Cheamă capii oștii și-astfel le vorbește
— „Voi, credința noastră, voi, preanobili fii;
Ieniceri de frunte, voi, siimeni, spahii!
Vă puneți sub arme! Trâmbițele sune!
Vulturii și corbii turme să s-adune!
Soarele pălească pe umbrosul cer!
Armia intre-n cărnuri până la mâner!
Calul să turbeze în frâul ce-l strânge!
Din dușmani să muște și să-noate-n sânge!
Cum o vijelie risipește-un nor,
Spulberați îndată rândurile lor!
Sabia să cază peste ei c-urgie!
Viața lor și-averea ale voastre fie!"
Astfel zice pașa. Toți se pun la rând.
Semiluna-n aer plană fluturând.
Dar pe altă parte lonașcu vine,
Pune spre bătaie cetele creștine.
Intră printre rânduri pe un cal nebun
Ce varsă pe nasuri flacără și fum.
Aurele leagăn coama-i jucătoare;
Coiful său lucește, coperit de soare;
Maiestatea luce p-al său chip umbrit
Și, privind ostașii, astfel le-a vorbit
— „Turcii calcă țara, cată s-o robească...
Dar nu-i încă ruptă spada vitejească!
Inima Moldovei încă n-a slăbit
Sângele prin brațe-i nu a putrezit.
Cei străini nu calcă țara vitejească
Sabie și moarte fără să-ntâlnească.
Aste multe cete ce ne înconjor,
Pot să scalde țara cu sângele lor!
Încă-o datorie! încă-o luptă nouă!
Biruința dalbă ne surâde nouă,
Căci această țară nu e scrisă-n cer
Printre țări robite ce prin secoli pier!
Astfel zise domnul. Toți se-nverșunesc.
Ambele-avangarde iute se lovesc.
Armele-otomane cad și se făramă
P-ale noastre coifuri, zale, piepți d-aramă.
Astfel cum s-arată p-o hârtie-aprinsă
Ce-n cenușe trece pân-a nu fi stinsă,
Scânteioase raze ce lucesc și mor,
Ne-ncetat pier turcii sub armele lor.
Hatmanul Sfircioschi sparge totd-odată,
La Tighina, altă numeroasă-armată...
Treizeci de stindarde domnul saluta
Și, privind trimisul sângerat, zicea
— „Fii iertat, o sânge! de vei naște-odată,
Patrie română, mare, lăudată."