Sari la conținut

Sonete (Panait Cerna)

Sonete
de Panait Cerna
Convorbiri literare, XLI, nr. l, ianuarie 1907


Spre pruncul ei, spre unicul ei bine,
Mereu se pleacă mama, zâmbitoare
Și iată... cel dintăi surâs apare,
Ca-n vis, în colțul gurii lui divine.

În veci și eu, învins de adorare,
Ți-am îndreptat priviri de patimi pline,
Și inima ce dormita în tine
Se-ncinse de a mea înflăcărare.

Și-mi înfloreai în suflet tot mai dragă
Curată ca surâsul dimineții,
Călăuzind viața mea pribeagă...

Dar a venit un crai din zări străine:
Doinind îmi smulse trandafirul vieții,
Iar spinii i-a uitat în piept la mine.

Când veți ajunge mâne-n țări străine,
Să te-nconjori de râs, de voie bună;
Cu sufletul în tremur, ca o strună,
Să nu mai știi de lacrămi și suspine.

Și să mă uiți de tot că tu ești bună,
Și, de-ar ajunge plânsul meu la tine,
Tu n-ai cunoaște fericiri depline,
Căci mila va veni să le răpună...

...Iar eu voi alina tot chinul meu,
Gândind că într-un colț bogat din fire,
Tu dintr-un muritor creezi un zeu;

Că-n lumea noastră plină de jelire
A izvorât un strop de fericire,
Din inima ce-am deșteptat-o eu...