Ursita/Partea II/Capitolul V
în care se demonstră „libertate electorală“ așa după cum s-a practicat în toți timpii.
Știți că, tocmai în momentul când hatmanul Arbure cerea grație pentru postelnicul șarpe, Ștefan-vodă adormise.
Acest somn, precursor al agoniei, a durat optsprezece ore.
Un mare zgomot într-o cameră învecinată a deșteptat pe muribundul erou.
— Ce este? întrebă el cu un glas ce abia se auzea.
Nimeni nu-i răspunse. Zgomotul creștea din ce în ce mai mult.
— Trebuie să-l deșteptați! Trebuie! strigă o voce furioasă.
— Ce este? repetă Ștefan destul de tare.
O ușă s-a deschis cu violență, și pe prag apăru un tânăr boier de o statură colosală, pe care curtenii, reținându-l de brațe și de liaine, în zadar se zbuciumau să-l oprească.
— Ești tu, Barbovski? Intră... Lăsați-l...
Curtenii s-au retras. Cutezătorul june se apropie de pat, îngenuche, sărută mâna cea rece a lui vodă și murmură cu capul plecat:
— Stăpâne! Peste un ceas, cel mult un ceas, Bogdan-vodă va fi dat jos și poate chiar...
Ștefan s-a rădicat cu iuțeală, ca și când ar fi încă plin de viață.
— Răsturnat? Cum? Unde? De cine?...
— Patru boieri, măria-ta, s-au hotărât astăzi, acum, pe Câmpul Dreptății, a striga: „Să trăiască Petru-vodă!“ Acești patru boieri sunt Ieremia Hudici, Filip Dajbogă, Gavrilă-Bucium și... și eu. Pe mine m-a biruit remușcarea cugetului și-i trădez pe tovarășii mei. Fă ce știi, stăpâne!...
Barbovski se sculă și scoase din brâu un pumnar.
— Dar nici mișelul trădător nu trebui să trăiască!... Zicând aceasta, el își înfipse în inimă sâmceaua pumnarului și căzu jos.
Era ca un trunchi de brad izbit de trăsnet. Auzind zgomotul, vro șase curteni intrară în odaie.
— Tu, Cujbă, adu îndată pe doftor să caute pe acest boier...
Unul din curteni se închină și plecă.
— Tu, Păliță, cheamă călăii...
Un al doilea curtean făcu ca și cel dentăi.
— Voi — adause vodă cătră ceilalți patru — rădicați patul și duceți-mă la Dreptate.
Ștefan se părea transfigurat. Ochii săi, stinși cu câteva minute înainte, străluceau acum cu o văpaie teribilă. Vocea-i luă un timbru limpede și pătrunzător. Mișcările-i erau energice.
Iată în ce mod neașteptata aparițiune a „mortului“ înspăimântă poporul adunat pe Câmpul Dreptății.
Curtenii au dus și au așezat patul pe terasă, în apropiarea mitropolitului.
Ștefan rădică capul de pe perină, se răzimă cu o mână pe umărul unuia dintre curteni, privi liniștit impregiur și zise cu un glas sumbru:
Ieremia Hudici! Filip Dajbogă! Gavrilă Bucium!!.. Tei boieri, palizi de groază, ieșiră din șirurile celorlalți, oprindu-se la o distanță.
—Apropiați-vă!
Boierii au înaintat și s-au aruncat în genunchi:
— Iertare! Iertare, stăpâne!
— Așezați caprele voastre și țineți securile gata, zise Ștefan cătră călăi.
O tăcere-de mormânt domnea pe toată întinderea câmpului, fără să se auză o singură răsuflare din atitea mii de piepturi.
— Tu, Hudici, ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin. Așa este?
— Așa, stăpâne...
— Capul pe capră!
Hadici s-a rădicat și redobândi dodată tot sângele rece at unui om deprins a vedea moartea în față.
— Tu, Dajbogă, scriai cărți viclene cătră Tepeluș-vodă poftindu-l să năvălească în Moldova asupra domniei-mele. îți aduci aminte?...
— Vai, măria-ta!...
— Capul pe capră!
Mitropolitul Teoctist s-a apropiat de cei doi vinovați, cari s-au confesat și s-au împărtășit.
— Dumnezeu să-i ierte! zise Ștefan cel Mare, și să mă ierte și pe mine... adause el cu o voce mai slabă
— Peste o clipă capul lui Hudici și capul lui Dajbogă, lovite de securile călăilor, au căzut de pe cele două capre, rostogolindu-se la picioarele spectatorilor.
— Tu, Buciume... Pentru tine a lipsit a treia capră. Te iert!
Boierul, care aștepta să primească cu bărbăție, ca și ceilalți doi, lovitura călăului, a leșinat de emoțiime, auzind: „te iert“.
Ștefan se întoarse atunci cătră popor și zise, apăsând asapra fiecărui cuvânt:
— N-am venit aici ca să vă împiedec de a vă alege domn pe cine vă place. Alegerea este, slobodă, de tot slobodă. Fiind însă că din mila cerească mai am câteva ceasuri de viață, am voit să-mi împlinesc cea din urmă datorie, pedepsind pe doi trădători. Acuma doresc, să vă puneți îndatâ un alt stăpân în tocul meu. Pe cine voiți?
Toți, toți fără excepțiune, au strigat; „Să trăiască Bogdan-vodă!“
Ștefan cel Mare-a poruncit, curtenilor să-l ducă înapoi la palat.Peste câteva ore el a murit. Un venețian, care fusese martor la aparițiunea „mortului“ pe Câmpul Dreptății, zice cu această ocaziune despre Ștefan-vodă: „cosi come in vita et sanità, ita in morte mostrò esser et terribile et prudente“(După cum în timpul vieții fusese se arătă teribil și prevăzător în momentul morții.)
Dindată după plecarea bătrânului principe, trimblțele și buciumii începură a suna din dosul cortului de pe terasă.
Bogdan vodă ieși dinântru și sări pe calul ce-l aștepta la ușă.
Câmpul se cutremură de gemetul urărilor, căci... erau greu numai de a începe.
Vodă se închină în toate părțile și dete semnalul tăcerii.
Norodul amuți.
—Vă mulțumesc, fraților! Vă mulțumesc! și, ca dovadă că vă iubesc ca un adevărat părinte, iert și miluiesc pe toți greșiții și dușmanii mei de până astăzi.
Urările deveniră frenetice.
Vel-armașul Fliondur se apropie de vodă:
— Măria-ta, poruncești a da drumul celor închiși astă-noapte?
ți-am poruncit eu? de unde luat-ai una ca asta?
— Spuseși... iartă-mă, stăpâne... spuseși că miluiești pe toți dușmanii...
Ochii lui Bogdan se încruntară.
— Găsitu-mi-ai pe Rareș?
— Nu, murmură tremurând bietul Fliondur.
— Vino-ncoace, jupâne vornice! zise Bogdan, cătră boierul Boldur care sta gânditor la o parte.
— Poruncește, doamne!
— Îmi spusesi, pare-mi-se, că finul tău...
— Finul meu Luca, nepotul lui șarpe, scăpă ieri viața doftorului măriei-tale și liniști răscoala măcelarilor.
— Spune-i dară că-l fac vel-armaș în locul ăstuia, pe care ți-l dau pe seamă ție, vornice, ca să să-l închizi în foișorul cetății.
— Finul meu e prea tânăr, măria-ta.
— Nimic, nimic, zi-i numai să-mi prinză pe Rareș, și atunci îl voi face chiar... îl voi face... haidem la Mitropolie.
| ▲ Începutul paginii. |