Pătura superpusă

Pătura superpusă de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Articolul a fost publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881.

„Românul“ a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, și de- a polemiza apoi cu „Timpul“ combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtășim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se 'ntâmplă și în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din „Poșta“ privitor la antagonismul dintre moldoveni și munteni.
Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, și e o apucătură de rea credință de-a ne atribui în total și direct idei pe cari nu le împărtășim decât în parte sau indirect și cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranziția printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privința așa numitului antagonism dintre moldoveni și munteni o părere proprie, bazată pe observațiuni etnologice, care modifică esențial maniera de-a privi cestiunea.
Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului și a Țării Ungurești. E absolut aceeași rasă, cu absolut aceleași înclinări și aptitudini.
Dar în București și în orașele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți. Acestea sunt rămășițele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu și Ypsilant și resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminție nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ș.al. Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50 - 60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.
Fizic și intelectual stârpituri, neavând nici tradiții, nici patrie, nici naționalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreția străinilor și votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare națională de acolo. Aprinși de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice și autohtone ale acestei țări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Țara Românească decât în Moldova, dar și aci ele se află mai cu seamă în centrele șesului, nu prin orașele de la munte, nici prin ținuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii îi confundă apoi cu populația istorică a Țării Românești, precum se află în sate în genere și îndeosebi la Câmpulung, la Târgoviște, la Târgu-Jiului ș.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
Așadar: distinguendum est.
Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Țara Românească aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au știut să se strecure printre români, să-i amăgească și să ajungă a-i stăpâni ; și, pentru ca lucrul să le succeadă și mai bine, au precupețit tocmai instinctele noastre naționale.
Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec, și pe Carada, un alt grec, înființând o gazetă.
Ce nume-i dau?
„Românul“.
Ei cari n-au fost români neam de neamul lor.
De-aceea e destul ca acești oameni să lipsească de la guvern, fie oricine altul, și numaidecât nu se mai simte nici o deosebire între român și român. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis ș.a., românul de oriunde începe a se simți străin în țara lui proprie și, precum zice „Poșta“, guvernul i se pare tot atât de străin ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscălesc basarabienilor.
E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza.
Domnia fanariotă și scurgerea sistematică de stârpituri și faliți în șesul Țării Românești a ținut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacțiune a spiritului național și a puterii de asimilațiune a solului și a rasei, vom fi exterminat până și urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare și de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al nației românești și abia strănepoții Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiților munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Țării Românești, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naționale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînțeleasă, mâni va fi poate organizația socială, poimâni biserica și școala, una câte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deși poporul român e numeros, lupta lui e disproporționat de grea, de vreme ce acești oameni au sprijin pe străini. Aduși la putere de Rusia, susținuți azi de alianța austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică așezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric și fără o conștiință limpede de ceea ce trebuie să facă.
Nația românească n-are de gând încă să instituie, pentru regularea acestui soi de stăpânitori, ordinul Sfintei Cânepe spre a ridica la aceleași demnități pendente și pe grecul Serurie și pe grecul C.A. Rosetti și pe bulgarul Mihălescu și toată seminția dominantă.
Dar să nu desperăm.
Planta crește la noi. Ar trebui numai niște mâni vârtoase mocănești cari să știe s-o întrebuințeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt ca-n vremea lui Tudor, nația le-ar primi așternându-le flori și covoare pe drumuri, precum i le așternea lui Matei Basarab la intrarea în Târgoviște. Și Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelșugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui.
Așadar, încă o dată, distinguendum est.
Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de patriotism.
Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni.
Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar „Românul“ s-a ferit de-a ne răspunde.
E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc;
Cine va face lista funcționarilor mai cu seamă înalți, a pensionarilor, a deputaților, a arendașilor bunurilor publice și private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulațiunea și reglementarea vieții generale a țării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a scăpat din mâna elementului autohton și istoric și a încăput pe mâni străine. Dar acest din urmă element, această formațiune hibridă se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpânească. Dar nu este încă și nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română.
Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani.
Însă nu acestea domină, ci imigranți proaspeți, cari sunt abia în generația a doua, a căror limbă maternă era încă străină și cari s-au românizat, în privirea limbei, în școalele noastre.
Limba singură nu constituie însă naționalitatea.
Calitățile morale și intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare.
Dac-am încerca se determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice:
La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă.
La 1821 începe reacțiunea elementului autohton și merge biruitoare și asimilând până la 1866.
La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.
Există și de-atunci o oscilațiune, o mutare a punctului de gravitație când asupra elementelor instinctiv naționale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă.
Dar care-i semnul prin care se disting acești oameni neasimilați, de proveniență transdanubiană, de populațiunea de rasă?
Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică și intelectuală. Sunt intelectuali și fizic sterpi, sunt catâri în toată privința. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată și la stingere în generația a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoși, lipindu-se și măgulind pe oricine de care au trebuință, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor și a lui Cuza ar ilustra această teorie.
Oameni ce lingușeau a împărtăși ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe față, îi trădează.
Dacă am cerceta originea ofițerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoșani și urmărind toate numele.
Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendențe elementare de atracțiune și repulsiune. Precum celții Irlandei, deși anglificați, simt dominațiunea anglo- saxonă ca pe-o dominațiune străină de rasa și înclinațiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, și cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui.
Geniul neamului românesc e o carte cu șapte peceți pentru generația dominantă.