Valea Albă/Capitolul 5

←←Credința și fanatismul

Valea Albă de Gheorghe Asachi (Panahida eroilor moldoveni)

Domnia cea îndelungată și glorioasă a lui Ștefan voievod au fost, pintre scurte răstimpuri de pace, un șir de lupte grele și sângeroase, nevoit a le purta pentru susținerea independinței națiunale și apărarea religiunei. Monumentele triumfurilor sale nu sunt arcuri, nici coloane, dară 40 de monastiri, de după fiecare învincere au zidit și îndănuit; aceste mărturisesc nu numai a lui și a oastei sale bărbăție, ci adânca evlavie și modestie prin care el atribuia protecțiunei lui Dumnezeu rezultatul ce câștiga din lucrările întreprinse în numele său. De aceea poporul moldoromân purta cu resignațiune povoara sacrificiilor de avut și de sânge, cerute pentru întâmpinarea întreprinderilor sale, iar oamenii de oaste urmau cu încredere chemarea domnitorului lor, care remunera și onora pe aprozii săi oșteni.

Acest simțimânt drept și mărinimos l-au îndemnat a consfinți prin un act public memoria eroilor căzuți pentru patrie în câmpul de la Valea Albă, a cărora oase zăceau de 20 ani încă neîngropate în șesul acela. Drept aceea, folosindu-se de un paos de pace al anului 1496, un an înaintea cumplitei înfrângeri a polonilor în Bucovina, orândui a se face în toată țara, în 26 iulie, ziua aniversale a bătăliei de la Valea Albă, o serbare mare bisericească, însemnând trei zile de agiutoare și de doliu națiunal, iar în acel câmp al bătăliei decise a se face o biserică votivă, consfințită marelui arhistratig Mihail. Pentru plinirea acestei ceremonii bisericești și militare, au rânduit cele cuvenite în 8 noiemvrie ale acelui an. De la toate monastirile, schiturile și bisericile poporene s-au conchemat părinți evlavioși, aducând fiecari câte un amintar (pomelnic) a oamenilor de oaste din ținutul lor uciși în bătălia de la Valea Albă. Deputați de oaste de toată arma, căpitenii și ostași de rând se adunaseră în o tabără pacinică pe malurile Moldovei, unde fluturau bandierele națiunale a fiecărei cete, cu văl negru învălite, iar în mijlocul lor se înălța un pavilion pentru domnitor și familia sa, în giurul căruia s-au adunat, din toate olaturile țărei, văduvile, orfanii și părinții celor uciși, a cărora durere era astâmpărată de un simțimânt de glorie, că acii din familia lor ș-au fost răpus viața pentru patrie! După ce, în curs de trei zile, clerul în serbare bisericească au amintat anume pe fiecare din cii uciși, milianii oșteni săpară temelia bisericei pe locul însemnat de Ștefan voievod care era acela unde au fost urmat cea mai crâncină luptă, iar afinii morților adunau cu simțimânt respectuos de pe câmp oasele răspândite, prepuind în fiecare titvă capul iubitului său; dar nime n-au recunoscut mai bine decât Radaman titva părintelui său, prin ferul săgeței care, intrând prin ochi, rămasă înfipt în os.

Acest cap prețios al mântuitorului vieței sale Ștefan voievod cu mâna sa l-a depus sub locul unde avea să fie altarul, iar celelalte se depuneau în miezul temeliilor bisericei, lângă altari, preste care se înălța sânta cruce, umbrită de flamurile Moldovei.

Cele întăie raze ale soarelui din 26 iulie luminaseră preste Valea Albă un popor întreg, învăscut în doliu și împlântat în lacrimi; nu sunetul bronzurilor sânțite, nici gurile înfocate purtătoare de moarte caracterizau astă solenitate, ci rugi fierbinți din inima domnitoriului și a credinciosului popor se înălțau cătră înduratul Dumnezeu spre iertarea păcatelor acelor uciși și împărtășirea lor de cununa nemurirei. După ce arhiereii au făcut orânduita panahidă asupra oaselor depuse dupre rânduială, Ștefan voievod, Alesandru și Bogdan voievod depusă în temelie piatra cu următoarea inscripțiune:

„În zilele binecredinciosului și de Hs. iubitoriului domn Io Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul pământului Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei lui 20, anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratu turcesc, cu toate puterile oștilor sale, ale Răsăritului, încă și Basaraba voievod chemat fiind la război, au venit cu dânsul, cu toată puterea pământului lui Basaraba, și au venit să robească și să ieie pământul Moldovei și au agiuns pănă aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, și noi Ștefan voievod, cu fiul nostru Alesandru, am ieșit înaintea lor aice și am făcut cu dânșii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile, și după giudecata lui Dumnezeu biruiți au fost creștinii de păgâni și au căzut aice multă mulțime din ostașii moldoveni. Atunce au luat și a treia parte din pământul Moldovei, despre acea lature. Pentru aceea au binevoit tot Ștefan voievod, cu a sa bunăvrere, și au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, și întru rugăciunea lui, și a doamnei sale Maria, și a fiilor săi Alesandru și Bogdan, și întru amintirea sufletelor lor, dreptcredincioșilor creștini cari aice au pierit. În anul 7004 (1496), iar al domniei lui anul 40, curgând, în luna lui noiemvrie 8 zile”.

S-ar fi cuvenit ca numele a atâța eroi să se fi păstrat în analile patriei, însă în epoha aceea egoismul nu cuprindea inima compatriotului; de aceea de agiuns au fost că au conlucrat, au pătimit și au combătut pentru binele și gloria patriei, și acel merit fără osebire se răspândea preste toți moldoromânii.

Adevărat măreț și unic spectacol au fost acesta, de a vedea un popor întreg îngropând deodată pe un alt popor! Aice se vedea o mumă bătrână bocind moartea a trei fii ai săi, bătrânul lăcrăma pentru pierderea unicului său fiu, văduvele, orfanii plângeau pe ai lor, încât Ștefan voievod, deși deprins la toate scenele crunte, vărsa și el lacrimi de compătimire și asta au fost lauda cea mai mare pentru acii ostași că, dupre faptele lor, nu li s-au plâns viața, ci moartea!...

Amintirea acelui act măreț se păstrează nu numai în istorie și prin astă biserică monumentală, ci și prin tradițiuni și cântece în care păstoriul din Valea Albă repetează, acompanând pe fluierașul său, cântul următori:

VALEA ALBĂ

Păstoriul:
Vale Albă, d-Albă Vale,
De la munte râurel,
De ce oare-n a ta cale,
Trecând lâng-al meu muncel,
De e nour, de-i senin,
Tu răsuni un trist suspin?
A ta râpă înverzită
Cununată-i de mii flori,
A ta undă-i limpezită
De mănunt prund la izvor
Ș-a ta dulce ap-o bea
Paserea și turma mea.

Râul:
A mea apă-i limpegioară,
Din ea bea azi turma ta
Ș-acea pasere ce zboară,
Dar, aleu, ea adăpa
Turme de la Răsărit,
Ce-aici au fost tăbărit.
Sântul Ștefan, când aice
Pentru țară s-au luptat,
Când în ziua neferice
Ager fer au secerat
Pe boieri și pe oșteni,
Pe păstori și pe săteni,
De-atunci, tristă, ea tot plânge
Și în veci va suspina,
Că au curs cu nobil sânge
Ce românul revărsa,
Și cu oase-ndelungat
Aist câmp au presurat.
Eu acea zi de fortună
Amintind-o, plâng mereu,
Freamătul pădurei sună
Unit cu suspinul meu,
Că aprozi acuma nu-s
Ca acii ce au răpus!
Soarta lor și a lor vântă
Azi românii au uitat;
Păstorele, tu deci cântă
S-aibă cuget deșteptat,
Să le zică al tău cânt
Cum au fost, și cum azi sânt!

Note

▲ Începutul paginii.