Torquato către Leonora

Torquato[1] către Leonora
de Panait Cerna
Convorbiri literare, XLII, nr. 2, februarie 1908.

Surâzătoare m-ai supus, iubire,
Și dulce mâna ta m-a-ncununat...
Ai fost aieve tu, dumnezeire,
Ori numai te-am visat?
...Ce vânt a pustiit cărarea mea
Ce pas nebun al soartei?
Ieri, glasul tău ce-aproape răsuna,
Iar astăzi ce departe-i!
Ieri, sceptrul regilor ș-al tinereții
Iar azi toiagul bietului proscris!
O! Leonora cer pe veci închis!
Mai dulce decât orice vis al vieții,
Tu n-ai fost vis, tu n-ai fost numai vis:
Mi-o spune asprul cântec al furtunei,
Ce-acum sub frunte-mi s-a dezlănțuit
Mi-o spun, șoptind, și frunzele cununei
Ce cu eternul chin m-a logodit!...

Și cât era de limpede izvorul,
Când a trecut cu setea-i călătorul!
Cum mulțumeam puternicilor zei
Că se-ndurară să te știu pe tine
Și cum mă socoteam în rând cu ei,
Când umbra ta trecea pe lângă mine!...
În urma ei, cu dulce-nfiorare
Plecam ușor pleoapele-arzătoare,
Și ore-ntregi mă îngâna, duioasă,
A visurilor tânără crăiasă:
Vedeam privirea ta de suflet plină
Ș-a frunții tale marmură senină,
Bogatul păr ce-n unde lucitoare
Cădea pe umeri pașii tăi, măreții:
Biruitorul mers al frumuseții
Ce-a răsărit din valuri legendare...
Trăiam visând... Nădejdea, lângă mine,
Îmi presăra cărarea cu lumine...
O stea de-argint, în păru-i lucitor
Pe umeri albi, aripi nerăbdătoare:
Așa mergea-înfrățită cu-al meu dor
Copila cea etern surâzătoare,
Cu brațul alb întins în viitor...
Trăiam visând: Acesta e Amorul?
Dar unde-i arcul lui, săgetătorul?
Și unde-i rana-n veci nevindecată?
...Un gând abia pătruns

Un glas din cer, ce caută răspuns
În două inimi gemene deodată
O muzică-auzită
În somnul cel mai drag al dimineții,
Și care peste viața ta răpită
Adie-atât de blând, de lin, alene,
Atât de dulce o topește toată
În lumi aeriene,
Că n-ai mai vrea să te deștepți vreodată
Și tremuri să nu steie cântăreții,
Să nu recazi în frânele vieții...
........................
Ah, cine i-a gonit? De ce tăcură
Atât de fără veste cântătorii?
Când m-am trezit, când ochii mei văzură
Nădejdea-n zare se pierdea cu norii.
Rămâi! Rămâi!
Dar umbra nu se-ndură...
Și-n gândul meu, cu vuiet de vâltoare,
Se împletesc dureri și sărbătoare
Tot ce-am visat și toate câte fură...
Și-n veci nu voi putea, din amintire,
Să sting strălucitoarea ta icoană,
Întâiul fulger, cea dintâi privire,
Din care-atunci sorbeam dumnezeire
Iar azi durere pentru vechea rană!
...Vibra de dulce freamăt tot palatul:
Pe fețe râs zglobiu; în ochi văpaie;
În arcuri salbe de lumini vioaie;
Iar crini de-argint și trandafiri ca para
Îmbrățișau coloanele....
Ferrara Sărbătorea mărirea ei de pace.
Deodată parcă nimeni nu respiră.
Și, din tăcere-adâncă, se desface
Un glas de înger, însoțit de liră:
În corzi de-aramă, mâinile vrăjite
Aci fugeau, aci se-ngemănau,
Iar frunțile pe mână se lăsau
Prelung, privighietori îndrăgostite
Din sufletele noastre răspundeau....
Urzeam din nou la visuri înmiite,
Ce niciodată nu sunt împlinite
Și toate cu putință ne păreau...
Ci tainic ochii tăi mă-nvăluiră:
Un negru văl căzu pe lumea toată
Din tot ce-a fost n-a mai rămas, deodată,
Decât, ca-n fund de zări, doi ochi ș-o liră
Și sufletu-mi ce-n ritmul ei respiră.

...Icoanele s-alungă-n mintea, mea:
Ocrotitori și albi, deasupra ta,
În dulcele suspin al adierii,
Se legănau salcâmii primăverii,
Și, clătinându-și vârfurile-n floare,
În mii și mii scântei tremurătoare
Sfărâmau lumina soarelui de mai
Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălai...
Pe-a frunții tale marmură senină
Lumini și umbre se-alungau...Părea
Că îngerul ascuns în umbra ta ,
Te mângâie, cu mâna-i de lumină,
Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină...,
Simții atunci cât de frumoasă ești,
Ș-un val de foc mă-nvălui deodată,
Iar inima-mi se strânse, fulgerată
De gândul: Pentru cine înflorești?
Tăcut m-apropiu... Tu, ca-n vis, mă cerți:
"De ce așa târziu și trist, Torquato?"
Și dulce m-ameninți, zâmbind mă ierți
Și iarăși fruntea mea ai luminat-o...
........................
Orbire! Cânt nebun de visător
Îndrăgostit de propria-i ruină!
Cum a putut o rază de lumină
Să tulbure cel mai curat izvor?
Au cine-a spus că zeii sunt senini?
Întreagă ura lor am cunoscut-o!
Orbit de fulgere, reintru lin;
În liniștea ce-o clipă am pierdut-o.
Un joc e tot! Fugara fericire
Îmi pare o cerească povestire,
Pe care-am auzit-o, lăcrimând,
Din graiul dulce-al mamii picurând.

Ci iată! se sfârșește blândul mit
Povestitorul merge să se culce
Luminile se sting
        Ce cântec dulce Trecu pe drum?
Zâmbind, am adormit
Cu laurii pe frunte, ca în zori
Să mă deștept cu spini în locul lor...

Note[modifică]

  1. Torquato Tasso (1544-1595), poet italian, autor al cunoscutei epopei Ierusalimul liberat. Din pricina amărăciunilor îndurate în viață, ultimii săi ani au fost întunecați de nebunie. Destinul lui, reprezentativ pentru nefericirea poetului în societatea acelei vremi, a inspirat și o cunoscută dramă a lui Goethe.