Corbii şi barza

        Pe o cîmpie
        Mare, bogată,
        Urmă odată
        O bătălie
  Aspră, cumplită, neasemănată,
  Încît cadavre nenumărate
  Zăceau grămadă neîngropate.
  Corbii îndată luară ştire;
  Lacomi de pradă, ei năvăliră,
        Şi cu grăbire
        Aci sosiră.
  Şi după ce mîncară, şi după ce băură
        Mult sînge, începură
        C-un glas îngrozitor
        Să cînte cina lor.

        Barza cea simţitoare,
        Care pe om iubeşte
        Şi-n preajmă-i se nutreşte,
        Văzîndu-i, de departe
        Le strigă: „Cum se poate
        Aşa neruşinare?
  E locul pentru cină? e ora de plăcere,
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
        Mumele îşi plîng fiii;
        Izvorul bogăţiei,
        Cîmpul, e ruinat,
        Iar voi vă îndopaţi,
        Şi cîntaţi!“
        — „D-aceasta ne iertaţi —
        Răspunse deodată,
        Ceata întunecată —
        Omului cît îi place
        Poate fi ruinat,
        Dar noi suntem în pace
        Şi mult ne-am îngrăşat.“

  Acei ce de a ţărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară,
Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi,
        Poate şi decoraţi,
  După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi.

  Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori,
        (Căci eu vorbesc d-o ţară
        De tot imaginară)
  La noi să află oare astfel de muritori?
  Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă,
  Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.