Spiritul critic în cultura românească/Amestec de curente contradictorii: G. Asachi
Înainte de a studia evoluția spiritului critic, este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă și în care, deci, s-au întâlnit și ciocnit tot felul de curente contradictorii. Este vorba de G. Asachi, una dintre marile figuri ale culturii românești.
Vom vedea că atitudinea sa este nehotărâtă și contradictorie: aci ne apare ca om vechi, aci ca novator și, în această din urmă atitudine chiar, când ca un novator lipsit de orice spirit critic, când cu oarecare preocupări critice, dar contrazicându-se adesea asupra aceluiași lucru.
În politică Asachi este un om vechi, un "conservator".
Cel mai însemnat eveniment politic, acela în care se concentrează toate aspirațiile oamenilor noi din epoca sa, acela care ne dă măsura, din acest punct de vedere, a tuturor oamenilor care au trăit pe atunci, este revoluția de la 1848: Asachi n-a sprijinit-o, mai mult, el a fost împotriva ei. În Albina românească el nu se mărginește să ignoreze revoluția -- ceea ce-i impunea cenzura rusească, desigur --, dar își manifestă toată aversiunea pentru acea mișcare.
Pentru dânsul, revoluționarii din Muntenia sunt niște tineri care, "pilduindu-se de cugetări vrednice de osândă, s-au fost abătut de la datoria ce au către ocârmuire"; și tot așa și revoluționarii din Iași, care au tulburat "liniștea de care, zice el, capitala noastră neîntrerupt se bucurase de la întronarea Prea Înaltului Domn Mihail C. Sturdza..." Iar față cu publicarea unui oarecare "ofis" al lui Mihail Sturdza, partizanul intereselor politice rusești, Asachi scrie: "Rusia a luat toate măsurile să nu răzbată anarhia în... provințiile otomane", adică în principate!
Dar acest om vechi în politică a fost unul din cei mai de seamă reprezentanți ai introducerii culturii apusene la noi, prin ziare, calendare (calendarele pe acea vreme erau un fel de reviste anuale), prin reviste, traducând, imitând, compilând din scriitori străini de toate felurile; prin școala sa de inginerie; prin rolul său oficial în organizarea școlilor în vremea lui Mihail Sturdza; prin cărți didactice etc., etc.
G. Asachi a fost un om foarte învățat. Trecuse prin școli serioase, nu era autodidact, ca majoritatea contemporanilor săi, era în curent cu toate lucrurile din Apus, până și cu spiritismul, despre care scrie foiletoane.
În 1839, se pune în fruntea unui comitet, pentru a traduce un lexicon din nemțește, arătând câtă nevoie au românii de cultură. Chiar în primul număr al Albinei românești (1829, 1 iunie), în articolul-program, el declară că poporul român trebuie să se împărtășească de cultura Apusului înaintat, ba încă repede, căci a întârziat:
"În zilele de acum, oricare îmbunătățire și aflare a vreunei nații trece în posesia tuturor spre folosul oamenilor [...] Se cuvine cu îndoite pasuri și sârguințe a ni porni spre câștigare în parte a celor întârziate".
Și dacă din acest program ar rezulta că Asachi e un novator exagerat, că vrea să introducă cât mai multă cultură apuseană cu putință, fără nici un discernământ, apoi de aiurea se poate vedea că el, și în această privință, are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale:
"Cultura și fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime și de a lua orice lucru străin și nou, ci în respectul aducerii-aminte a strămoșilor".
Acestea le spune cu ocazia constatării faptului că unii își schimbau numele, adăugând la sfârșit un escu, iu, adi, ici... În aceste rânduri, Asachi apare într-un fel de atitudine critică, dar mai mult ca reacționar, căci acum definește cultura numai ca un cult al strămoșilor.
Dealtmintrelea, atitudinea sa față de reprezentanții curentului critic (ca și a acestora față de dânsul) este binevoitoare: când, în 1840, apare Dacia literară a lui Kogălniceanu, Asachi salută această apariție, nu-i vorbă, fără mult entuziasm, probabil pentru că această revistă reprezintă un curent pe care el nu-l prea înțelegea; probabil și pentru că, deși Dacia literară îl lăuda în unele privințe, îl și ataca: direct, pentru caracterul prea exclusiv moldovenesc al Albinei, indirect, prin învinuirea adusă publicațiilor românești în genere (deci și Albinei, care o merită cu prisos) că se mulțumesc numai cu traduceri din limbi străine, fără nici un interes pentru români -- învinuire pe care Kogălniceanu o reeditează și în Propășirea din 1844.
Tot bine primește Asachi și apariția Repertoriului dramatic al lui Alecsandri, un alt reprezentant al curentului critic și al cărui acest Repertoriu chiar era o manifestare de critică aproape a tuturor curentelor sociale ale vremii. Ba, cu această ocazie, Asachi, accentuând din nou asupra necesității culturii apusene, ne arată și înrâurirea ei asupra dezvoltării spiritului național, cât și asupra dezvoltării literaturii originale românești:
"Înrâurirea secolului au deșteptat un spirit amorțit, cu sentimentul naționalității s-au dezvoltat la noi și elementele literaturii", de unde se vede că acest om care, cum s-a văzut, recomanda respectul memoriei strămoșilor ca adevărata cultură, nu se poate împiedica să nu recunoască că influență apuseană și naționalism românesc sunt fenomene concomitente -- ceea ce, am văzut, o spune și A. Russo, ceea ce voim să dovedim și noi.
Așadar, până aici, vedem pe Asachi ca om vechi când e vorba de mișcarea politică din vremea sa, iar când e vorba de "cultură" în general, îl vedem când novator exagerat, când om vechi, și rar în acea atitudine mijlocie, care e cea critică.
Prin urmare, constatăm, chiar de pe acum, că el n-a avut un punct de vedere sigur, o concepție unitară asupra vieții. De aceea, cum încă vom mai vedea, nu-l putem clasifica în nici o școală; și de aceea el este un izolat, afară decât dacă am considera ca "școala" sa pe oameni ca Gusti, Săulescu... Dar acești scriitori au fost cu totul neînsemnați, fără personalitate, și-i vom considera ca purtători ai cuvântului lui Asachi.
Dacă Asachi n-a știut bine ce vrea în privința culturii în general, cu atâta mai puțin va avea o atitudine hotărâtă față cu diferitele probleme ale culturii în special, și mai ales cu cele două probleme principale, ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. În privința limbii, într-un vechi număr din Albina românească, Asachi spune: "Sfezile și controversele asupra formelor limbii sunt intempestive și însorb timpul prețios"... Sunt unii "care se par îndatorați a aduce pe românie străine idiotisme și construcții" ăse referă mai ales la traducătoriî... "Fondosul limbii noastre, ce pe aiurea se caută, este în Sfânta Scriptură", către care, "adaugă-se îmbunătățirile cerute după un metod simplu și care s-ar cuveni a se legiui de către un giudeț Amfiction, ce se poate închega din gramaticii români a Transilvaniei, a Țării Românești și a Moldovei".
În altă parte se spune că "stropiarea" limbii, căreia i se siluiește geniul, seamănă cu o fată mare de la țară, naivă, adusă la oraș, sulemenită, înmănușată, "trasă în toate părțile de nemți, greci, francezi". Așadar, aci, opoziția împotriva acelor sisteme lingvistice care voiau să "stropieze" limba, recomandarea cărților bisericești ca bază a limbii literare, prin urmare o atitudine cuminte, aproape ca și a școlii critice moldovenești; dar, totodată, propunerea raționalistă ca un "tribunal" de lingviști să decreteze "îmbunătățirile" limbii. Această contradicție între tendințe nu se va rezolva niciodată în spiritul lui Asachi.
Într-un loc Asachi declară că scopul literaților este de "a nimeri formele și stilul limbii" și, pentru aceasta, trebuie respectată limba cărților bisericești, ca să nu avem o limbă bisericească, înțeleasă de toți, și trei limbi provinciale. În 18472, într-un fel de manifest lingvistic, Asachi spune că foile (ziarele) au menirea de a forma limba, și foile "se-mpart la noi, zice el, în sisteme de conservativi, de radicali și de cumpenitori sau de juste milieu" -- și declară, ca și C. Negruzzi cu trei ani înainte, că "părtinește acestei din urmă sisteme". Asachi face, tot aici, și propuneri detailate: e de părere să se reînvie cuvinte din cărțile bisericești, din manuscrise, și să se ia cuvinte din limba populară. Așadar, parcă ne-ar vorbi Russo; nu lipsește nici poporanismul. Dar imediat cere alungarea cuvintelor străine, "deși vechi în limbă", căci... abuzul vechi e tot abuz. Ba, încă, recomandă modul cum s-a format limba literară grecească modernă, care, zice el, va produce "capodopere". (Se știe ce "capodopere" a produs!) Și iată-l, deci, vorbind ca Laurian, după ce, în același articol, vorbise ca Russo.
Dar Asachi face propuneri care îl fac și un predecesor al lui Arune Pumnul. Tot în acest articol din 1847 (ca și în unul din 1842, 16), el recomandă, pe lângă alte izvoare de formare a cuvintelor necesare limbii, și compunerea de cuvinte noi din rădăcini românești, pe baza principiului analogiei, ridicându-se, ca și Pumnul mai târziu, împotriva "latinismului, italienismului, galicismului"...
Și dacă aici se ridică împotriva latinismului, cum se ridică aiurea în Albina și colaboratorul său D. Gusti, apoi în alt număr (61) al Albinei din același an, e lăudat Eliade pentru că, în Curentul românesc, curăță limba de cuvinte "străine" și pune în loc "romane". Iar aiurea vorbește despre "astă frumoasă a noastră limbă romană, pe care câțiva farisei literari voiesc a o arăta chiar dacă..." (comparați cu iubirea lui A. Russo pentru dacismul românilor). Iar puțin după aceea, Asachi, care vorbea, cum s-a văzut mai sus, de respectarea limbii bisericești, acum cântă marele merit al lui Eliade, pentru că acesta vrea să schimbe limba, s-o readucă la limba "vorbită de oamenii lui Traian".
Nu mai citez și alte locuri, ca prefața de la Poeziile sale din 1836 etc..., unde vom găsi și alte propuneri care se contrazic, și între sine, și cu cele citate până aici.
Așadar, Asachi a îmbrățișat, în același timp, toate curentele și nici unul. Cel mult constatăm că două lucruri -- deși combătute prin altele -- revin mai des sub pana lui Asachi: limba bisericească și analogia (pumnismul), ca izvoare ale limbii literare.
În practică însă, în limba scrisă de el, n-a respectat, cum și era de așteptat, nici un principiu, căci s-a ținut de mai multe, desi nu de toate principiile pe care le-a susținut teoreticește, ceea ce ar fi fost imposibil.
Nu am de gând să analizez aici limba lui Asachi și nici nu poate intra aceasta în cadrul studiului nostru. Dar oricine a citit ceva din acest scriitor știe că el are o limbă a sa, caracteristică, care seamănă cu a multor scriitori, fără să samene cu a vreunuia în așa chip, ca să-l putem clasifica într-o categorie. El nu scrie nici vechea limbă literară bisericească, ca Veniamin Costachi, nici limba boierească a vremii sale, ca Vasile Drăghici, traducătorul lui Robinson Crusoe, nici limba boierească, dar literarizată a lui Conachi, nici jargonul latinist al lui Laurian, nici acel italienist al lui Eliade, nici limba nouă literară, cea care a triumfat, pe care o scriem azi, a lui C. Negruzzi.
El întrebuințează unele expresii și de la unii și de la alții, plus arhaisme reînviate de el, ori de școlarii săi, însă, în orice caz, prin limba sa, trebuie să-l caracterizăm ca pe un om vechi, căci această limbă, dacă e vorba s-o punem cu aproximație într-o categorie, e mai degrabă limba boierească a vremii sale, foarte deosebită de limba nouă -- și fără viitor, căci era artificială -- a unui Eliade; foarte deosebită de limba nouă -- cu viitor, căci era alcătuită așa cum a fost firesc să fie alcătuită -- a unui C. Negruzzi. E, am zice, atât de rămas în urma altora, încât, când e vorba să ortografieze ceva cu litere latine, dibuiește, în deosebire de alții, scriind, cum observă Kogălniceanu, sutenul ce, de pildă, "când cu tch (Tchetate Albă -- Cetatea Albă), când cu tz (Scaritzica -Scăricica), când cu cz (Czeribouco -- Ceribucul) când cu c (Ș e, sau Ș i: Bistriceora -- Bistricioara), în vreme ce numai această de pe urmă transcripție este bună "...
Și, dacă din toate aceste manifestări, Asachi apare ca o colecție de tendințe contradictorii, apoi vom vedea că și în literatură tendințele sale sunt tot așa.
Dar aici trebuie să deosebim pe propagandistul literaturii de autorul de literatură, căci el a fost și una și alta, și poet și "îndrumător"...
Să-l vedem în primul ipostaz. "Această plecare către versuire se înseamnă și între români, zice el, mai ales de când raza culturei au început a ni lumina ". Căci "omul literat" trebuie să fie, după el, cunoscător de toate și inspirat de pretutindene, ceea ce ne arată că, în această privință, Asachi era mai nou și mai luminat decât unii contemporani de ai noștri, care, sub pretext de a feri geniul național de pervertire și "înstrăinare", au recomandat scriitorilor români să se ferească de cunoștința literaturilor străine! Iar când e vorba ce anume literatură străină să servească scriitorilor români ca model, Asachi, care învățase la Roma și scrisese și în italienește, o recomandă pe cea italiană și se declară împotriva celei franceze.
Deși spune, cum s-a văzut mai sus, că una din binefacerile culturii străine este și dezvoltarea spiritului de naționalitate, care face să se dezvolte literatura națională; deși laudă pe Alecsandri pentru colecția de poezii populare al căreia folos îl pricepe (se știe că și el, în tinerețe, a cules poezii populare, dar mai apoi nu s-a mai ocupat cu acest lucru, nesimțindu-i toată importanța); deși, deci, s-ar părea că ar poseda premisele din care să tragă aceleași concluzii ca și școala critică moldovenească, Asachi totuși se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce Kogălniceanu că traduce numai lucruri ce nu interesează pe români, învinuire pe care i-o face și un cititor (din Roman) al ziarului său, care găsește că Albina n-are foiletoane originale... Și mai e de observat că, în "cronicile teatrale" ale Albinei, după învinuirile lui Kogălniceanu, în vremea propagandei școlii critice în favoarea naționalizării literaturii -- în acele cronici, zicem, nu se atacă deloc multele piese inferioare străine care se jucau în Iași și nu se arată dorința unei literaturi dramatice originale.
Iar din alt punct de vedere, al simțului critic față de valoarea unei opere de artă, Asachi dovedește că are puțin simț și, se pare, ține seamă de inferioritatea versurilor din Albina și de calitatea acelora care le făceau, că Asachi, ca și Eliade, era de principiul: "Băieți, scrieți, numai scrieți!"... Ca și în privința traducerilor, tot așa și în privința literaturii naționale, Asachi e prea nou; el e un reprezentant a ceea ce s-a numit "epoca eroică", cuvânt impropriu, căci am avut un curent eroic, și nu o epocă, deoarece, cum se va vedea imediat, curentul critic s-a născut odată cu cel eroic.
Dar dacă în activitatea sa de propagare a culturii literare Asachi e prea nou -- "eroic" --, în literatura pe care o creează însuși, vedem iar acel amestec de curente pe care l-am găsit până aici în activitatea sa.
Nu vom vorbi despre operele literare ale lui Asachi, căci acest lucru nu intră în cadrul studiului de față. Ne vom mărgini să amintim că G. Asachi e contemporan cu două faze ale literaturii române din veacul al XIX-lea: cu prima fază a acestei literaturi, s-o numim fază Conachi, și cu a doua, s-o numim faza Alecsandri. Ambele faze sunt condiționate de influențe străine și se definesc și prin aceste influențe. Prima fază, a lui Conachi, e datorită influenței literaturii clasice decadente franceze și influenței literaturii neogrecești, care seamănă cu prima: e vremea sentimentalității fals-exagerate, a abstracțiunilor personificate, a mitologismului, a subiectelor fară legătură cu viața contemporană, a inspirației sarbede din trecutul antic etc. A doua fază e datorită influenței literaturii romantice franceze -- Hugo, Lamartine --, nouă pe atunci: sentimentalism puternic, culoare vie, dezgroparea trecutului național, deci medieval etc.
Și cine a citit pe Asachi știe că el are puncte de contact și cu Conachi (influența literaturii clasice a veacului XVIII, sentimentalism fals-exagerat, mitologism, manierism, versificația etc.) sau cu I. Văcărescu (aceleași lucruri, plus un fel de latinism poetic: Traian, Dochia, la Asachi) și, pe de altă parte, cu Alecsandri, Bolintineanu (dezgroparea trecutului național, în nuvele și poezii, patriotismul în literatură, influența lui Hugo și Lamartine: "balade", legende" etc).
Numai limba în care scrie e, cum am spus mai sus, mai veche decât a romanticilor, mai înspre limba lui Conachi.
Așadar, Asachi e un om vechi în politică; un om nou ca introducător al culturii, deși nehotărât, teoreticește, în privința rolului ei la noi; un om absolut nehotărât în privința curentelor lingvistice; un novator lipsit de spirit critic, ca propagator al literaturii europene; un poet care face parte din două faze deosebite și contrare și care, în limba operei sale, e mai degrabă vechi.
Și încă un cuvânt. Asachi a fost comparat întotdeauna cu Eliade Rădulescu. E justă comparația?
E justă întru cât îl privim numai ca introducător al culturii europene: ziare, reviste, traduceri, teatru etc. Din acest punct de vedere -- numai -- Asachi acopere, pe lângă activitatea lui Eliade, și o parte din activitatea lui Gh. Lazăr: ca și acesta, el înființează prima școală românească specială, acea de inginerie, dar numai de inginerie, nu și de patriotism, cum era școala lui Lazăr. Eliade, în vremea de care vorbim, a fost un revoluționar în politică, un italienist în lingvistică. Dacă mai târziu devine reacționar, apoi aceasta e tot o "noutate", căci reacționarismul său e tot o transplantare din Apus: în reacționarismul său, el pleacă de la teorii apusene, nu de la considerații concrete asupra țării sale. Cine, azi, ar fi, de pildă, pentru introducerea majoratului la țărani, cum a propus dl P. Carp, deși ar fi reacționar, în el n-ar vorbi glasul tradiției românești, acela n-ar fi un om "vechi" și cu atât mai puțin un spirit "critic", în înțelesul ce-l dăm aci acestui cuvânt, adică un om care, în introducerea culturii străine, ține seamă de starea de fapt a Țării sale, căci în tradiția, obiceiul și psihologia țăranului român este, mai degrabă, minoratul!...
Dacă ceea ce a fost nou în Asachi i-ar fi slujit să facă selecție în ceea ce a fost vechi în el, și aceasta după o normă ce ar fi izvorât într-o concepție unitară teoretică asupra vieții, el ar fi putut fi începătorul școlii critice moldovenești. Dar acest rol revine altora, dintre care, unii, ca A. Russo și M. Kogălniceanu, au avut o concepție absolut unitară asupra vieții; alții, ca C. Negruzzi, dl Maiorescu și chiar și Alecsandri, mai puțin unitară, contradicția nemanifestându-se însă la aceștia în același domeniu, ci de la domeniu la domeniu, și anume de la politică la cultură. (Alecsandri însă se contrazice și în același domeniu, al politicii, dar afară de rare cazuri, nu în aceeași vreme, ci de la o epocă la alta a vieții sale.) Dar despre acestea vom vorbi pe larg în cele ce urmează.