Sari la conținut

Thalassa/Erebos

Priap Thalassa de Alexandru Macedonski
(Erebos)
Pronaos


Marea, dintr-un capăt la altul, și-n lung și-n larg, era un hău in care se războia amestecul apelor. Vremea când ar fi trebuit să se reverse de ziuă sosise și nici o cât de slabă lumină nu se mișca de nici o parte. Cerul, ori dincotro ar fi fost privit, era negru. Negre erau și valurile.

Dar o învinețeală cruntă - zorile - își făcu drum printre nori și, răspândindu-se prin aer, se întinse ca o desfășurare de giulgiu. Depărtările, căptușite cu rostogolirea unei pâsle de nori groși ce-și deșirau cutele, dau din nou asalt cerului și apei, erau ca și cum n-ar fi fost. Alți nori alergau împotriva acestora. Unii, întunecoși de tot, se coborau în fața apei și, deslușindu-și înfățișările, se asemănau unor puternice vapoare de război ale căror mișcări s-ar supune unei minți cu gândul de bună rânduială și de pricepere înaltă. Aceste namile de aburi plutitori întocmeau ca o flotă de corăbii uriașe ce o pornea să se așeze în forma unui triunghi în dreptul Gurilor Dunării.

Împotriva acestor nori, alte namile de neguri - corăbii de război și ele - alergau către cele din dreptul Gurilor Dunării, ca spre o bătălie. Ciocnindu-se și năpustindu-se unele asupra altora ca și cum ar fi fost niște vapoare adevărate întărite cu armături de oțel, fiecare voia să spargă pe celălalt sau să-l înlăture din calea lui și fiecare se înfășura cu fulgere și trăsnete.

Corăbiile ce năvăleau asupra celor care apărau intrarea Dunării își prelungiră spre stânga linia de bătaie și, întrecând cu mult aripa dreaptă a dușmanului, încercară să-l lovească din spate. Dar aceasta bătălie a văzduhului cu văzduhul dete loc Ia o neașteptată schimbare de front a flotei protivnice... Într-o clipă, aripa stângă, a celor care crezuseră că prin manevra îndeplinită izbânda va fi a lor, fu despărțita de grosul forțelor, iar aceasta, în repedea ei dare înapoi, socoti că se va putea rezema de stâncile insulei.

Năvala ce totuși avu să înfrunte fu prăpăditoare. Fulgerele, ca o mitralie împroșcată de sute de tunuri, șuierau, șerpuiau, izbucneau și zdruncinau aerul cu clipiri de lumină aproape neîncetate.

Încolăcit de acea urgie, granitul insulei vuia ca și cum ar fi fost un zid lovit de vechile mașini de războaie ale oștilor de odinioară. Cuprinse ca de friguri, geamurile galeriei de sticlă ce da ocol farului dârdâiau și țârâiau.

Grozăvia orbitoarei lumini a trăsnetelor nu era însă nimic pe lângă cea care se desprindea dintre valuri. Ele se luau la luptă, se urcau unul în cârca altuia, se călăreau nebunește și urletele printre care se petreceau aceste zbuciumări întreceau tot ce se poate spune. Cele mai cumplite răutăți de pe pământ - șuierări ca ale șerpilor sau mugiri ca ale taurilor, răcnete ca ale panterelor gata să se arunce pe prăzi - se ciocneau cu țipete și cu duioșii ca ale unor voci sfâșietoare ce ar chema zadarnic în ajutor. Dintre valuri, câteva care se luaseră în brațe se strângeau cu o așa mânie, încât și unele, și altele se sfărâmau și cădeau nimicite. Prăpăstii după prăpăstii se săpau. Munți se înălțau și se prăbușeau cu zgomot. Hohote de râs scrâșnitoare, sughițuri de plânsete - urlete, ce nu conteneau - miorlăiri de pisici și lătrări de câini și hiene se îndârjeau tocmai atunci când credeai ca se domolesc, iar unele sunete ce se ascuțeau și se pițigăiau se smulgeau mai tăioase de pe urzeala în do și la major a uriașei încăierări.

Dar furtuna, care o duse astfel până târziu după miezul zilei, și care târâse vaporul afară din calea lui și-l apropia de insula, nu aluneca spre o scurtă împăciuire decât spre seara.

Căzut de-a curmezișul patului, Thalassa nu da semne de viața. Cunoștința pe care și-o pierduse i se întorsese, poate, deși nu se trădase prin cea mai mică mișcare, și starea cataleptica care-l lovise în creștetul capului cu greul ei ciocan nu-l lăsase să se dezmeticească. Zăcea ca mort între obloanele închise și între vatra moartă și ea. Întunericul dimprejurul lui se asemăna cu cel care va fi în iad în ziua când patimile omenești vor înceta să-l hrănească cu flăcările lor. Dinții ce i se încleștaseră erau singurii ce albeau puțin între buzele pe jumătate deschise. Încolo, noaptea din odaie apasă peste tot deasă, cu toate că prin aceasta întunecime se osebeau unele părți de negură mai nepătrunse: ale căminului și patului și ale unui cuier în care își atârnase hainele.

Însă din adâncimea acelei nopți ce făcuse să-i înceteze bătăile inimii, ceva care nu se putea desluși, dar ce strălucea ca soarele, ceva care părea că ridică în el o mișcare ca de aripi se ivea și începea sa răsucească o urcare și o coborâre de spirală - cea a sufletului urzitor al vieții, și care, el singur, este adevăr, în mijlocul minciunii obștești.

Afara, odată cu scăderea zilei, hăul se lăsa peste ape dintr-un cer de cerneală. De la marginile orizontului, uriași nori de beznă dau buzna peste negurile ce se izbeau între dânsele ca fulgere și trăsnete.

Mai neînfrânate ca oricând, talazurile se năpusteau peste insulă, asemănându-se cu fioroasele nagode ale oceanului, pești pe care oamenii de rând îi numesc lupi ai mării și ce, când își încleștează fălcile pe câte un lucru, nu și le mai desfac - fier de-ar fi sau piatră - până nu-l rup și nu pleacă cu bucățile lui în dinți.

Biciuite de Eol și împintenate de Eurus, care le călărea, negurile ce de curând ieșiseră la iveală se amestecau în bătălia cu apele. Fulgerele lor își rotunjeau trăsnetele și izbeau în negurile ce le stau împotrivă cu adevărate ghiulele. Bubuirile se țineau una și cerul întreg era o năprasnica cutremurare de lumina albastră și roșie.

Verde de mânie, Neptun trecea prin fața frontului de bătaie pe scoica lui trasă de câini de mare. Furca lui, cu cei trei dinți de fier ai ei, lovea valurile ce țipau și se înfigea toata în mitra din care s-a plămădit viața pământeasca.

Dar în nevăzutul centru de unde, la om, a pornit conștiința și împrejurul căruia s-a țesut taina organică pentru ca sa dea naștere unei făpturi care, cu voința și puterea ei, să ocupe o bucata de spațiu în cele trei întinderi ale lui, sufletul - acea lumină de soare cu aripi și fără aripi - înălța și lărgea în Thalassa spirala lui. Dintr-un moment la altul, lumina cerurilor era din nou toarsă în lumină de viață, și, cu toate că slabă și șovăitoare, simțirea ce reînvia în sistemul cerebro-spinal i se reîmprăștia de la inimă la extremități.

Tulburarea de afară se strecura în întunecimea ce-l înmormânta și undele sunetelor câștigau pentru el un fel de valoare luminoasă ce-i pregătea întoarcerea la viață.

Cu toate aceste, când deschise ochii, se afla în alt întuneric decât în cel din care ieșea - în al odăii cu obloanele închise, moartă de lumină. Îi trebui vreme să-și amintească unde este, dar fără să știe ce i se întâmplase, învinse slăbiciunea și, împleticindu-se, merse atunci spre fereastră.

Ce văzu afară, după ce înlătură obloanele, îl înmărmuri. Sub un cer de urgie bătut de aripi de catran, iazme negre - iadul tot - se pocea în fel de chipuri, plesnea din palme, sărea în sus, își despletea coame de cai, sălta cu spate de cămile - era zdruncinătoare cireadă de elefanți și tauri, mugea ca rinocerul și urla ca lupii.

Lințoliurile pe care vântul le grămădise pe cer strate peste strate se sfâșiară însă și, printr-o îngustă spărtură, mișcară deasupra valurilor o roșie flacără de faclă - cutremurătoare vedenie a unei părți a soarelui în apus ce, de cum își aruncă răsfrângerile pe geamurile dincolo de care se zvârcolea un chip ca de înger căzut, pieri rostogolită în apele ce părură că se închid asupra-i de veci.

Gândul lui Thalassa fu apucat însă, în acea clipa, de o îndoiala, și nedumirirea ce-l cuprinse era că va fi uitat să aprindă farul, iar pentru a se încredința despre adevăr, se repezi, cu toată slăbiciunea lui, afară din odaie, alergă fără răsuflare la picioarele farului și se pomeni, din aceeași fugă, pe scări în sus, în galeria aparatelor. Vântul, ce nu-l lăsase să închidă ușa de jos, năvălise după el și străbătu între pereții de fier și de sticlă ai galeriei, îi smucise și această a doua ușă din mână și o trântise de mai multe ori de pervazuri, până îi țăndărise toate geamurile. Învârtejindu-se apoi împrejurul puternicei lămpi, el o doborî de pe postamentul pe care era înșurubată, o trecu prin ferestrele galeriei și, făcând-o praf de stânci, o aruncă în mare.

Departe încă, deși mereu apropiindu-se, vasul nu-și încetinea mersul. El ținea piept apelor și vântului, deși primejdia era aceeași pe o lature și pe alta a lui, cât și în față și înapoi.

Căpitanul nu se clintea de pe puntea de comandă, veghea la tot, da ordine peste ordine. El își păstra cumpătul, pândea să vadă dincotro vin valurile mai mari și cu vârful vaporului le tăia pe mijloc, le spinteca unele după altele și le așternea acestuia pentru a le călca, țipătoare. Uneori, în ciuda furtunii și a curentelor, el făcea noi și deznădăjduite sforțări să ia drumul Odesei. Dar marea îl târa tot în partea în care vrea dânsa. Mânioasă, ea trecea câteodată până peste puntea goală de pasageri și o mătura cu o furie nebună. Trosnind din încheieturi, vaporul se culca pe o parte și pe alta, aluneca în adâncimi din care, în clipa următoare, se pomenea cocoțat pe crestele valurilor. Puterea mașinilor și dibăcia căpitanului, repeziciunea și râvna cu care matrozii îndeplineau poruncile îl scăpau, cu toate acestea. Îndrumarea, firește, el și-o schimba neîncetat: cârmea la stânga, la dreapta, își croia drumul după primejdiile ce-l amenințau - era, în toata întinderea și înălțimea lui, o minte și un ochi neadormit. Ucenicii de matrozi, niște băiețandri încă copii, se luau la întrecere cu matrozii, urcau în vârful catargelor, strângeau o pânză, desfăceau alta, sau se înhămau câte cinci-șase la roata cârmei, ce și așa abia era urnită din loc. Izbiți din față de usturătoarea măzărică a viscolului, cei de pe catarge, învinețiți de frig și albăstriți de lumina fulgerelor, se arătau serbezi ca niște umbre, dar frumoși ca niște ființe din alte lumi.

Vaporul, ce o dusese cit o dusese, se bălăbănea greoi; mașinile lui, ce gâfâiau zadarnic, îl părăseau fără voie puterii apei, spre a-l duce către părțile unde le va fi mai ușor. Dar, dintre calatori, nici unul nu se gândea la insula ce sta pitită într-un colț al mării; ochii ageri ai căpitanului o descoperiră însă cu groază, printre pâclă și neguri.

Când Thalassa zări vaporul de pe insulă, el crezu că vede un monstruos cetaceu ce se afundă și se ridică, înotând la întâmplare. Dar peste puțin, fanalele i se deslușiră. Luminile lor îi urmau mișcările și se aplecau într-o parte și în alta, cu felinarele de odinioară ale petecarilor din Paris în vârful lungilor bețe.

Matrozii și călătorii - tot ce avea suflare omenească pe navă - se învălmășea pe punte. Deosebirile sociale și chiar cele ale vârstei și sexului pieriseră, întrebările se încrucișau. Spaima rătăcea privirile, smintea gesturile și făcea să clănțănească dinții. Căpitanul și ajutoarele lui nu mai aveau putința să liniștească și să ție în frâu pe nimeni. Insula, ce multă vreme abia se întrevăzuse dintre neguri, se mărise înspăimântător și punându-se in mișcare - bestie uriașă - ieșise întru întâmpinarea vaporului.

Cu toate aceste, căpitanul cercă mântuirea de pe urmă. Din porunca lui, întreite cantități de cărbuni fură înghesuite în cuptoarele mașinilor. Ordinele îi erau bărbătești, scurte și șuierate printre dinți. Toți pricepură că masurile ce se luau aveau sa fie hotărâtoare.

Matrozii, ca să le îndeplinească, nu țineau socoteală de nimic. Ei îmbrânceau pe bătrâni, pe femei și chiar pe copii. De roata cârmei se înhămaseră vreo zece oameni dintre cei mai voinici. La o bătaie de pușcă, insula ce era apărată împrejur de brâul de stânci de care se sfărâmau valurile își deschidea asupra vasului fălcile și se pregătea să-l macine. Femeile, de groază, se atârnau de gâtul bărbaților, care, brutali, le ghionteau. Copiii ce li se țineau de poalele rochiilor le scăpau din mâini și erau împinși de mișcările mulțimii, pe sub bănci, ca niște saci. Mulți din ei erau călcați în picioare.

Dar nici comandantul, nici oamenii lui nu se dau bătuți. Lupta cu vântul și cu curentul urma și puterea roților și a cârmei îi stângăcea mersul către partea dimpotriva insulei, înviorând în cei care îi dau această îndrumare nădejdea că vor trece pe lângă ea fără să fie atinși de dinții de rechin ai granitului și că vor lasă stânca spre dreapta lor.

Caliope, care rămăsese adormită în cabină, se deșteptă tocmai atunci. Năluca de foc fusese asupra ei și o leșinase în tot timpul somnului sub arsura buzelor.

Zgomotul și strigătele pe care le auzi afară o făcură să se înfășoare în grabă cu un șal pe care îl găsi la îndemână și sa dea fuga spre scară, pentru a ieși pe punte.

Dârdâitor de focul mașinilor, vaporul zbura ca o săgeată azvârlită de coarda arcului și, ocolind la o depărtare ce nu trecea de câțiva stânjeni cel mai înaintat colț al stâncilor, se pregătea, urmând neîncetat să-și stângăcească mersul, să se depărteze de insulă.

Îndârjit, Eol își îmbucă din nenorocire trâmbițele și, repezindu-i în cale groaznice namile de valuri, învinse cu ele mașinile, dete înapoi vasul și repuse în mișcare stâncile ce se aruncară din nou asupra lui.

Pliciuitori de bucurie, munții de apă îl reluară în primire, îl bătură în coaste cu maiurile lor, cântară, care mai de care, să-i dea mai cu grabă și putere lovitura de moarte.

Valurile care trecură peste punte fură și mai nemilostive: pe călători și pe matrozi îi răsturnau de-a rândul, îi dau cu capul de scânduri și plecau, fiecare, cu prăzi de bărbați, de copii și de femei în cutele lor. Căpitanul își pierduse orice nădejde. Înconjurat de ai lui, care îi făceau cu piepturile ca un meterez, el se preda, încrucișându-și brațele.

De pe înălțimea stâncii, Thalassa vedea cu mintea șovăitoare cum vaporul intra în sfârșit între fălcile de granit și cum, trosnind sub dinții lor, el se ducea, bucată cu bucata, până ce, întors cu fundul în sus, rămășița lui de viața i se scurse prin câteva repezi și scurte tresăriri.

Dar înainte ca el să se facă nevăzut, Thalassa, care coborâse în goana către țărm și se dezbrăcase, nu stătu la îndoiala sa intre în mare, să lupte cu grozăvia ei, iar lăsându-se la urmă în voia apelor, i se întâmplă minunea că - cu totul pe neașteptate - i se strecură în brațe un corp, pe care îl strânse la piept fără sa știe nici chiar dacă e mort sau viu și pe care îl scoase afară, ajutat de o zvârcolire a apei.

Si furtuna, ce-și îndeplinise preursirea să ducă pe Caliope către limanul cel tainic și să-i lipească inima de a lui Thalassa, își strânse o aripă și, nebătând decât din cealaltă, își schimbă zborul, pornind către alte țărmuri să răscolească în cale-i alte ape și să hotărască alte sorți.

Iar dintre valurile ce se liniștiră ca prin farmec se revărsă peste insulă ca o împăciuire și menirea femeii în viața lui Thalassa se întâmplă astfel.

▲ Începutul paginii.