Tu ești, tu ești

 

Tu ești, tu ești brunețică mititea
Lumina ochilor și a sufletului meu!
Tu ești unica-mi speranță
A ambelor vieți!
Și apoi dacă și accasta-mi speranță
E un vis trecător,
Nu voi fi ferice, nici într-asta lume,
Nici în cea viață.

La marginea lacului
Lângă salca tristă stau;
Acesta loc e pentru mine ;
A șa vecinătate tristă mi se cuvine.
Îi privesc duios crengile-i
Încovoiate, ca și cum acelea
Ar fi aripile obosite a sufletului meu.

Au emigrat paserile lăsând
Câmpurile veștejite,
Hăi, dacă mi-aș putea părăsi
Și eu țara supărării mele!
Dar nu pot merge nicăieri, că
Supărarea mea e atât do mare,
Atât de mare ca iubirea-mi,
Și iubirea-mi... și iubirea-mi
O, acea e infinită!

(Ardud, la sfârșitul lunii septembrie 1846)