Ursita/Partea I/Capitolul I

 

în care se arată cum, murind o babă, băiatul a pierdut pe tată.

Era pe la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare. Postelnicul șarpe, încungiurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianță antimusulmană între Moldova și Polonia.

Acum ei ieșiră din Cernăuți și se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit românește Molodia, și botezat nemțește — nu știu de ce — Frantzthal, adecă „valea lui Franț“, ceea ce se cam aseamănă cu luleaua românului, pe care neamțul ca să nu se zică că-i furată, a prefacut-o în „pipă“

Soarele apunea și cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriașului codru, întins pe un șir de dealuri și colnice, văi și văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.

Postelnicul era un om de vro treizeci și cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut așeza două capete și, mai știi! ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.

O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită— zaua, nu barba — cu flori sculptate; lungi plete, cam crețe și stufoase, șerpuiau de sub o cușmă de samur în patru colțuri cu un ciucur de catifea roșie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă nește ochi mici și negri, un nas larg de șoim o frunte pătrată și zbârcită și buze foarte subțiri, ce abia se zăreau de sub arcul mustețelor.

Ceata trecea acum d-a lungul unui șir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omenești: trista rămășiță a bătăliei în care

Ștefan-vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan-Albert; nește movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de călăuze pentru călătorii rătăciți; O bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca o zicătoare în gura poporului polon:

Za króla Olbrachta poginela szlachta“ (sub regele Albert a pierit boierimea).

Postelnicul își opri calul — un bidiviu mic, păros și țeapăn ca și stăpânul său— și-și întoarse fața cătră fruntașul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roșu“, de unde venea și porecla „șarpe“

— Măi Lucă! zise postelnicu, arătând cu mândrie la piramidele de oseminte. Aici ne-am bătut cu leșii.

— Aici! repetă junele stegar, nalt, uscat și palid, pișcân-și galbena mustață.

— Am ucis și eu în acea ziulică vro zece!

— Vor fi fost mai mulți.

— Dar și tu te arătași voinic, copile; n-am ce zice!

— Apoi de...

În acest minut vro câteva săgeți, repezite de pe un deal, au spintecat aerul, unele șuierând dasupra capetelor ceței, altele înfigându-se în pământ, una mai nemerită, oprindu-se la piciorul flegmaticului Luca, tocmai când el rostea: „apoi de“...

— Hoții! zise stegarul, fără să-l fi turburat, cât de puțin durerea neașteptatei rane; trecu stindardul în mânile unui cetaș de alături, zicându-i: Mai ține-l și tu, Iorgule! Scoase piciorul lovit din scara de stejar a șelei — numai boierii aveau pe atunci dreptul de a purta la șea scări metalice fi rupse jumătatea săgeții, lăsând cealaltă parte înfiptă în carne.

— Hoții! a repetat ceata.

Și-n adevăr, prezența hoților era cu atât mai lesne de ghicit cu cât în genere finitul domniei lui Ștefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulțire a numărului haiducilor, mai cu seamă în partea nordică a Moldovei, încununată cu munți nestrăbătuți și codri verguri. E destul a zice că unul din căpitanii hoților, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbește poezia noastră națională și cronica polonă a lui Martin Bielski, izbutise a aduna sub povățuirea sa nu-mai puțin de zece mii de haiduci!

Necurmatele războaie ale lui Ștefan-vodă, luând necontenit pe țărani de la sapă la-armă, au sărăcit cu desăvârșire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau și boierii, căci domnul cruța foarte mult aristocrația țării, organizată după modelul feudalității ungare și polone. Așadară, toți acei ce simțeau în piepturile lor bătând inime de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost-se puneau a pândi și a tăia pe neguțătorii drumeți, mai cu seamă turci și armeni, și pe avuta boierime.

Postelnicul șarpe, prin o mișcare iute ca lovitura fulgerului, aținti ochii asupra culmii dealului, apoi scoase sabia și strigând:

„după mine!“ se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcțiunea de-unde au venit săgețile.

O a doua împroșcătură de săgeți a răsturnat de astă dată la pământ doi din ceata postelnicului, care el însuși abia scăpa numai mulțumită armurii sale; dar când ceata ajunse în vârful dealului și spera a descoperi, în fine, pe misterioșii dușmani, ea n-a văzut altceva decât un copilaș ca de opt ani, cu păr roșietic, care se juca în iarba.

— Al cui ești tu? îl întrebă postelnicul.

— Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică la călăreții ce-l încungiurară.

— Și cine-i acel tată?

— Un pui de zmeu.

— Un hoț?

— Ba hoț ești tu!

Postelnicul rădică pe copil și-l așeză înaintea sa pe cal.

— Mulți haiduci sunt aici în codru?

— Douăzeci și patru

— Cine e căpitanul lor?

— Drăgan Bărbuță-Scurtă.

— Unde sunt ei acuma?

— S-au dus în ceea parte, răspunse copilul, arătând la dreapta.

Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro două sute de pași înainte, când, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le arunca.

— Înapoi, fraților! zise postelnicul cu despreț; doară nu ne vom bate cu văzduhul!

Ceata se retrase, urmărită dentâi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeților Un bulgăr a izbit pe postelnic în umăr, iar o săgeată s-a mai înfipt în celălalt genuchi al bietului Luca, care seamănă acum cu un înger înaripat la picioare. Postelnicul a răspuns la rană prin o înjurătură, Luca prin tăcere.

Tocmai atunci ieși dintre crăngi și se apropie de ceată o babă îmbrăcată în stremțe, cocoșată, cu capul plecat în jos îmbrobodită astfel, încât i se vedeau numai ochii.

— Fie-ți milă, jupâne; dă-mi copilul înapoi, zise ea, apropiindu-se de postelnic și silindu-se a da glasului său un ton femeiesc,

Tata! tata strigă copilul, zbuciumându-se ca să sară de pe cal.

A, hoțule! răcni postelnicul, care căuta o jertfă de răzbunare.

Și, smulgând măciuca aninată la șea, izbi în capul mincinoasei babe. Haiducul se îndreptă, se apucă cu mânile de cap, se clatină și căzu mort. în aceeași clipă ca prin minune, vro douăzeci de hoți, îmbrăcați țărănește, dar cu pene de păun la cușme și înarmați cu sulițe și lungi cuțite, s-au aruncat din toate părțile asupra cetei postelnicului, strigând: „Ucide! ucide!“

Postelnicul nu avea cu sine, după moartea celor doi uciși, decât pe stegarul său Luca, pe grămăticul său Iorgu și șase tineri, feciori de boieri, cari l-au întovărășit în Polonia pentru, a vedea și ei țările străine; dar toți erau înarmați până-n creștet și ardeau de dorința de a se arăta voinici în fața unui bărbat atât de vestit ca postelnicul și de ale cărui laude atârna viitorul lor.

Postelnicul era modelul unui ostaș român din școala lui Mircea, Ștefan; țepeș. Vitejia fără viclenie era pentru el ca carne fără sare, ca prânz fără vin. El vedea că hoții sunt mulți mai numeroși și mai tari prin cunoștința localității. Ceata sa era obosită de drum. Așadară, postelnicul tună deodată cu puternica sa voce:

— Stați, haiduci! că o să vă spun o vorbă bună.

Hoții, încredințați că mica ceată boierească nu le poate scăpa din mâni, s-au oprit pe loc.

— Nu șade frumos — urmă postelnicul — nu șade frumos ca românii să se bată cu români, căci doară suntem frați. Mai bine să ne înțelegem cu pace. Cine e vătășelul? Care din voi e Bărbuță-Scurtă?

— Eu! răspunse unul din hoți, ieșind cu semeție din grupa celorlalți, de cari se deosebea numai prin neobicinuita lungime a barbei. El se apropie de postelnic, și, răsucindu-și mânecele cămeșii, îl întrebă cu un aer măreț:

— Vezi aste brațe groase, groase și vânoase? Vrei o luptă dreaptă?

Postelnicul îl măsură cu ochii de la cap pană la picioare, fără a răspunde un singur cuvânt, despică aerul cu tăișul săbiei, și o dată cu aerul, a despicat capul îndrăznețului haiduc.

În același moment toată ceata postelnicului se aruncă asupra hoților, amețiți prin neprevăzuta moarte a căpitanului. Lupta n-a durat mai mult de câteva minute; șapte haiduci căzură morți, iar ceilalți, cuprinși de o frică și de panică, au dispărut în desișul codrului.

— Unde-i tata? unde-i tata? țipa copilul, revenit din leșinul ce-l cuprinsese văzând moartea părintelui său, și pe care postelnicul îl ținea strâns la piept cu brațul stâng, pe când cu mâna dreaptă mânuia arma. Unde-i tata?

— Taci, că-ți sfărâm capul! răcni postelnicul. ține-l, Iorgule, adause el către unul din ceată, dându-i pe copil, să mi-l aduci teafăr la Suceava! Trebuie să scăpăm sufletul acesta nevinovat din păcatul hoției. ș-apoi, noi suntem cari l-am lipsit de tată...

▲ Începutul paginii.