Ursita/Partea I/Capitolul II

 

Din care se vede cât e de primejdios a sosi în capitală în ziua când se naște un copil în palatul domnesc.

Chiar în ziua când postelnicul șarpe se întoarse pe la crăpatul zilei în Suceava, curtea domnească înfățișa spectacolul unei bucurii amestecate cu tristețe. Domnița Stanca, femeia tânărului Bogdan-vodă; mai-marele fiu al domnului, muri din facere, născând un cocon, cărui i s-a impus în botez falnicul nume de Ștefan.

Bogdan-vodă era nemângâiat. închis în camera sa, el ascundea de văzul curții lacrimile ce-i udau ochii. „La naiba! cugeta el în gândul său, copii voi mai face treizeci, dar o nevastă ca Stanca unde mai găsesc!“

În adevăr, a fost frumoasă, plăpândă, drăgălașă răposata domniță, despre care istoria tace, dar o slăvește pănă astăzi cântecul poporului:

Fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea! Pe când la aripa stângă a colosalului palat domnesc, zidit, în forma unei cetăți, tânjea junele Bogdan-vodă, la cealaltă, aripă, unde locuia Ștefan cel Mare, era petrecere-și veselie. Bătrânul domn, a cărui patimă pentru femei se stinsese acum sub greutatea anilor și a podagrei, se bucura de nașterea unui nepot, netezindu-și barba și zicând cu zâmbet: „Cu o muiere mai puțin, cu un voinic mai mult!“

Apartamentul lui vodă avea forma de semicerc cu o galerie de ferestre arcate, iar sub fiecare fereastră, din partea curții, se înălța câte o cascadă, și în stropiturile argintii ale apelor se jucau în acest moment razele soarelui, îngânând toate culorile-pietrelor scumpe

Odaia era podită cu mozaic; tapițată cu catifea mohorâtă de Veneția, pe care străluceau flori cusute și împletite din mărgăritar și aur; mobilată în giur cu divanuri acoperite de covoare turcești; iar în mijlocul apartamentului stă o masă circulară de marmură neagră, pe care se vedeau așezate o mulțime de prețioase mănunțișuri: cerbișori de aur cu coarne de mărgean, păunași cu coade presărate de ametiste, rubini, smaragde, zmei de aur cu ochi de diamant etc., etc.

Ștefan cel Mare ședea într-un jeț și părea a număra bobițele frumoaselor metanie de mărgean, ce i le închinase cu câteva zile înainte starețul de la Putna.

Înaintea domnului ședea pe scaun hatmanul Arbure și sta în picioare doftorul măriei-sale, italianul Geronimo da Cesena.

— Zici, meștere doftore, că copilul e sănătos, voinic?

Întrebă pentru a treia oară bătrânul vodă.

— Era cam în primejdie — răspunse doftorul, dându-și un aer de importanță— dar, slava Domnului, am luat toate măsurile trebuincioase și poci răspunde de sănătatea băiatului.

— Spune mai pe scurt că era în primejdie, și tu l-ai scăpat.

— Da, măria-ta.

— Apoi minți, că nu l-ai scăpat tu ci l-a scăpat Dumnezeu. Așa e, jupâne hatmane?

Hatmanul plecă capul în semn de afirmațiune, iar Ștefan-vodă, mulțumit de neplăcerea ce face doftorului concurența lui Dumnezeu, urmă mai departe:

— Cu cine seamănă copilul, cu mine, cu Bogdan, sau cu mă-sa?

— Pană acum nu se poate cunoaște, măria-ta; toți copiii seamănă la față unul cu altul; dar putem să-i cercetăm zodia...

— Bine spui, meștere doftore! Vrea să zică, tu ești și zodiar pe lângă celelalte? Cum de nu mi-ai spus-o pănă astăzi?

— Ba nu, măria-ta; eu nu sunt zodiar, dar zilele trecute a sosit aci de la Padova un văr al meu, foarte învățat în magie.

— Ce vrea să zică magia, jupâne hatmane? întrebă vodă pe Arbore, crezând că boierul nu va ști să răspunză.

— Slăvonește se zice adică volhovstvo măria-ta...

— Procopsit mai ești, jupâne hatmane! Credeam că te pricepi numai la arme. Dar eu îți voi spune, totuși, că magia nu e volhovstvo; și cată să am dreptate, măcar că tu ești cel procopsit. Magia este amăgeală. Cum ți se pare!... Chemați-mi dară pe acel învățat amăgitor.

Doftorul, deprins cu păcăliturile bătrânului domnitor, se închină în tăcere și ieși.

— Ia spune-mi, Arbure — urmă vodă după o scurtă pauză — crezi tu în solomonii d-ale zodiarilor?

— Trebuie să credem, măria-ta, căci vorbesc și Sântele Scripturi; trebuie să credem, dar oricum să fie, e mare păcat, mare păcat este de a asculta pe zodiari...

— Și de ce să fie păcat?

— Pentru că adică e lucrul Satanei.

Ștefan-vodă s-a pus pe gânduri. Pe d-o parte, curiozitatea și iubirea îl împingeau a afla viitorul nepotului său, pe de altă parte, machiavelismul îi impunea necesitatea de a părea religios până la fanatism, în fine, domnul găsi un ingenios mijloc de a împăca această contradicțiune.

— Zici, Arbure, că solomoniile sunt lucruri drăcești?

— Da, măria-ta.

— Și mai zici că este păcat de a se folosi de lucruri drăcești?

— Așa, măria-ta.

— Dar mie unuia mi se pare că este păcat numai atunci când te vinzi dracului, iar nu când înșeli pe Bată-l Crucea și, prin urmare, faci o faptă plăcută lui Dumnezeu.

Hatmanul nu știu cum să răspunză la puternica argumentațiune a domnului, care tăia cu sabia greutățile teologice.

În acest moment ușa s-a deschis și a intrat doftorul, urmat de astrolog și de un băiat de vro zece ani.

Astrologul era de o vârstă de mijloc, frumos, nalt, cu o figură foarte dulce și plăcută. Intrând, el se întoarse mai întâi de toate cătră icoana Sântului Ștefan, aninată într-un unghi al odăii, făcu trei cruci, apoi merse spre vodă, îngenuche, îi sărută mâna... dar toate astea fără a rădica ochii în sus.

Băiatul se deosebea prin o figură atât de palidă și transparinte, încât se părea că-i poți număra toate oasele.

El imită întocmai ceremonialul de intrare al stăpânului său, cu acea numai diferință că nu-și ascundea ochii.

Ștefan cel Mare îi privi în tăcere, apoi zise:

— Dar multe cruci mai faceți!

Astrologul ceru de la doftor italienește explicarea cuvintelor domnitorului.

— Îi pare bine că te vede, răspunse doftorul.

— Ce ți-a spus talianul? întrebă vodă.

— A răspuns că face multe cruci pentru că meșteșugul său atârnă de ajutorul dumnezeiesc.

— Cu atât mai bine! cu atât mai bine!

Precum vedeți, astrologul rămase foarte mulțumit cu traducerea italiană a cuvintelor domnului, iar domnul fu

Încântat de traducerea românească a cuvintelor astrologului; priceputul doftor știu a-i îndestula pe amândoi.

Acum astrologul așeză băiatul pe divan, aținti asupra-i ochii săi căprui deschiși, a cărora privire avu puterea de a adormi îndată pe slabul copil, și s-au început interogațiunile: vodă se adresa românește cătră doftor, doftorul italienește cătră astrolog, astrologul tot italienește cătră băiat, băiatul răspundea, și apoi doftorul d-a dreptul traducea răspunsul.

— Pentru ca să fiu sigur că zodiarul știe viitorul, trebuie să văz mai întâi dacă-i sunt cunoscute lucrurile de dată, zise vodă.

Întreabă-l, meștere doftore, ce face acum împăratul turcesc?

După ce întrebarea trecu prin intermediele enumerate mai sus, băiatul răspunse:

— Doarme.

— Dar ce face craiul leșesc?

— Doarme.

— Tot doarme! Pesemne numai eu sunt mai harnic decât toți domnii creștinătății! Dar, ia spune-mi, ce gândesc eu acuma?

— Să ne dai câte douăzeci și cinci la spate.

Zău ai ghicit! văz că Dracul nu glumește! Aci domnul făcu o cruce. Mai spune-mi ce veste a primit, domnia-noastră în astă-noapte?

— Două vești: una că a ars palatul de la Vaslui, alta că tătarii se pregătesc a întră în țară.

— Minune! mare minune! strigă domnul, făcând trei cruci dupăolaltă. Auzitu-l-ai pe neamț, Arbure? Ei bine, acuma să-mi spui dacă nepotul meu va fi voinic.

— Va fi un viteaz de frunte.

— O să fie iubitor de dreptate?

— Va vărsa mult sânge nevinovat.

— Cu cine va avea războaie?

— Cu turcii și tătarii. .

— Mult va trăi?

—Va fi omorât de tânăr.

Fruntea lui vodă s-a posomorât: și cine-l va omorî?

Aci copilul nu răspunse nimica.

—Cine-l va omorî? repetă vodă. Copilul se păru a face o silință convulsivă și răspunse:

— Moartea lui a sosit astăzi în Suceava.

Tocmai în acest moment întră postelnicul șarpe. Vodă s-a-uitat la Arbure, Arbure s-a uitat la postelnic, postelnicul se uita cu nedumerire la unul și altul, la copilul așezat pe divan, la astrolog, la doftor...

▲ Începutul paginii.