Gherghița
Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori
Varsă valuri d-aur peste luptători.
Unii-n somnul dulce sufletele lasă,
Alții-nșeală timpul bând voioși la masă,
Alții-nfrână caii, spăl armele lor
Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.
Dar Vlăduță-vodă stă sub cort și spune
Vorbe de mirare doamnei sale june
— „Fiecine cată tronul domnitor
Și străinu-i face mână d-ajutor.
Poate că să-nvingem armia maghiară,
Însă vom aduce pacea dulce-n țară?
Noi neavând putere, turcii-ntărâtăm
Și cu chipu-acesta tara o trădăm!"
Zice... Cum un șarpe ce, călcat, se-nalță,
Doamna, turburoasă, capul său realță.
Arde-n frumusețe, viață și mânie,
Ca un arc în ceruri printre vijelie!...
Ochii-i plini de lacrimi și langor ceresc,
Într-un râu de patimi se re-nviețuiesc
— „Când al nostru suflet înrobit se-nchină,
Orice cuget nobil ni se pare crimă.
Forța sufletească, foc dumnezeiesc,
Să nu se măsoare pe lut omenesc!
Vulturii ce-atacă tauri cu turbare
Măsură curajul cu-a lor turmă mare?
Tu-ți ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;
Moartea nu se cade spaima ție a-ți da!
Cela ce de moarte se codește foarte,
Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.
Astfel muritorul ce-anii grei insult,
La numirea morții tremură mai mult.
Să dorească viața robul ce roșește,
Când să fie liber inima-i gândește!
Cei bravi nu vor viața când pe muritori
Ea nu varsă dulce drăgălașe zori!
Fenixul, se zice, când îmbătrânește,
Se-nconjoară-n flăcări și se-ntinerește.
Astfel nasc românii chiar prin moartea lor,
Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor."
Zice. Cerul nopții luce sub lumină.
De discursul doamnei, domnul se-ndivină.
Dă semnal de luptă... bate pe maghiar
Și cu moarte-l sparge până la hotar.