Spiritul critic în cultura românească/Evoluția spiritului critic - Locul "Junimii" în această evoluție
Spiritul critic, despre care vorbim în acest studiu, ține de la 1840 până la 1880, adică tocmai cât ține perioada de formare a României moderne, cu alte cuvinte, vremea când s-a introdus în țările române cultura apuseană modernă și cănd a fost mai urgentă și mai la ordinea zilei problema asimilării culturii străine. După 1880, începe procesul de organizare internă mai serioasă, pe baza și cu elementele civilizației introduse. La 1880, se poate spune, s-a isprăvit și "unirea" celor două principate române -- de atunci nu mai există Moldova și Muntenia, ca țări deosebite, de atunci nu mai poate fi vorba de o cultură deosebită moldovenească și, prin urmare, de atunci încetează și existența școalei critice moldovenești. Vom vedea, totuși, că încă o sumă de ani, până după 1890, în Moldova mai apar manifestări critice special moldovenești, mai mult sau mai puțin efecte ale culturii moldovenești, mai mult sau mai puțin consecvențe ale vechii critici moldovenești. Acestea vor fi junimismul politic, radicalismul și socialismul, cu revistele sale, în special Contemporanul.
S-a înțeles de la sine că "critica", de care vorbim în acest studiu, e critica culturii, a societății și a literaturii în genere, și nu critica literară cum o înțelegem acum, adică critica scriitorilor. Ultima manifestare a acestui spirit critic e articolul dlui Maiorescu -- ultimul reprezentant al școalei critice moldovenești -- În contra neologismelor, scris în 1881, care, dacă nu ni se ia în nume de rău acest pedantism, e data când, cu proclamarea regatului, România modernă era creată. Ceea ce a scris după aceea dl Maiorescu e critică literară. Activitatea critică a lui dl Maiorescu se împarte în două perioade bine distinse. Prima perioadă de critică a culturii, a introducerii și asimilării culturii europene, cu Scrierea limbei române (1866), Poezia română (1867), Contra școalei Barnuțiu (1868), Limba română în ziarele din Austria (1868), În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), Observări polemice (1869), Direcția nouă (1872), Beția de cuvinte (1873), Răspunsurile "Revistei contimporane" (1873), În contra neologismelor (1881). Celelalte articole, de după 1881, Caragiale, Eminescu, Poeți și critici, În lături!, Contraziceri etc. sunt articole de critică literară. Încât, încă de la 1881, "Maurul" a crezut de cuviință că-și "făcuse datoria". O spune însuși dl Maiorescu:
"În proporția creșterii acestei mișcări ăliterare și științificeî, scade trebuința unei critici generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuși este sprijinul cel mai puternic al direcției adevărate. [...]
Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ștearsă de la ordinea zilei pentru părțile esențiale în literatura proprie și în știința teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici".
Aceeași conștiință de încetarea datoriei critice se vede și la Alecsandri, care, de la 1880, nu mai vorbește nici măcar în scrisorile sale de primejdia stricătorilor de limbă. Dacă la 1880 era vremea ca Maurul să creadă că și-a făcut toată datoria, dacă, adică, după aceea și chiar azi, n-a mai fost și nu mai este nevoie de acea critică, în care se cuprinde și necesara "critică judecătorească" -- aceasta ar forma subiectul unui capitol special al acestui studiu.
Critica dlui Maiorescu de după 1881, ca și a dlui Gherea, nu intră în cadrul acestui studiu, care vrea să fie numai cercetarea spiritului critic aplicat la formarea culturii românești moderne din vremea când, în celălalt domeniu, politic, și mai ales în Muntenia, oamenii de pe primul plan al scenei lucrau pentru organizarea statului român modern.
Dealtmintrelea, critica literară nici nu se putea naște pe vremea aceea, căci n-avea pentru ce.
Nu există o literatură care să merite, mai bine: care să comporte ceea ce se cheamă "critică literară". Ni se pare că însuși dl Maiorescu spune acest lucru undeva în scrierile sale.
A face critică literară este a face anatomia, fiziologia și etiologia unei opere de artă, sau, ceea ce este același lucru, a spiritului unui scriitor. Acești termeni, împrumutați de la științele naturale, nu vor să fie decât niște metafore clarificatoare și nimic mai mult.
Când diseci opera de artă sau spiritul scriitorului -când faci anatomia operei sau a spiritului scriitorului -pentru a-i descoperi însușirile; când descoperi legătura dintre acele însușiri și condiționarea lor reciprocă -- când faci fiziologia operei sau a spiritului; când descoperi legătura cauzală dintre opera sau spiritul scriitorului și condițiile cosmice, morale, intelectuale, sociale în care s-a produs acea operă sau s-a format acel spirit -- când faci etiologia operei de artă: atunci faci critică științifică, cât poate fi "științifică" critica literară, adică întru cât i se pot aplica ei metodele științelor exacte ale naturii.
Dar nu se analizează decât realitatea, numai ea merită această trudă și onoare. Iar literatura de până la Eminescu, afară de oarecare mici excepții, nefiind zugrăvirea serioasă a vieții, nu comportă o adevărată critică literară. Când au venit Eminescu și Caragiale, atunci și dl Maiorescu și-a schimbat rolul, a trecut la a doua perioadă a activității sale, la critica literară. Cu alte cuvinte, când, formându-se o cultură românească, Eminescu și Caragiale au fost posibili, și critica, din jandarm al culturii, ca mai înainte, devine analistă, literară.
Și dacă critica dlui Maiorescu nu e așa de literară, dacă, vreau să zic, ea este mai mult afirmare de principii teoretice decât disecare de opere, pe lângă alte pricini pe care le-o fi având dl Maiorescu, desigur că principalele sunt teoriile sale estetice, care, orice s-ar zice, sunt o piedică pentru considerarea unei opere de artă ca o manifestare de viață pur și simplu, și nimic alta. Acest defect s-a exagerat apoi la epigonii săi.
Așadar, dl Maiorescu cel de până la 1881 a avut marele rol de a fi unul -- și ultimul -- dintre acei care au prezidat la formarea culturii române, în unele privințe, cum vom vedea, inferior, în unele mai unilateral, în altele, superior.
Curentul acesta critic începe cu M. Kogălniceanu, se continuă cu C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri și se sfârșește cu dl Maiorescu -- ca să nu citez decât pe corifei, pe cele câteva personaje reprezentative care l-au întrupat. El are ca organe de luptă Dacia literară, Propășirea, România literară, Steaua Dunării și Convorbiri literare cât au apărut în Iași (adică cât a fost o cultură "moldovenească" deosebită; sau în vremea formării culturii românești, care coincide cu formarea statului român, cu alte cuvinte, până când se desăvârșește cu adevărat Unirea), revistă care a fost "sora României literare", cum o numește Alecsandri și pe care acesta știa unde s-o așeze -- chiar în biblioteca sa! --, "alături de România literară". Alecsandri, constatând această înrudire de gradul întâi între Convorbiri și România literară -- "surori" -- și recunoscând Convorbirilor "calitățile necesare unei foi ce țintește a dezvolta gustul frumosului și distrage spiritele din rătăcirea politică" (ca și Dacia literară, Propășirea, România literară, adăugăm noi; vezi "introducerile" acestor reviste), e "gata" a le "da mâna cu toată inima".
Nu e adevărat, dar, că "direcția nouă" începe de la 1860 cu V. Alecsandri, cum zice undeva dl Maiorescu, și cu atât mai puțin adevărat că "singura revistă critică ce a avut-o România" au fost Convorbirile literare, cum zice aiurea tot dl Maiorescu și că: "...pentru întâia oară s-a arătat în Convorbiri o direcțiune critică în contra limbei obicinuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române.
Critica voia, pe de o parte, să combată construcțiunile arbitrare ale filologilor, care, sub cuvânt de "purificare" întocmeau un vocabular de termeni necunoscuți românului și depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viață al limbii populare".
...Ceea ce este absolut greșit, cum s-a văzut până aici și mai ales cum se va vedea în cele ce urmează, căci A. Russo a scris mult mai mult, mai pe larg și cu argumente mai variate decât dl Maiorescu în contra stricătorilor de limbă, așa de mult încât "cere iertare pentru nevoia în care s-a aflat de a spune de trei și patru ori tot acele lucruri și acele idei...".
Că Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de construcțiunile arbitrare ale filologilor" era așa de cunoscut moldovenilor, încât Alecsandri, în 18682, constată că: "Tot Moldova, sărmana, păstrează simțul bun și gustul estetic în privința literaturii"... Tot Moldova, ca mai înainte.
E curios cum dl Maiorescu trece peste aceste locuri, când Alecsandri, în "scrisorile" sale către dl I. Negruzzi, chiar de la apariția Convorbirilor, pomenește necontenit de România literară, ceea ce va fi făcut și prin viu grai. Desigur că conducătorii "Junimii" cunoșteau pe "sora" mai mare a revistei lor și vor fi citit și pe A. Russo, în care se găsește tot atâta critică cât în toți ceilalți critici la un loc și în mai multe direcții decât la toți. E cu neputință ca "Junimea", care a făcut procesul literaturii și culturii române, care a vorbit, cu tonul cunoștinței de cauză, de vechea direcție, să nu fi cunoscut literatura și direcția "veche". Stăruința cu care Alecsandri vorbea în scrisorile sale către junimiști de România literară trebuie să-i fi făcut să citească acea revistă, dacă nu vor fi citit-o chiar când ea apărea, căci întemeietorii "Junimii" erau adolescenți cultivați când apărea România literară, iar această revistă, la care colaborau scriitorii români de pretutindene, avea o mare răspândire și un mare răsunet. În Săptămâna (Amintiri de la "Junimea") dl Panu, care e dintr-o generație mai tânără, vorbește adesea de revistele mai vechi moldovenești.
Că tendința și spiritul Convorbirilor nu au fost o noutate, o mărturisește dealtmintrelea și dl Maiorescu, când zice, cum am văzut, că direcția nouă începe cu Alecsandri, de la 1860. Era imposibil să nu vorbească despre "criticul" Alecsandri, căci acesta era în "Junimea". Ba dl Maiorescu mărturisește chiar și influența vechii școli critice asupra "Junimii"; mai mult, mărturisește că "Junimea" este o continuare a acelei școli, când ne spune că:
"V. Alecsandri, prin scrieri și sfătuiri orale, ne-a întărit în tendința de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor și de a o primi așa cum iese ca un izvor limpede din mintea poporului".
Despre felul acelor sfaturi, ne putem face o idee din sfaturile pe care V. Alecsandri le da, în scrisori particulare, directorului Convorbirilor, dlui I. Negruzzi. Odată îl sfătuiește să lovească "în ceata chiloasă a pedanților" prin Cňpiile după natură (anul 1869); altădată (același an) prevede că Convorbirile vor ajunge o Academie a bunului-gust. Dar încă mai înainte, în 1868, îl sfătuiește pe dl Negruzzi să nu cadă, împreună cu dl Maiorescu și "Junimea", în "aberăciuni" și "elucubrăciuni", căci i se părea că "Junimea" nu se ferește destul de pedantism. Dorința lui V. Alecsandri -- directorul României literare și colaboratorul lui A. Russo -- este "ca reușita victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atât la atacurile ardelenilor, cât și la tăcerea bucureșteană".
Așadar, după mărturisirea dlui Maiorescu, după scrisorile lui Alecsandri, "Junimea" a fost sfătuită de Alecsandri. Dar Alecsandri nu era decât unul dintre reprezentanții spiritului critic moldovenesc. Și, dacă studiem cu atenție mișcarea culturală de la 1840 încoace, vedem că inițiatorul acestui curent critic e M. Kogălniceanu, iar teoreticianul e A. Russo. V. Alecsandri a fost fără îndoială influențat de aceștia și în teoriile lingvistice, poate mai mult decât în privința literaturii populare, a fost influențat, doctrinizat de către primul teoretician al teoriei fenomenaliste a limbii la români, de dușmanul sistematic al "aberăciunilor și elucubrăciunilor", de A. Russo. Și când Alecsandri da sfaturi, în realitate sfaturile erau date de vechea școală critică, al cărui teoretician a fost A. Russo.
Chiar dacă n-am fi surprins această filiațiune, tot eram îndreptățiți s-o bănuim, căci ar fi fost curios să se nască în Iași, distanțate numai prin doisprezece ani, două reviste critice, România literară și Convorbirile, cu aceleași tendințe, fără ca cea din urmă să fie o continuare firească a celei dintâi.
O revistă e sprijinită, gustată de un public, are nevoie de o atmosferă priincioasă -- publicul; e susținută de un cerc; în cazul special, cercul a fost societatea "Junimea". Dar cine pregătise acest public, din care ieșise acest cerc, dacă nu vechea critică, vechea cultură moldovenească?" Așadar, prin atmosfera intelectuală, prin sfaturile lui Alecsandri, prin -- desigur -- lectura vechilor reviste și desigur, și prin cultura serioasă a conducătorilor "Junimii", se explică apariția acestei societăți și a revistei Convorbiri literare, care va continua -- mai liniștit, mai multă vreme și mai ușor, din pricina condițiilor mai prielnice din țară -- opera criticilor și a revistelor din trecut, în unele privințe mai cu succes, în unele mai cu îngustime, mai fără comprehensiune, dar adăugând și puncte noi de privire, părăsind însă, din nefericire, unele puncte de privire foarte importante din cele ale vechii critici moldovenești, deosebiri care rezultă și din deosebirea dintre vremea de la 1840--1860 și cea următoare, și din deosebirea de temperamente dintre critici.