Teoria păturii superpuse

Teoria păturii superpuse de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Articolul fără titlu a apărut în Timpul (VI), 6 August 1881.

Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că bărbații de peste Milcov nu înțeleg sub cuvântul „muntean“ populația istorică a Țării Românești, una și aceeași în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin orașe, din care se recrutează partidul roșu, rămânând ca populațiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea ce și fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor societăților internaționale.
Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să se simtă atinși de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înșii, precum se cutremură eroii lui Eschil când simt neînduplecarea fatalității ; le-a produs poate salutara îndoială dacă în adevăr ar fi ei aceia cărora li se cuvine misiunea naturală și înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac parte decât din întâmplare și prin strecurare pe furiș.
Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidența nu se poate tăgădui, deși un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte considerații.
Împlerea Parlamentului și a funcțiilor cu noi fanarioți de proveniență proaspătă, falsificarea vieții intelectuale și politice a poporului prin capete de formațiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar fi de folos, și tineretul Facultății de Medicină și-ar câștiga un merit comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală și perfidia partidului roșu.
Declamațiile și asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întrucât e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada - C. A. Rosetti, pentru poeziile neogrecești ale lui Serurie, cestiunea e și inoportună și nepractică.
Să sperăm că va avea alt înțeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc și în adevăr național pe de o parte și între importațiunile de tot soiul ce se pretind naționale.
Fără atitudinea declamatorie a ziarului francez din Capitală, mai obiectiv, dar totuși numai din punctul de vedere al oportunității, ne răspunde „Cumpăna“, ziar redijat de tineri evrei.
Foaia aceasta ne zice că „teoria noastră nu are nici un folos practic pentru partidul conservator“.
Poate că folos practic și partid conservator sunt o contradicție în adjecto întrucât [î]i privește pe conservatori. Practice sunt Caradalele, cari știu a utiliza tot în afaceri ale țării cele patru clase primare sau Codul Boerescu în așa chip încât ajung directori de drum de fier și de bancă și milionari. Practic ed. C.A. Rosetti, care pune pe Giani să-i stipuleze o plată de zeci de mii de galbeni pentru negoțul de palavre exercitat de la 1857 încoace. Auzit- au cineva de vrun roșu care, în politică, să fie atât de nepractic încât să piarză un ban? Miniștrii dați în judecată de acești virtuoși se disting prin absoluta lipsă de simț practic întrucât [î]i privește, căci au ieșit săraci, căci au fost oameni de stat în socoteala averilor lor private, și sacrificiile ce le-au impus celor mai mulți pozițiunea lor oficială le-a jignit multora interesele și avutul lor. Cine-a sărăcit dintre roșii, afară de bieții Golești cari au luat-o la serios? Dar Goleștii erau boieri de neam și autohtoni, deci, ca atari, nu s-au uitat la folosul practic, lăsând în seama d-lui C. A. Rosetti admirabila calitate de-a concilia interesele sale private cu rolul de martir, de exilat, de prigonit, pe care l-a știut juca în perfecțiune. Martiriu și patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor, în înmulțirea datoriei publice ș.a.m.d.
Cât despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizații conservatoare, abstracție făcând de țară și de poporul istoric, se dovedește a fi sterilă și lesne de escamotat. Vedem că roșii, maiestri în precupețirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte din republicani monarhiști și că primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să răsucească și să falsifice principiile conservatoare și să pretinză că sunt ale lor.
Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în țară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere și a escamota încrederea celor lesne de amăgit.
Lupta trebuie să devie mai substanțială și s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare și liberale, între idealuri abstracte de organizație va căta să înceteze. Lupta se va naționaliza. De o parte vom întâlni fanarioții și străinii, de orice credințe politice ar fi, de alta românii proprii și în realitate asimilați, abstracție făcând de principii politice.
Evreii au zis Congresului de la Berlin: „Sau țara să fie cum o vrem noi sau să nu fie“. Un apropiat viitor va zice: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie“.
De unde să rezulte în adevăr obligațiunea pentru țăran ori pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Caradalele și Goldnerii de toate categoriile să aibă liniștea și mijloacele de-a-i exploata în bună voie?
Oare poporul nostru nu are altă misiune pe pământ decât de-a plăti pensii reversibile d-lui C. A. Rosetti și a muri în război pentru a pune fundament siguranței falimentelor frauduloase ?
Espresia etnologică și geografică a statului român să nu fie decât un pretest pentru Chirițopoli de a-și face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogățească și să se încarce cu onorile create în numele acestui popor?... Țara Românească nu mai e decât ocazia dată unui grec ca d. C. A. Rosetti de a se gera în om de stat și de a-și face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceștia să justifice prin muncă sau inteligență o asemenea suplantare?
„Cumpăna“ ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca și la noi: Statele Unite și Belgia.
Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formațiuni nouă, fără caracter național propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut. Tocmai cerința de- a lăsa România să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul și soarta acestei țări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaș care-a determinat caracterul țării de la 1200 - 1700 și de la 1821 - 1866. O țară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru român și e cel mult o espresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat național.
Dar, zice „Cumpăna“, atât în lumea fizică cât și [în] cea morală există și domnește numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista și domni. Este o ciudată filozofie aceea care se silește a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî și stăpâni elementul sănătos și viguros.
Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puțin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista și domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub dominațiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase și statornice vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, lingușitorii, mincinoșii, viclenii, se vor ridica. Astfel grija cea dendâi a fanarioților a fost de-a desființa armata noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calitățile rasei române și puterea ei de viață se putea exercita. La 1874 „Românul“ cerea desființarea armatei pentru cauze de economie.
Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare și o intensivă vitalitate s-au ridicat românii; în epoce de dominațiune străină, exercitată din Țarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii.
Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică.
Stejarul nu crește pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au „o putere intrinsecă mai mare de-a exista și de-a domni“. Daca într-un mediu stricat viclenii și poltronii înfloresc nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenți și de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate.
În stâncă s-a găsit o broască țestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar formațiunii stâncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemâncând patru zile, ar turba ?
Victoria finală a superiorității e coada teologică a bătrînului Darwin. Cu toată adâncimea filozofiei naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei pentru existență se-ndreaptă aserțiunea că la urmă victoria e a superiorității. Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoricește, dat de spațiu, geograficește. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existență. Demult gândeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existență, văzând cazurile în cari decrepitudinea și paraziții ajung a esploata și stăpâni elemente sănătoase și puternice.