Thalassa/Noaptea de argint

Sari la navigare Sari la căutare
Cuprins Thalassa de Alexandru Macedonski
(Noaptea de argint)
Zile de aur



Fluture cu aripi albe, luntrea cu pânzele întinse aluneca între cerul albastru și culoarea adâncă a mării și se apropia de coastele stâncoase lustruite de talazuri. Insula, pisc de munte vărsat deasupra valurilor de iadul flăcărilor lăuntrice ale prefacerilor pământești, sângera sub izbucnirile solare ale apusului. Suprafața șeasă a ei, largă cât o bătătură de curte și înecată de ierburi uriașe printre care se târa o mulțime de șerpi de apă, se uita de sus –clipitoare de străluciri – peste nemărginirea pustie a valurilor.

Farul din mijloc, alb între clădiri mărunte, cazărmi de odinioară ale garnizoanei musulmane, răsfrângea în lumina ochiului său de ciclop discul de aur fulgerător ce se prăvălea în mare.

Dar luntrea dănțuitoare pe valuri scurte mergea când încoa, când încolo, făcea – după cum zic marinarii – „volte în vânt". O dibace mânuire a pânzelor o repezi pe creștetul unui val și o alătură teafără de stâncă.

Nălucă se ivi atunci, de-a lungul potecei urcătoare, sprintenul băiețandru care sărise din luntre și bronzul unui păr creț, dar scurt, marmora penthelică a unui gât apolonian scăpărară în soare, răspândind împrejur un farmec levantin de senzualism tulburător, pe când marea urma să se macine între stâncile ascuțite.

Acest copilandru – slujbaș nou al Comisiunei europene pentru îngrijirea farului – ajuns în culmea insulei, se opri...

Era al lui Ostrovul-Șerpilor !

Și el își umflă plămânii cu aerul viu al mării, luă din ochi împrejurimea în stăpânire, jucă iarba sub picioare.

Dar miresmele leșinătoare ale ierbii strivite se ridicară și-l înfășurară cu blândețea dulceagă a cloroformului. O moliciune îl șovăia. Pământul se clătina sub picioarele lui ca sub ale unui om beat și, fără să vrea, așternu pe ierburile moi plasticitatea corpului său de spartan.

Dogoreala stâncei ce înmagazinase o parte a căldurei amiazului începu însă să-l apese cu o abstragere de timp și loc. Cu câte cinci simțurile istovite, cugetările i se nimiceau, și el se cufundă în nespus de înalta mulțumire a neființei.

Cu toate aceste, undele de mișcări nevăzute ale florilor și ale plantelor ce întocmesc mirosul se amestecau cu ale izmei sălbatice – unde redătătoare de viață – iar animalul omenesc, a cărui funcțiune încetase o clipă, reluă conștiința eului.

Amurgul lărgea suflarea zării. Aprigă și sărată, ea îi umplea pieptul. Mișcări lenevoase îi încordau mușchii, ce, precumpănitori, i se redeșteptau înainte chiar ca omul sufletesc să fi reintrat în normele lui. Dar acest fenomen da naștere altuia, reînvia simțirea pipăitului, și pierderea cunoștinței în care el fusese azvârlit din pricina unei prea mari cheltuieli de fluid nervos se desființa. Pielea de pe brațele și gâtul lui tresărea sub răcoarea serei, porii i se broboneau, vocea mării îi reintra în auz.

Deschise ochii.

Cerul, stins de lumina zilei, plutea stelar în maiestatea nepriceputei lui vecinicii. Înnegurat, luciul apei se mișca săpat de valuri dese. Sufletul puternic al nopții le ridica răzvrătite.

Farul, scânteietor prin grija vechiului paznic, le trăsnea însă, cu razele lui, din înălțime. Și din două părți deodată, zona roșie a luminei sinistre le sângera.

Redat realității, tânărul sta înmărmurit în fața priveliștei. Simțirea solemnă a pustietății i se așeza în suflet.

Crescut în voia întâmplării, poezia asiatică a plinului Orient, în unele clipe, îl covârșea. Poet al timpilor dintâi, el – de copil – cântase soarele, luna și stelele. Mai târziu, când preotul cucernic – singurul chip ce fusese mai stăruitor în mintea lui din prăpastia trecutului, și ce se desprindea în trăsuri încă puternice de pe întunecoasa urzeală a copilăriei lui – când acest preot îl învăța scrierea și citirea, bucuria lui nu era în jocuri. Rătăcitor pe stradele Smirnei – oraș în care se deșteptase la viață – priveliștea ce-l ademenea era a valurilor.

Și acolo, în fața lor, cu pulpele și pieptul gol, se lungea pe nisipul cald. Camarazii lui de soartă, flori ca și dânsul răpite de vântul întâmplării din tulpini necunoscute, dacă voiau să-l afle, știau unde să alerge. Dar ei, mai des, se arătau zadarnic. Petrecerile nu-l târau în vârtejurile lor decât dacă obosea să deslușească, în foi smulse ghearelor școlărești, trunchieri din Iliada, sau siracuziacele dragosti ale bacilor lui Teocrit. Uneori, ce-l fermeca erau istoricele povestiri. A lui Xenofon, mai cu seamă, cu strigătul ei de ,,Thalassa! Thalassa!" – strigăt ce izbucnise la vederea mării din cele zece mii de piepturi ale ilustrei rămășiți de oaste – cânta – în mintea copilă – ca o harpă. El se credea acolo printre acei vestiți luptători și, uitându-se la mare, ca și ei striga:

„Thalassa! Thalassa!"

Ochii i se muiau atunci de lacrămi și sub zdrențele pe care soarele i le sufla cu aur el simțea că-i crește o inimă antică. Un grai sfânt, al cărui rost nu-l pricepea, i se urca pe buze. Cu toate aceste, el nu izbutea să întrupeze, în cuprinsul lui, nepieritoarele flori ale meșteșugirei cuvântului.

Dintre ai săi, mai mulți, deteră peste el, pe țărmul de argint, cu brațul întins asupra albăstrimei înaltelor ape. Privirile lui, cu toate că nu-și pierdeau puterea, nu mai aveau decât vederi lăuntrice. Și pe când, aprinsă de soare, unda leneșă i se prelingea pe eleganța sculpturală a gleznelor, mișcări tainice îi furau sufletul, învârtejindu-i-l într-o zare plină cu clipirile unei lumi nehotărâte.

Trăia extazuri înalte într-o adâncime fără fund de vieți mai trăite. De cum însă cerca să limpezească amețitorul amestec, valuri de întuneric îi înăbușeau mintea, și dintr-o dată – fără ca cel puțin să știe cum s-a înapoiat de pe ceea lume – se pomenea pe țărm, cu soarele în el și deasupra lui.

Iar vorbele ce-i pâlpâiau pe buze, de câte ori se dezrobea de acele ciudate stări sufletești, cuvintele ce-i veneau în minte erau tot cele silabisite în vechiul povestitor, și pe care, ca fiind prin înțelesul lor ale mării, copilul i le retrimetea ei.

Auzit de prea multe ori, acest strigăt – cel de „Thalassa" – ajunse, în scurt timp, o copilărească glumă pentru tovarășii lui de alergături și de jocuri. Cu încetul chiar nici nu i se mai zise altfel, și când marea îl luă țărmilor orașului său de naștere, porecla ce i se detese stărui, pe corabia pe care se urcase spre a se duce după norocul lui, și, tot legănându-se cu el împreună între Asia și Europa, ea se făcu, într-o zi, un nume ce se desfășură maiestos ca valul, și ce fu al său.

Faptul că sânul nestatornic îi legănă trecerea de la copilărie către tinerețe fu pentru Thalassa o împrejurare norocoasă. Tot ce fusese costeliv în el, sub biciuirea vânturilor, a urcărilor în vârful catargelor și a oboselilor felurite, fu înlăturat. Nervii își astâmpărară zvârcolirile. Pe străvezimea pielei se revărsară răsfrângeri de lumini călduroase, cum sunt ale bronzului; mușchii i se împietriră ca ai discobolului. Când, la șaptesprezece ani, corabia pe care servea îl depuse la gurile Dunărei pentru o greșeală disciplinară, farmecul pe care întreaga lui ființă îl împrăștia îl strecură, mulțumită simpatiei unei doamne cu trecere – între slujbașii mai neînsemnați ai Comisiunei.

Și un an deplin, ochii lui tulburători, peste care clipeau umbrele mișcătoare ale genelor; pieptul lui larg; brâul înalt cu care își încingea mijlocul și ce se urca până la jumătatea coastelor; tot ce era ațâțător în organismul lui cutremurat de o viață puternică; fruntea lui arsă de flacăra părului; tot ce este frumusețe și putere, fără a se putea amănunți anume ce, se uni să fie arzătoare și nedomolită ispită pentru simțirile femeiești ale orașului și să siluiască, noaptea, până și feciorelnicele visuri ale fiicelor de oameni avuți.

Cu toate aceste, în Sulina ca și în Constantinopol, ca și oriunde aiurea, el rămânea același frumos neștiutor de femei. Sfieli pe care nimeni nu le bănuia îl despărțeau de plăcerile vârstei, îi puneau pe inimă o gheață. Căuta, cu tâmplele zvâcnitoare, să-și asemuiască firea cu a celor de potriva lui. Îndrăznea, uneori, pentru a se amăgi singur, să se ia la întrecere cu dânșii în vorbe grosolane, iar când aceștia se rătăceau prin templuri ciudate, nu se da înapoi să-i urmeze. Dar pe loc ce se afla în mijlocul recilor nerușinări trupești, firea lui îl apăra de ticăloșia căderii și ieșea de acolo tot cum intrase.

Necunoașterea lui de femeie îl întorcea însă către mulțumirile citirii. Și, în orele de răgaz pe care i le da slujba, clasicii, vechii lui prieteni pe care acum îi deslușea cu înlesnire, îl înconjurau tihniți și zâmbitori.

Noaptea, sunetele unui grai, venit ca din fundul cerurilor, îi cânta în suflet. Învălmășite la început și nespunându-i nimic, ele se prindeau la urmă în cuvinte cu înțelesuri șovăitoare, și copilul și le spunea sieși, întovărășindu-le cu gesturi mari. Armonizări de rime, ritmuri legănătoare sau vijelioase – uneori împăciuitoare și alteori flacără – se încrucișau între păreții odăii.

Fiori îi zguduiau inima. Ochii lui scânteiau, fruntea îi râura de lumină, și aripi, aripi nevăzute dar largi, îi creșteau la umeri, la brațe, la picioare... – Poet, era poet...

Împrejurarea că izbuti să fie numit paznic al farului fu pentru el o nespusă bucurie. Dar nerăbdarea de a se vedea în insulă nu-i îngădui să aștepte vaporul Comisiunei poruncit să libere farul de vechiul paznic și să ducă celui nou îndestularea pe alte trei luni, ci îl îndemna să încredințeze unei luntri de împrumut dorința ce-l împingea să ajungă cât mai iute în odihnitoarea pace a singurătăței.

Luna, ce izbucnea, în vremea aceasta, deasupra orizontului, roșie și monstruoasă ca o rânjitoare figură de aramă, hotărî pe Thalassa să se apropie de clădirile farului.

O îngăimeală de lumină, trădată de geamurile unei ferestre, îl călăuzi către locașul paznicului.

Bătrânul mahomedan își pregătea dinaintea vetrei cina: septuagenarul, cu barbă de argint îmblondită, se apleca deasupra unui ceaun bătut de flăcări repezi, din care bușteau aburii gustoși ai mămăligei. Dintr-o tingire ce fierbea alături se răspândea mirosul de raci al pagurilor, încărcând aerul cu săruri înțepătoare. La strecurarea lui Thalassa înăuntru, liniștea sfâșiată de scârțâirea ușei răsună în auzul bătrânului cu vocea tumultuoasă a unui eveniment.

Se știa, și fusese singurul locuitor al insulei, din ziua în care brutalitatea tâmpită a tunurilor hotărâse în câmpiile balcanice soarta împărăteștii bătrâneți a strălucitoarei de odinioară Turcii.

Cu toate aceste, capul și-l întoarse fără grabă. De cum însă noul-sosit își lămuri venirea, bucuria se revărsă ca un val de soare peste întunerecul stinșilor ochi ai bătrânului. Căci ce vedea și auzea nu erau amăgiri, ci însuși adevărul. Și tânărul, frumos ca un voievod al cerurilor, îi aducea, fără doar și poate, libertatea pe care o ceruse și așteptase atât.

Brațele lui de patriarh se ridicară larg deschise și, într-un moment, în mica odaie nu mai fu mahomedan, nu mai fu creștin, nu se mai aflară nici chiar doi care se vedeau pentru întâia dată...

Erau aproape un tată și un fiu, suflete care, regăsindu-se pe neașteptate, îneacă, într-un belșug vesel de vorbe, anii pătimiți, durerile trăite.

Dar masa, între paturile așternute cu rogojini, gemea de bucate. Bătrînul punea pe rând toată avuția rămășiței sale de merinde sub lumina blajină a lampei.

Ventuzele ce înfloreau o parte de caracatiță fiartă în vin și zăcută în untdelemn aprinseră pofta. Groaznicul Octopus, cu carne îngrășată de sânge zvâcnitor, pieri într-o clipă, lăsând în urmă-i farfuria netedă și o mulțumire onctuoasă de foame potolită.

Mămăliga și pagurii – acești mici raci ce sunt atât de prețuiți în Occident – împreună cu bucăți de nisetru argintiu marinate sub frunze de dafin și boabe de piper, năpustiră curgerea soarelui lichid întemnițat în damigeana împăienjenită pe care bunul paznic o destăinuise încă de la începutul cinei.

Și când nu mai fu nici de băut nici de mâncat, când limbile nu mai legară decât sunete încurcate, lampa, suflată, rostogoli odaia într-un întunerec scânteietor.

Somnul însă nu pecetluia cu odihnă pleoapele ; scândurile paturilor trosneau și se văietau în mijlocul neastâmpărului de mișcări. Bătrânul o lua înaintea vremei. Un vis de diamant se cobora peste el; își revedea orașul de naștere, așa cum îl lăsase. Cerul lui de un albastru puternic, prin care ar fi fost cernit praf de aur și spărturi de rubine înflăcărate, i se reîntregea în minte găurit de minarete albe și răzbătut de frunzișul aproape negru al chiparoșilor. Marea de peruzea a țărmilor, dealurile din fund, patimele ce-l frământaseră în vârsta tânără, bucuriile ce-i însoriseră sufletul recâștigau grai. În lung și în larg, el se plimba din nou prin acest oraș, din ale cărui uliți nici una nu-i era străină și unde chipurile ce întâlnea îi erau aproape toate cunoscute.

Copilăria lui, casa părintească, prietenii ce avusese, sora lui – frumoasa Fatma – se ridicau de toate părțile, îi tulburau simțirea și mintea.

Pe această Fatma, mai cu seamă, o revedea tot cum o lăsase, în vechiul pridvor de scânduri al caselor și parcă auzea vorbele pe care i le spusese când își luase rămas bun de la ea. Dar iată că, acum, valul vieții l-a adus înapoi și iată că ea i se aruncă de gât și că nici el, nici ea n-au îmbătrânit.

Înconjurată de copii, dânsa, de cu zorile, l-a așteptat în poarta casei, stând pe o laviță de lemn; și când, în sfârșit, l-a văzut că sosește și când au dat cu ochii de el nepoții lui care – drăgălașii! – l-au recunoscut de asemeni, dânșii, care mai de care, i s-au agățat de antereu, i s-au urcat în brațe, în cârcă, l-au apucat de gât... Și, ,,Ce ne aduci, unchiule, ce ?" au fost întâiele lor vorbe. Cât despre el, care firește că le aducea la toți câte ceva, el și-a deschis chimirul și a scos mai întâi – dintre cele două sute de lire, aur agonisit cu munca unei vieți – înstelații cercei și peruzelatele ace de cap pe care le-a cumpărat pentru Fatma, tocmai din Stambul. A dat apoi fiecărui câte cinci rubinele, iar micului Mehmet i-a dat, pe deasupra, și zece nasturi de mărgean roșu ca sângele pe care Fatma va trebui să-i coase pe cepchienul lui de catifea havaie, în ciuda vecinătăței pizmătărețe.

Și, învârtindu-se pe pat, bătrânul își pipăia mijlocul, încerca cu amândouă mâinile trăinicia curelei, jura să îndeplinească cele visate.

Dar anii trecuți – patruzeci la număr – îl deșteptau asupra adevărului... Fatma, vai ! dacă mai trăia, trebuia să fie acum o biată bătrână ce abia se târa, rezemată pe un toiag, între scară și poartă, iar copiii, ce puteau să fie și ei decât niște goșgogea bărboși, la rândul lor cu copii ?

Neastâmpărul lui făcea atunci să geamă scândurile și să-l apuce nespusul dor al încetatei tinereți.

Thalassa, – care de asemeni nu dormea – era cu totul furat de neliniște. Cu auzul zbuciumat de urletul mării, cu simțurile răzvrătite de oboseală, în sânge cu vijelia de flăcări a vinului băut, el nici nu căuta să doarmă.

Câteodată, din încordarea nervoasă, scăpărau ca niște fulgere de lumină ciudată ce șerpuiau întunerecul. Dar reacțiunea ce se ivea nu întârzia să reazvârle totul în întunerec. Unul după altul, groase straturi de neguri i se grămădeau în ochi, îl apăsau – valuri înăbușitoare. Plămânii nu i se mișcau decât cu greutate. Aerul, nemaifiind dilatat de lumina soarelui, se strângea, era plumb, iar din întunerecul ce stăpânea odaia nu se mai desprindea decât o desăvârșită tăcere de idei: cea care era și în Thalassa. Căci singură lumina este în adevăr graiul viu cu al cărui ajutor Dumnezeu vorbește oamenilor, făcându-i, la rândul lor, să-și vorbească între dânșii. Dar negura nu stăruia prea mult.

Întunerecul nu se clintea, însă ochii tânărului păreau că-l zdruncină și, punându-l în mișcare, îl asemănau prin aceasta cu o apă ce se dezgheață și dă drumul unei înghesuite curgeri de sloi. De fapt, așa i se și duceau pe sub ochi nemeții cei negri, nemeți ce, până atunci, nu se urniseră din loc, iar mișcarea lor se întovărășea cu un fel de fluidizare ce nu era încă lumină, dar ce nu mai era întunerec.

Odată cu încordarea ochilor, se hotărau însăși niște văpăi verzui și roșii ce se trăgănau dintr-o parte a odăii în alta. Pete viorii și galbene se strecurau printre ele, și s-ar fi crezut că, pe întregul fund al întunerecului, se plimbă o nevăzută pensulă de meșter care s-ar îndeletnici să scoată din adâncurile nimicului lumea pe care o poartă în suflet...

Cu totul în apropiere de el, alți ochi, dar și aceștia tot ai lui poate, zăceau înmormântați sub beznă, și, uitându-se la el, îl înălțau mai presus de lipsa lui de carte și-l duceau în împărăția Prea-Tăriei, unde fiece stea este un ochi al lui Dumnezeu, și unde Dumnezeu își cucerește neîncetat nemărginirea, ca și cum El s-ar zămisli pe el în vecii vecilor și de la o clipă la alta.

Bătrânul, ale cărui simțuri erau mai tocite de vârstă, se liniștise. El dormea. Înainte de a se preda somnului, un gând de neîncredere îi încleștase însă mâna pe chimir. Dar somnul, urmându-i-se liniștit, răsuflarea i se îndeplinea întovărășită de ritmul răsunător al unei odihne fericite.

Împrejurul insulei, marea spărgea văzduhul cu răcnete. Pe hăulirile valurilor, vântul își altoia orchestrările de șuierări și de vaiete. S-ar fi crezut că ce s-aude sunt strigătele și țipetele tuturor vocilor omenești ale căror izbucniri plâng cu deznădejdile lumești de pe urmă pe soarta planetei nimicite.

Nemaiputând să-și stăpânească neastâmpărul, Thalassa se sculă și dete de perete obloanele.

Luna, ce împărățea în culmea cerului, curse deodată în odaie o sleială de argint. Schimbarea priveliștei fu de necrezut; poleită de seninătatea spectrală, albeața pereților se însufleți. Spaimele întunerecului se năpustiră către colțuri, pitindu-se pe sub paturi cu o învălmășeală de oaste în dezastrul înfrângerii. Scândurile, masa, rogojinele apărură ninse. Umbrele înaltelor ierburi, pe care vântul le culca și le ridica, strecurară înăuntru mișcarea lor, ce alerga pe pereți ușoară și grațioasă.

Thalassa, la fereastră, își lipea fruntea de geamurile reci. Privirile lui, cucerite de vraja nopții, rătăceau peste insulă. Iarba, sfârcuită de zăpadă selenară, se ducea până în marginele stâncii ca o largă revărsare de apă.

Vegetațiunile mai puternice, așternându-se galopului șuierător al vântului, scoteau adevărate strigăte.

Și peste toată acea întindere mișcătoare, risipirea dintr-un cer înalt și clar a unei străluciri metalice ca de aluminiu răzlețea o feerie albă cu răsfrângeri de un albastru vag.

Dincolo de insulă, marea își încăiera valurile de argint.

Câteva, ce ajungeau în poalele stâncilor, se prăfuiau, ca o zăpadă viscolită, sfărmându-se pe dinții de argint ce înconjurau fermecatul pisc al străvechei Lewki.

Cele mai depărtate se goneau unele pe altele, fugeau și se soseau, herghelii de cai albi, cu coamele în vânt. Altele, cele care încăpeau de-a dreptul în bătaia lunii, se albăstreau pe locuri și îngălbeneau pe altele adâncindu-se ca niște vâlcele pe care ar fi crescut toate florile câmpului. Erau și valuri ce se mișcau sub jocuri de scânteieri sticloase, giuvaiere lăcrămate de lună pe suprafața apelor. Spre depărtări, altele, străvăzătoare ca cerul, fugeau cu creștetul înflorit de ghiocei.

Mărgăritare și topaze, safire și smaralde se deșirau de pe toate, iar mari crini albi înfloreau și pe o coastă a lor, și pe cealaltă.

O adiere dulce de primăvară tânără domnea peste tot. O fericire patriarhală, venită cu suflarea largului, se cobora peste insulă, cerul își împrumuta dulceața albăstrimei florilor de viorele și de liliac. Prăpastia verzuie, în care Neptun și Amfitrita și-au clădit palatele de smarald, împingea deasupra valurilor o ușoară văpaie roșie. Vântul, trecând printre stânci, le smulgea sunete ca de fluiere ciobănești, ce-și prelungeau sub noapte duioșiile. Dar suflarea mării se asprea... Ea azvârlea val peste val și zguduia ostrovul din temelii.

Cântecele ce până atunci fuseseră mângăioase, se schimbau în țipete deznădăjduite. Voci adânci de bas urcau tunătoare. Violoncele, cu puternice întovărășiri de orgă, sfâșiau și înfiorau aerul.

Namile de talazuri izbeau stânca și bubuirile pe care le scoteau dintr-însa păreau ca o uriașă bombardare de cetate.

Întipărirea argintie a nopții se păstra însă neatinsă. Numai valurile cavalcadau sălbatice către scopul lor necunoscut.

Desprins de fereastră, Thalassa se redete patului. Lumina lunii făcuse în el liniștea unui amurg de aprilie.

Pentru întâia oară, poate, simțirea de a se ști orfan destindea asupră-i aripele unei mâhniri tihnite. Chipul blajin al unei mame nu-i luminase niciodată viața. Grija drăgăstoasă, cântecele de leagăn, dojenele blânde nu-i fuseseră cunoscute. În zadar își îndrepta, în această privință, cugetările, către trecut. În zilele moarte el nu afla decât întunerec fără grai și, afară de mângâierea soarelui, altă bunătate duioasă nu întâlnise.

Soarele, el singur, fusese cel care-l crescuse și iubise, care îi fusese sănătatea și viața. Iar fiindcă nu putea să închidă ochii, sufletul, pe care înălțimea tuturor cerurilor îl întemnițase într-însul, își izbea închisoarea cu aripi puternice.

Nălucite de albeața lunii, privirile i se rătăceau după umbrele înaltelor ierburi ce se mișcau pe candoarea de var a pereților. În lumina ce troienea geamurile ghicea că o muză nevăzută răsfoiește în odaie flori de lalele, de crini și de trandafiri, și că făptura lui însuși se schimbase într-o mare și învoaltă floare de lumină albă.

Îmbinările și potrivirile sunetelor ce sunt numite de cărturari „rime" i se împerecheau în minte ca niște fluturi de argint pe ale căror aripi ar schinteia toată prisma curcubeului și, întrupându-se în cuvânt al lui Dumnezeu, îl făceau unul din aleșii lui.

Grai desprins fără vreo anumită rânduială, cântecul ce-i izvora din suflet îl ducea aci în largul nemărginirei, și aci, printre vijelioasele turburări ale patimelor omenești. Urca, printre stele, dincolo de toate văzduhurile, și trecând prăpăstii de întunerec, după prăpăstii de întunerec, da de lumile neînchipuite și ori încotro își repezea zborul nu întâlnea decât tot pe Dumnezeu și tot lumină și viață, iar moarte nicăieri...

Dar oricât de mult l-ar fi adâncit în ele strălucitele înălțimi, corpul îl reînapoia firei omenești, tulburărilor nervilor, și cântecul i se recobora pe pământ și se încolăcea împrejurul mijlocului unei închipuite zâne ai cărei sâni făcuți din albe flori de piersici erau mușcați și supți de dactilele zdruncinatului verb...

Dar tocmai în clipa când poema îi lua văzul și răsuflarea, ascuțitele junghiuri ale zadarnicelor lui silinți să treacă dincolo de pragul copilăriei îi descordau mușchii, îl redau lumei spectrale și reci, și marea ce i se întorcea în auz cu răsunetul ei de uriașă și neodihnită orgă, îl preda încet somnului, împăiejena împrejuru-i lucrurile și desființa cerurile și valurile.

Iar noaptea de argint își urma cursul peste tulburarea apei...

▲ Începutul paginii.