Thalassa/Zile de aur

Sari la navigare Sari la căutare
Noaptea de argint Thalassa de Alexandru Macedonski
(Zile de aur)
Eros



Sihăstria insulei, stăpânitoare de la plecarea bătrânului, monotoniza orele. De cum însera, farul își deschidea punctual ochiul peste mare. Dar zorile scurtau noaptea. La trei era aproape ziuă.

Iar odată cu mijlocul lui iulie soarele își împrăștia mitralia peste stâncă. Văzută de pe nave, ea părea un stei de topaz încoronat cu o orbitoare grămădire de castel prismatic, pe care râurau lumini și colori. Scăldat de ele, feldspatul descojit pâlpâia ca diamantul. Ici-colo fluturau scânteieri de chrisocal. Abia jos de tot, alcătuirea geologică a stâncii lărgea peste un petec de mare o ușoară penumbră blondă. În acel loc, azurul apei era împestrițat de fundul de nisip roșcat și auriu din care scăpărau licăriri ca ale aventurinei. Suprafața ei, adesea mișcătoare – cristal în care s-ar fi turnat bronz topit – înfățișa, în acele momente ale anotimpului, luciul neted al oglindei. La adăpostul unui semicerc granitic, vântul n-o bătea în adevăr decât în anumite epoci.

Încă din întâiele zile de locuire a lui în insulă, Thalassa se simțise robit de acea parte de țărm. Fiu al soarelui, el se afla, în aurul fluidic al verii tropicale, în propriul său element. La namiazi, ierburile și stânca vâlvorau, iar jarul, ce ruginea zilnic ierburile, îl copleșea.

Și în adevăr, bolta cerului înecată de aur era străvezie ca pereții unei răsturnate cupe de zircon galben. Umbră, împrejurul farului și până sub stânci, nu mai era.

Plămânii răsuflau foc.

Câteodată, sub aurul zilei el însuși aur, cerea mării să-l învioreze. Pe pieptul dezgolit – de o parte și de alta a sternului – pe umerii puternic claviculați, pe curbele elegante ale conturelor, pe întregul corp de zeu, curgea toată lumina zilei. Flăcări de crom portocaliu, vioiciuni de galben indian se aprindeau – după cum se mișca – și se jucau pe mușchii amintitori ai unei lumi ce nu mai este, alunecau pe rotunjimea pântecului, sărutau bărbăția îndoielnică a șoldurilor. Mișcările lui, înfășurate de frumusețe și lumină, păreau că stropesc țărmul și marea cu soare.

Și când atingea unda cu vârful picioarelor, ea tresărea sub răscoala mângâierii, se însuflețea toată; făcea degete cu care să-i catifeleze pielea; întindea brațele cu care să-i cuprindă gleznele, să urce până la pulpe, până la coapse, să-i înconjoare mijlocul, să și-l aștearnă pe sân, și apoi să-l legene, și apoi să-l sărute, și iar să-l sărute, și iar să-l mai legene și să-l mai sărute iar. Marea se întovărășea cu soarele pentru a-i sufla în simțuri o flacără de aur.

Și de câte ori apa venea în atingere cu el, șiretenia ei femeiască se prelingea de-a lungul corpului până-l făcea să i se predea. Gâdelări meșteșugite – ale plantelor sau ale valurilor – îi știrbeau nevinovăția prin încordările la care dau naștere.

Nebun, el se smulgea ispitelor. Dar pe nisipul țărmului se cerneau de sus, ca o pulbere nevăzută, înțepări corpusculare desprinse din viata nemărginirei, și ce, prin porii deschiși spre întâmpinarea întrupărilor, străbăteau, ațâțătoare, în sufletul și în corpul lui, culcându-l, gol, în umbra crisolie stâncilor. La urmă, când ochii i se închideau pe jumătate, cea mai mică mișcare a lui, sau numai șovăirea unui fir de iarbă ce-i străbătea între cămașă și sân, reaprindeau vijelia din mijlocul căreia senzualitatea i se asmuțea dârjă.

Însă felul întocmirei lui trupești nu îngăduia izbânda. După Alexandru cel Mare, Eros singur a rămas, în coprinsul timpilor ce au curs, chirurgul aprig al surprinzătoarelor tăieri de noduri gordiane. Copila cu ochii de safir a viselor lui, chiar ea – întrupată ca prin minune – i se afla zadarnic sub buze. Arsura unei dureri, ca cea care i-ar fi fost pricinuită de un fier roșu, nimicea în Thalassa fiorul plăcerii și Priap, cu toate silințele ce-și da să rupă gura sacului în care firea îi închisese unealta, nu izbutea decât să învinețească de mânie și să iasă rănit din luptă.

Căldura din el creștea împreună cu cea de afară, și amândouă îl mistuiau de viu. De altă parte, lumile de miresme din ierburi trâmbițau fără voce pentru auz apropierea izbânzii. Odihnă, Thalassa, nu mai găsea, în afară de cea pe care o trăgea din oboseală. El da ocol insulei și urca și cobora stâncile, de dimineață până seara. Pentru a-și slei puterea, zdruncina din temelii lespezi de piatră ce amenințau să se prăbușească în mare.

Ducând un așa fel de viață, el ajunse firește să cunoască în scurtă vreme toate tainele acestui mărgăritar fără pereche pe care marea fusese silită să-l nască din sânul ei, spre satisfacerea unei pofte geologice, dar pe care, mânioasă, îl afundase în urmă de trei sferturi la câteva mile de gurile Dunărei.

Mirarea lui și totdeodată bucuria îi fură mari în ziua în care zări în pântecele unei stânci, ce-i fusese până atunci necunoscută, un fel de scobitură ce se asemăna cu gura unei peșteri.

Apropiindu-se de dânsa, înțelese că un stei pe care îl știa acolo șovăise în noaptea trecută și că, surpându-se, scosese la lumină acea deschizătură pe care o ținuse ascunsă de veacuri.

Această deschizătură era înaltă și largă și marginile îi erau încadrate cu pervazuri durate din marmoră albă cu meșteșug lucrate de mână de om. Năvala anilor trecuse peste ele lăsându-le netede și lucioase ca în ziua în care dalta încetare să le înflorească. Singură albeața lor era cam veștedă.

Intrarea nu ducea deci într-o peșteră, și Thalassa pătrunse năuntru fără greutate. Cameră de templu subteran, sau subsol al unui altar dispărut ale cărui maiestoase propilee vor fi stârnit cândva aceeași admirațiune ca Parthenonul, locașul în care Thalassa se află era nalt și pătrat. Pereții lui, neîncărcați de podoabe, erau, ca și pardoseala, din marmoră gălbuie. Lumina zilei curgea domoală înăuntru și, răsfrângându-se pe poleiul pereților, îi aurea blajin. O pace răcoroasă coprindea pe tânăr. Și când ochii i se deprinseră cu jumătatea de întunerec, tihna locului, simplitatea lui gravă îl răpiră zbuciumării trupești – timpului – lui însuși. Privirile pe care și le plimba ocolitoare i se desfătau aici de-a lungul ciubucului ce despărțea pereții de tavan, aci pe gheața bălaie a lespezilor, ce-i răsfrângea umbra ca o apă liniștită.

Dar în fund, un stei de onix de coloarea lunii, uriaș, dintr-o singură bucată, îi umplu vederea cu lumina lui moale. Înalt de o jumătate de metru pe o lungime de doi și având o suprafață orizontală asemănată, acea minune a timpilor străvechi putuse să fie deopotrivă pecetia pusă pe vreun mormânt sacru, sau masa-jertfelnic a unor credinți ce s-au stins.

Cu mintea învârtejită în abisurile trecutului, Thalassa stătu mult pironit locului. Dar, pe nesimțite, oboseala îl plecă peste regalitatea rece a onixului, îl culcă pe jumătate pe ea și, fără să-și prindă de veste, din adâncimea de apă a pereților, din gheața pardoselei, din străvezimea tavanului, din atmosferă chiar, o viață alta decât cea de astăzi îl lua în undele ei. Era purtat spre alte locuri și spre alt timp, dar – lucru ciudat – în lumea în care încăpea nu se simțea străin. Se afla între palate de granit, de marmoră, de porfir, între peristiluri pe coloane mărețe, dinaintea unor porți de bronz și unor tende de purpură. Pe pieți și pe strade curgea un amestec de mulțimi în tunici viu colorate, în paliume albe și roșii. Sclave cu viorele în ochi, cu flori de maci pe buze, îi dau colinde, se țineau de el printre veseliile de soare și duioșiile de cântece toarse de voci de argint – printre exaltările de imnuri ce răsuflau afară din temple și printre norii parfumelor arzând și fumegând pe tripede. Iar deasupra și împrejurul lui, un alt cântec: cel al primăverii și al veseliei soarelui, în depărtări cu neîntrecutele priveliști ale jocurilor olimpice, cu cai culcați la pământ de goana fugii și târând, prin praful scânteietor al stadiului, caruri ce uruiau pe roți de aramă.

În zilele următoare, simțurile tânărului, ceva mai împăciuite, îngăduiră minții plămădiri mai tihnite și mai senine.

Orele de soare el și le petrecea în azilul de marmoră din stâncă, unde, pe onixul tainic așternut de el cu o pâslă ruginie, o vedenie, dar care de astă dată era o muză, maiestoasă și blândă – pe rând Polymnie și Melpomenă – își trecea degetele ritmice pe coardele din sufletul lui. Și, ca în mitologie, epoca unui pământ- rai, cu copaci ce urcau până la nori – coloane ce păreau înadins ridicate spre a sprijini cerul – cu râuri ce rostogoleau aur, cu oameni-Apolloni care trăiau eternități, i se destăinuia ca un fund de prăpastie peste care o rază de soare ce se ivește fără veste pune viața unei clipe fermecate...

Anotimpii acelei epoci, vară vecinică, cântau cu florile lor, a căror frumusețe nu se putea închipui, dragostea pământului cu soarele. Poame de purpură și chihlibar zâmbeau printre frunzele crăcilor bronzate, grenade, ascunzând în ele comori de rubine aromatice, frângeau trunchiul pe care rodiseră, și, răsturnându-l, se crăpau în cădere, și risipeau, printre mătasea ierbii, sângeriile lor avuții de pietre scumpe. Hrana și-o găseau paserile, animalele și oamenii fără trudă și război.

Îmbelșugarea domnea peste tot. Tinerețea însuflețea tot. Bunătatea era în cer și pe pământ.

Dar această epocă nu ținu. Războiul între uriașii trufași ai văzduhului și între dumnezeire începu. Pământul, arhanghel și el, fu rostogolit de pe treptele fericite ale nemărginirei, unde nu erau nici anotimpi, nici noapte, în hăul ursuz în care se învârtește astăzi, și jumătate din bunurile ce-i fuseseră dăruite îi fură luate. În noul său echilibru, oamenii se înmulțiră, însă pământul nu se mai bucură de lumina de odinioară, de vara vecinică ce-l înflorise, ci o nouă rânduială se statornici pentru el. Dreaptă pedeapsă – și încă prea mică ! – pe lângă ziuă se alătură noaptea – pe lângă lumină, întunerecul – pe lângă bine, răul – pe lângă căldură, frigul. Anul se împărți în patru. O parte fu lăsată morții – alta vieții ; o parte, zămislirii și nașterii, iar cealaltă, și de pe urmă, gârbovirii și lâncezelii.

Iarna și primăvara, vara și toamna luară astfel naștere. Aceleași nepotriviri se iviră și în sufletul omenesc. Lângă orice bucurie răsări o mâhnire, lângă orice plăcere, o durere.

În această nouă așezare a mersului vieții pământești, primejdia, ce, până aci, nu prinsese ființă, amenință când din dreapta, când din stânga. Omenirea, prin alcătuirea ei în familii, se despărți în taberi. Taberile întocmiră triburi. Războiul sună din trâmbiți. Pentru stăpânirea unui câmp, unei văi, unui deal, sângele curse.

Tihna marmoreană dimprejurul lui Thalassa nu mai fu în curând decât o neîncetată clipire de imagini și de sunete. Simfoniile ce i se modulau în suflet se frazară în melopee. Zilnic el înțelegea mai mult că nu era la fel cu ceilalți oameni. Și, de fapt, pustnicia în care trăia se prefăcea pentru el într-un regat populat cu o lume a lui. S-ar fi mirat când i s-ar fi spus că e singur. Cugetările îi erau tot atât de nenumărate ca oștile lui Xerxes în trecerea lor peste Helespont. Simțirile, cohorte și legiuni de geniuri aripate, nu așteptau decât poruncile lui ca să-și ia zborul și să înstruneze cântarea cea înaltă. Cu ajutorul închipuirei, clădea orașe după voință, întindea deasupra lor cerurile ce-i plăceau – ceruri ce nu erau decât soare – înzestra ținuturile cu grădini pe care le șerpuia cu ape limpezi, risipea peste pajiștile lor aripi de fluturi, de libelule, și paseri. Și, mai totdeauna, se înconjura cu ce-i era mai scump, și era tot ce voia. Câteodată se corona rege și desfășura oștirile lui ca un brâu de flăcări și de sânge peste Asia și Europa. Visa Babilonii noi. Învingea și supunea tot.

Dar, cu timpul, simțurile i se reaprinseră. Mâncările cu care se hrănea – roade ale mării, pe care turna untdelemn, sarea și piperul ce le întărâta și mai mult – soarele și aerul viu al stâncii, miresmele labiatelor și gramineelor, tot ce-l ocolea – singurătatea chiar – se întreceau să-l arunce într-o stare de neîncetată înfrigurare.

Polymnia și Melpomena îl părăseau. Tâmplele îi zvâcneau. Inima îi bătea ca toaca de fier din clopotnițe când răzmerița urlă pe uliți. Buzele îi erau crăpate de căldură și sângerau pe albeața de sidef a dinților. Văzul, auzul, gustul, mirosul și pipăitul, îndoindu-și puterea, ieșeau din matca lor.

Nervii, ce i se schimbau în coarde de vioară, stau gata să plesnească. Mușchii săi înțepeneau și cu greu se mai puteau descorda. Ochii i se acopereau cu o ceață roșie. Răcorea de peșteră a sanctuarului nu-i mai era de folos. Mai mult culcat decât pe picioare, dogoarea din el, ce se întrupa în sânii de alabastru ai obicinuitei vedenii, îi reîntocmea în oglinda marmorelor. Dar cu toate că pe această vedenie el o simțea lângă dânsul, buzele lui nu prindeau pe-ale ei, ci se lipeau și rătăceau numai pe recea brobonire a onixului.

Electricitatea de afară se îmbina cu cea din el, și din amândouă izbucnea câte un fulger ce nu se surpa însă în nimicitorul trăsnet al zvârcolitoarelor descărcări. Însuși îndrăzneala gestului n-aducea pentru el dorita nimicire a nemărginitei plăceri: Durerea i-o sugruma înainte ca ea să fie.

Evenimentul așteptat își urma cu toate aceste pregătirea în misterul organismului. Și tot ce nu pricepuse odinioară – războiul Troadei pentru o femeie, dragostea pentru Io și răpirea Europei, nebuniile zeilor și ale oamenilor, crimele lor pentru a-și îndestula patimele – toate aceste nu i se mai păreau acum ciudate, ci legi și porniri firești. Fiziologia funcțiunilor organice ce i se destăinuia îl făcea să simtă dumnezeirea lor, căci numai ele dau omului putința să se vecinicească în parte prin urmașii pe care dânsul îi zidește și însuflețește cu ajutorul femeiei, sau să lase scânteia de viață din ei să se stingă pe veci, nemaidăruind-o altora, ci azvârlind-o în întunerecul nimicului.

Frumusețea sfântă a celui mai de căpetenie act omenesc el n-o pricepea, cu toate aceste, mărginită de grănițări. Cu privire la acest act, dânsul socotea că numai firea fiecărui are dreptul să hotărască pentru fiecare. Cei vechi, pe care el îi citise la întâmplare, avuseseră un răsunet precumpănitor asupra acestui copil pe a cărui fire modernismul alunecase ca o apă pe un cristal.

Dacă ar fi trăit în timpul lui Socrate, ar fi fost un Fedon altoit pe un Alchibiade.

Aurul zilelor, ce se înlocuiau una pe alta, omora ierburile și crăpa pietrile sub voluptatea electricelor zguduiri. Insula era un uriaș pat de nuntă în mijlocul albăstrimei liniștite a mării. Până și în locul ce, de veacuri, nu mai fusese tulburat de păsuri omenești, soarele părea că străbate tot mai adânc prin larga deschizătură a intrării.

Către un sfârșit de noapte, atunci când zorile se îngână cu întunerecul, Thalassa, nemaiștiind unde să-și adoarmă chinul, se gândi că și-l va domoli în tăcerea de mormânt a neînsuflețitului altar.

Doborât de oboseală, el pătrunse dar năuntru, și, întinzându-și mantaua pe vrăjita răcoare a pietrei, se lăsă încet somnului.

Dar când Feb se înălță deasupra orizontului, chipul lui se plecă spre el, mângâindu-i părul, i-l unse cu mierea lui. Visul, ce-l cuprinse în același timp, se năspri. Răsuflarea i se scurtă, mușchii picioarelor i se zgârciră și i se lungiră fără să vrea, așa cum se întâmplă celor spre care Afrodita își întinde brațele.

Însă soarele, ce porni să-și oglindească discul în peretele din fund, îmbrățișându-i chipul, i-l mărgărită cu boabele unei ușoare sudori trandafirii, iar pe sub pleoapele coborâte, cerul de afară – taină a mișcărilor celulare – îi năvăli în ochi.

Și din fundul fundurilor acestui cer, închegată din orbitoarea strălucire a luminei, năluca ce se desprindea răpitoare de frumusețe era a lui Eros el însuși, a dumnezeiescului neosebitor de sexe, și care, cu o năvală de zbor ce nu se poate asemăna, se năpustea din empireu – elin al unui basm – în visul celuilalt elin – ca într-o matcă pe care și-o pregătise din vreme, și ce, prin urmare, era a lui.

Și Thalassa, care zărise pe zeu prăvălindu-se, treaptă cu treaptă, din văzduh, și treaptă cu treaptă, apropiindu-se de el, simți atunci că sufletul și corpul i se duc spre el, că nu mai sunt ale lui, că zeul poate să facă cu ele ce va voi, și strigătul ce se încercă să scoată nu prinse glas, îi fu îndată înăbușit de clocotitoarele unde de viață ce, înlăturând în sfârșit stăvilarul ce li se împotrivise atâta timp, izbucniră afară, înecându-i voința și gândul, conștiința și eul tot.

Și cu acest chip se dezlegă ce fusese legat și se legă ce fusese liber, iar nemilostiv stăpân al lui Thalassa fu de atunci încolo Eros.

Însă când ochii .tânărului se deschiseră, trandafiriul zeu pierise și aripele lui șterseseră, din cer și de pe suprafața mării, aurul zilelor ce n-aveau să mai vie...

▲ Începutul paginii.