Ursita/Partea II/Capitolul VI

 

Doveditor că hainele boierești nu sunt totdeauna respectate.

Prin ce țări, sub ce ceruri rătăcește, ce face și ce drege acum nemernicul copil găsit, în Codrul Cosminului? acel copil care fusese cauza fugii postelnicului șarpe, cauza întemnițării hatmanului Arbure, cauza durerilor lui Luca.

Reproduserăm în unul din capitolii precedinți conversațiunea lui Luca cu cuviosul chir-popa Sofronie Gangur, în urma căriia, pe temeiul institutelor împăratului Justinian, se decise a se trimite și a se părăsi criminalul copil în fundul unui codru.

— Hai cu mine, Mihule! îi zise Iorgu, așezându-l pe cal înaintea-sa. Hai cu mine, să te plimb puțin la aer curat.

— Unde?

— Afară din târg, la codru...

— La codru? haidem, bădiță, haidem! că mi-e drag codrul! strigă copilul, renviindu-și în memorie arborii seculari și frageda verdeață, în mijlocul cărora văzuse lumina zilei.

În depărtare de o oră de la Suceava, pe drumul Cernăuților se afla o pădurice, astăzi tăiată ca atâtea altele, și care se numea în limba poporului Barba Buțului. Din acelea ce le întâlniți la tot pasul în Moldova, se compunea din ganguri ce șuierau, din ghionoi ce ciocăneau, din mierle ce îngânau...

Este ceva falnic în traiul codrilor. Respiri un aer ce-ți iuțește și învioaie circulațiunea sângelui; privești în giuru-ți uriașii naturii și te simți mai tare decât ei; nu vezi oameni, și ți se pare a fi singurul om de pe fața pământului; forța, libertatea și orgoliul îți dilată inima.

Dacă în acele momente de expansiune îți amintești cumva traiul orașelor, cu șubredele sale edificiuri în formă de morminte, cu aerul său îndesat și morbid, cu tapagiul său scârțâitor, cu meschinele sale lupte, alianțe și intrige... atunci zâmbești cu desprețul, superiorității.

Această latitudine poetică a vieții de codru, în alăturare cu îngusta proză a orașelor, produce ca un efect imediat o neînvinsă dorință de a cânta. Imaginațiunea își regăsește patria, cuibul său de vedenii dulci și groaznice, de zâne și de zmei, de mama-pădurii și de surioara-florilor; și în extazul său, imaginațiunea îți apasă mintea și-ți forțează limba a intona o doină.

Aici descălecară drumeții noștri, cam pe la ora chindiilor.

Mihu începu a alerga prin tufiș, iar Iorgu se opri melancolic, în mijlocul poienii și începu fără voie vechea baladă:

Sub poale de codrii verde,
O zare de foc se vede;
Nu știu zare.
Ori foc mare,
Dar în giurul focului
Șed voinicii codrului;
Frig berbecii câmpului;
Nu știu zece,
Cincisprezece,
Că de mulți nu-i poți alege...

Dar pe dată ce simți că Mihu lipsește în tufe, Iorgu depuse pe iarbă urciorul cu apă și cele două pâni albe, luate, precum arătaserăm, din porunca lui Luca, încalecă și dispăru.

Mihu reveni și se văzu singur.

— Bădiță! bădiță! bădiță!

Strigătele se, pierdeau în depărtare, se pierdea apoi și ecoul lor.

Băiatul era prea inteligente pentru a nu pricepe în clipă pozițiunea în care se afla!

„O, bădiță Taică! rău te-ai răzbunat!“ strigă el din adâncul sufletului.

Seara se întuneca și codrul începea a se îmbrăca în sumbrerele haine de noapte: copacii se prefăceau în o mie de fantasme negre ce clătinau din capete, pe când vântul fluiera printre crengi niște cuvinte misterioase, niște șoapte în o limbă necunoscută...

Mihu își aduse aminte despre lupi.

Părul i se rădică în sus.

Un băiat de nouă ani, singur, în fundul unui codru, în întunerecul nopții!

O idee îi trecu prin minte.

Cu iuțeala veveriței, el adună vreascuri, rumpe rămurelele arbuștilor, smulge iarbă, și într-un moment grămădește o moviliță vegetală, sub care se ascunde ca sub o plapumă.

„Aici — Își zise el cu mângâiere — aici n-o să mă găsească lupii...“

Abia se pitula copilul în curiosul său adăpost, când deodată se auzi lătratul cânilor, nechezarea cailor, un răsunet confuz de glasuri țipătoare, scheuietoare, răgușite, ce nu semănau deloc a fi umane.

Închipuiti-vă starea lui Mihu! El își aminti basmul despre Mângefer-viteazul, cum îl asediară în castelul cel fermecat leghioane de moroi, liliaci, bufnițe, niște degite, gheare și labe de o mărime colosală, broaște, năpârce, șopârle, chițcani, șoareci, porci mistreți, schelete etc., etc., și cum apoi voinicul îi făcuse pe toți chisăliță... dar Mângefer-viteazul avea o sabie de două ori mai mare decât întreaga personalitate a eroului nostru.

Vuietul devenea tot mai clar și mai apropiat, până ce se concentra în fine în mijlocul poienii la câțiva pași de movilița cea artificială a lui Mihu. Acum se distingeau foarte bine voci bărbătești și femeiești vorbind și strigând, voci copilărești plângând și răcnind, și o dulce voce, ce s-ar putea numi angelică, care cânta în triluri de privighetoare:

Gader vela?
Gader stela?
Ab, miro ciabo sta!
I tarni romni djata, manghel,
I puri romni balo pop priestervela,
I tarni romni har i rosa,
I puri romni har i djambo;
I tarni romni velii tarno rom,
I puri romni veli puro rom...

(De unde vin ei? de unde sare el? Hai, fiule, săi! Nevasta merge și cerșește. Baba se înclină pe vatră, nevasta este ca un trandafir, baba este ca o broască țestoasă, nevasta se ia cu un june, baba cu un moșneag.)

În adevăr, ființează o limbă în care cuvântul „bene“ are această însemnare. Mihu în zadar asculta cu amândouă urechile toate sonu și tonurile ce răsunau la auzul său; el nu înțelese nici o singură silabă și rămase încredințat că ființele ce vorbesc în sânul Moldovei o limbă atât de nemoldovenească nu pot fi decât duhuri necurate, întrunite pentru a benchetui in mijlocul codrului.

Înspăimântat pănă la măduva oaselor, copilul se apucă a recita în minte cu o neobicinuită fervoare rugăciunea Domnului, fără însă a face cruci, de teamă ca freamătul vreascurilor, sub care se refugiase, să nu atragă atențiunea cumpliților draci.

Concertul creștea din ce în ce mai mult, dar nimeni nu se atingea de grămăjoara lui Mihu. Această neperspicacitate a lui

Ucigă-l Toaca, care nu știa să se dumerească că la coastele lui se dosește un biet suflet de om, dete copilului o opiniune foarte rea despre înțelepciunea atribuită Satanei și, revenind din spaimă, el începu a cugeta: „Mai știi“ poate ei n-au băgat de seamă nici pâinile și apa ce le lăsai pe iarbă!“

În acest moment Mihu simți, cu fiori o mână răscolind crengile dasupra lui și răpind o parte din ele. Movilița fu rărită astfel prin această pradă, încât prin crăpături el putu zări un foc aprins în mijlocul poienii, o făptură neagră aruncând în acel foc brațul de vreascuri luat din locașul eroului, nostru, iar o mulțime de ființe tot atât de negre, mari, mici și mijlocii, dar toate foarte uscate, șezând, stând în picioare, jucând și săltând împregiurul focului.

Răpitorul crengelor se întorcea acum pentru a mai lua un al doilea braț. Situațiunea lui Mihu era extremă. El făcu o cruce și sări din moviliță pentru a fugi... dar ce minune! Văzând aparițiunea acestui omușor cu dolmanaș roșu, toți acei de cari el voia să fugă sloboziră un singur răcnet: „Bene! Bene!“ și o rupseră la fugă, întrecându-se în iuțeală la dreapta și la stânga, în sus și în jos.

Și cunosc și nu-și recunosc pe tată. Istoria constată că limba țiganilor este un dialect indian.

În secolii VIII și IX deja, sub numele de țigani sau „ațigani“ acest popor se răspândi în Asia Mică și-n Egipt, listingându-se prin scandaluri sociale și religioase. Cu toate astea, starea actuală a luminelor istorice nu ne permite încă a rădica cu totul vălul de pe epoca precisă a venirii lor in România, de unde apoi s-au împrăștiat ca niște locuste în toate țările Europei.

Robia putu să domesticească numai o mică parte din acești „fii ai femeii“. Cei mai mulți nu încetară a cutreiera codrii mari ai României, plătind sau zicând că plătesc o dare oarecare statului și numărându-se, mai mult în iluziune, a fi sub dependența vel-armașului. încercările marilor domni organizatori Alexandru cel Bun în Moldova și Mircea cel Mare în Valahia, de a deprinde pe acești nomazi cu o viață așezată, n-au avut alt efect afară numai că sute și mii de țigani emigrară în țări străine, și cătră 1420, trecând din provincie în provincie, prin dezordini, furturi, hoție, vraje, desfrânări, se făcură cunoscuți chiar în părțile cele mai depărtate ale Europei.

Văzând miraculoasa disparițiune a imaginarilor demoni. Mihu o atribui, firește, puterii Sântei Cruci.

El cuteză a face câțiva pași înainte, pentru a-și studia pozițiunea din punctul de vedere topografic.

Deodată, patru câni, slabi și flămânziți, se aruncară asupra copilului.

El se culcă jos, amintindu-și, din povețele căpătate altădată de la hoți, că un câne, fie cât de slab și flămânzit, tot încă ne întrece pe noi în omenie, căci nu mușcă pe cei căzuți

Cânii lătrau, ocoleau locul unde era lungit Mihu, hămăiau și în sfârșit s-au retras.

Copilul, fără a putea dormi, rămase în iarbă până la cântatul cocoșului.

Când cerul se lumină, Mihu aruncă o privire în giur: pe la margini pășteau câțiva cai reduși la chipul scheletelor, în mijlocul poienii se înălța o șatră ruptă, iar lângă ea se vedea o grămadă de cenușă și tăciuni stinși.

Învingătorul dracilor se încredința acum cu umilire că se află într-o tabără țigănească.

În acest moment el zări ceva mișcându-se între crengele copacilor și auzi o voce grosolană strigând: „Ciabo! ciabo! gagio! gagio.“

Într-o clipă, Mihu fu încungiurat de vro două duzine de țigani, țigance și țigănași.

Costumul lor era o negațiune a costumului. Copiii erau de tot goi. Femeile se distingeau prin catrințe sau semi-fuste și prin salbe metalice. Bărbații purtau dedesupt gaduri sau cămăși găurite și negre, iar deasupra plașle sau mantale cârpite și mânjite, legate la gât cu curele sau cu frânghie. Unul din toată ceata, cu o barbă lungă, purta o mantie de felendreș roșu, cizme galbene, o cușmă conică blănită, și peste umărul stâng un gros bici împletit din trei curele. El se apropie de Mihu și îi puse mâna pe cap.

—Fugi, cioaro! fugi, că sunt fecior de boier! strigă cu mândrie copilul, făcând un pas îndărăt și arătând cu mâna, dolmănașul său cu ceprazuri.

Ceata începu a râde și a hihoti. Judele trase de pe umăr înfricoșatul său bici din trei curele.

— Dacă ești hicior de boier, hapoi iată...

▲ Începutul paginii.