Thalassa/Pronaos
| ←Erebos | Thalassa de Alexandru Macedonski (Pronaos) |
Cimpoi și Tibicine→ |
Întins pe patul pe care îl trăsese în grabă lângă cămin, corpul de alabastru - o! cât de minunat! - preursitele zori - o! cât de blânde! - zâna fără simțire zăcea aproape goală, goală chiar, sub străvezia zdrențuire a cămășii în care marea o aruncase pe pieptul lui Thalassa.
Din bradul unei mese, pe care o spărsese, și din cele câteva scânduri, o flacără de aur și de safir, în care se amesteca portocaliul și albastrul-deschis vâlvora sub cotlon. Ba izvora din jarul de briliante și de rubine al bradului ce trosnea, se scălda într-un trandafiriu-deschis și împrumuta frăgezimii verdelui unei ape limpezi vesela ademenire.
O lumină de argint tremura pe goliciunea de zână a Caliopei și între corp și flacără se statornicea o logodnă de armonizări. Lumina fâlfâitoare făcea brațe cu degete fluidice și le întindea spre gingășia șoldurilor, spre albăstria albeață a grumazilor și de acolo, spre micile sânuri împrejurul cărora părea că se joaca.
Dar din flăcări se ridicau ca niște aripi ale căror stoluri - porumbei rupți din soare - se avântau de-a lungul pereților, se izbeau de tavan și dau fuga prin odaie, învârtejind pe pereți ocoale după ocoale. În curând, aripile de lumină prinseră însă de veste că sunt urmărite de altele - acestea negre și mai mari – ciori și corbi a căror viață sta în legătură cu chiar lumina ce izbucnea din vatră.
Dar Thalassa, care nu-și da încă seama dacă făptura pe care o scăpase e vie sau moartă, nu-și aminti mai puțin că, pe vasele pe care cutreierase mările, auzise de ajutoarele care trebuiesc aduse înecaților.
Cu corpul aplecat peste celălalt, el, după ce îi mișcase brațele în temeiul unor anumite ritmuri - cercări făcute să readucă aerul în plămâni - își plimba ușor mâinile pe gâtul ei, le ducea pe alabastrul sânilor, pe fildeșul picioarelor. Lumina flăcărilor îi urmărea degetele, își mărita viața cu a lor, și, din mângâioasă precum fusese, înnebunea împreună cu Thalassa, o înfășura într-o vijelie de clipiri și de răsfrângeri aproape arzătoare...
Iar daca cineva l-ar fi zărit în mijlocul acestor mișcări și dacă l-ar fi văzut aplecându-și corpul înainte și trăgându-și-l înapoi, ar fi crezut că este un nebun care nu știe ce face, sau unul din acei mari stăpânitori ai pianului, care scoale de sub meșteșugirea degetelor arpegii rare, acorduri și triluri ce-și picură mărgăritarele pe urcări și coborâri de scări muzicale nesfârșite.
Mereu mai îndrăznețe, degetele lui părăseau mușchii gâtului și ai brațelor și la rândul lor oprindu-se câtva pe lângă sâni, uitau sexul, coborau mai jos, treceau, fără chiar să-și dea seama despre nimic, dincolo de frageda taina din care țâșnește beția atâtor iluziuni și ajungeau la degetele picioarelor, spre a se înapoia către genunchi, către sâni și gât…
Dar mișcările ce i se iuțeau îl culcau peste corp, îi apropiau ochii și buzele de viață, de ochii și buzele moarte, îi dau înfățișarea sub care se arată oamenii atunci când se îndeletnicesc cu marele bine și marele rău al închegării în viața organică a unei bucăți de spațiu deasupra căreia fac să scânteieze, în aceeași măsură cu conștiința eului, conștiința Universului.
Și nu o dată, în această luptă a lui cu moartea, i se amestecase părul în al ei; și nu o dată crezuse chiar că-i simțise răsuflarea. Dar în zadar punea urechea să-i asculte bătăile inimii; ele nu i se destăinuiau, iar ciorile și corbii își urmau goana, alergau mai vijelios ca oricând, soseau din urma pe porumbeii de lumină, îi înăbușeau cu aripile și dezlănțuiau în el cumplitul gând că albul corp pe care îl strângea în brațe, și ce nu era o minciuna a simțurilor ca celelalte, mort sau viu, i se cuvenea lui de drept.
Dar alte paseri de lumina, mai strălucite decât tot ce se poate închipui, înviau în cămin – erau nu numai porumbei, ci și granguri, prigori și rândunele, iar toate zburau spre înălțimi, cucereau pereții și tavanul, se năpusteau prin colțuri să omoare ciorile și corbii, bufnitele - pe care le ciocăneau în cap cu repezi lovituri până ce le lăsau golașe de pene - liliecii și întreaga oaste a iadului...
Cuceritoarea lumină alungând astfel întunericul din odaie, îl nimicea și din sufletul lui Thalassa. Corbii și bufnițele se desființau și împreuna cu ei piereau și orice ispite...
Din spărturile de brad pe care le înghesuise pe vatră și ce pâlpâiau cu zgomot, flăcările destindeau aripi portocalii și roșii, mișcau evantalii de azur spuzite cu argint ori, răsucindu-se asupră-le, învinețeau și se încumetau să scoată la iveală pe bătutul de Dumnezeu șarpe ce, deșirându-și și îngropându-și inelele, se târa cu șiretenie până ce, prinzând putere, se ridica deodată în coadă și jăruia din mijlocul focului...
Răscolitoarea iscodire a iadului nu stărui, cu toate aceste, mult. Stoluri după stoluri, grangurii și porumbeii, turturelele și ciocârliile ce se desprinseseră fără veste dintr-o nouă izbucnire a flăcării o șterseră cu bătăile lor de aripi și rostogoliră de pe tavan și de prin colțuri ciorile și corbii, bufnitele și liliecii...
Dar lupta nu se opri. Odaia se lumina și se întuneca de la o clipa la alta și aci se învârtejau printr-însa aripile iadului, aici ale soarelui.
Uneori însă - când nu se mai aflau peste tot decât lilieci și corbi, șarpele din cămin reînvia de-a binele și tot lungindu-se, își azvârlea umbra spurcatelor inele până pe corpul Caliopei, și până chiar peste acele părți ce se învecinesc cu împăduratele ținuturi ale orașului Cnid, unde Venera și-a așezat trandafiria peșteră și de unde țâșnește prea vestitul nectar ce, cu toate acestea, nu îmbată decât atunci când e turnat de Cupidon.
Siliți fără voie să urmărească mârșava târâre, ochii lui Thalassa se deslușeau pentru întâia oară asupra osebirei ce este între un sex și celălalt...
O mai vijelioasă și amețitoare mișcare a flăcărilor nimici însă din nou pe șarpe și presărând pe locurile pe care el își plimbase pângărirea umbrei mari crini albi și petale de nori de migdali, zambile roze și toată zăpada de flori a primăverii, împresură pe Thalassa cu gânduri ce-i coborâră cerul în suflet.
De altminteri, Eros, el însuși, nu împrumutase trupescul vestmânt al frumosului tânăr ca să ajungă la jalnica josnicie a unei izbânzi de așa fel. Prinosul pe care îl voia el pe altarul său de zeu era al unui suflet care prin singura nemărginire a dragostei ar primi să se nimicească împreună cu corpul în sufletul și corpul prea iubitului...
Scopul semețului fiu al cerurilor era deci neîncetat același: urmărirea cea fără preget a desființării lui două în una și a retrimiterii în pacea nemișcării a nesfârșitelor serii de numere ieșite din unitatea din care au luat viață și din care s-au împrăștiat la început în toate părțile.
Mărgean alb, pe ale căror degete unghiile își silniceau sidefurile, picioarele copilei erau dar reluate între mâinile lui de căldură și frământate cu viață...
Aplecat cum se afla peste obrazul și inima Caliopei, el se silea să facă să scapere scânteia cea tainică din jarul ce-l mistuia și, descleștându-i dinții, își lipea buzele de ale ei, pentru a-i trimite în suflet o parte din însuși sufletul lui.
Prin odaie, jocurile de umbra și de lumină își urmau alergările. Se înmulțeau corbii și liliecii? Nenumărate și groaznice îi năvăleau în minte și gândurile întunericului... Unul, mai cu seamă, îl tulbura: cel că flacăra din el ar zdruncina, poate, prin actul vieții, nedeszăvorâtele vreodată porți ale morții.
Deși lipsită de orice prejudecăți, firea lui - deopotrivă în această privință cu a celor de tot mari și cu a celor de tot nebuni, fire ce ar fi stors plăcerea din orice durere și binele din orice ticăloșie - se da însă înapoi din fața tainicelor ape în care credea pe Caliope dusă: căci viața aleargă după viață ca pământul după soare.
Dar ciori și corbi, bufnițe și lilieci aproape nu mai erau. Lumina ce se făcuse mare troienea odaia sub o surpare de roze de argint, de aur, de roze-roze, și puteri ce se simțeau, dar ce nu se vedeau, își răsfirau însuflețirea peste învinețitul corp, îl scoteau ca din fundul apelor morții și, aruncând pe Thalassa înapoi, aprindeau deodată albastrele stele ale ochilor Caliopei...
Iar fără să priceapă taina ce-l dusese acolo, Thalassa, care se oprise câtva lângă ușă, o deschise și se afla în vioria liniște a nopții ce se spălase de catranul ce-o smolise...
Pasuri ca de lup o tulburară cu toate acestea multă vreme încă și ochi de jăratic se arătară multa vreme peste insulă, când într-o parte când în alta a ei...
| ▲ Începutul paginii. |