Scrisori către Vasile Alecsandri/Clucerul Alecu Gheorghescu

Jump to navigation Jump to search


Iubite amice,

Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuțite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziția capului și picioarelor mele; când, pe la miezul nopții, mă simții scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărășești; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeță prin cuvintele banale: 'Nu face nimica, domnule', 'Eram deștept', 'Sunt foarte bine', 'Nu dormeam', 'Erai în dreptul dumitale' etc.

Dar noul venit începu o conversație:

– Știi, cucoane Iancule, că nu te mai cunoșteam? Ai albit de tot de când nu te-am mai văzut.

La aceste cuvinte, simțindu-mă cam atins la amorul meu propriu, îi răspunsei cu oarecare amărăciune:

– Dar îmi pare, domnule, că barba dumitale nu are nicidecum dreptul d-a invidia pe a mea, că este, mi se pare, și mai lungă, și mai albă.

– Ce are a face! îmi ripostă el, dar dumneata ești un copil pe lângă mine.

Noul-venit era un bătrân bine conservat, grăscean și rumen la obraz, căruia nu i-aș fi dat nici șasezeci de ani.

– Eu te-am mai sculat o dată din somn; eram tânăr atunci și d-ta erai copil ca de vro opt-nouă anișori. Cuconul Tache, răposatul tatăl dumitale, era ispravnic la Focșani; eu am fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu Gheorghescu, tovarășul dumnealui la isprăvnicie. P-atunci erau câte doi ispravnici de fiecare județ, unul peste partea administrativă și celalalt pentru partea judecătorească, și amândoi ispravnicii în pricini grele judecau împreună, formând un fel de tribunal. Ce vremuri erau pe atunci! Clucerul Alecu făcuse mâncătorii, abuzuri sau prevaricațiuni, cum se zice astăzi...

Înțelegi, amice, că la aceste cuvinte somnul meu, dulcele meu somn, a zburat în fuga mare, și nici nu m-am mai gândit a-l prinde. Și, în loc de a închide pleoapele, am dat drumul limbei, începând la întrebări:

– Ia spune-mi, mă rog, cum ai ridicat în fiare pe acel ispravnic?

– Eram edecliu și aveam odaie în curtea domnească alături cu odaia lui tufecci-bașa, lângă ogeacul neferilor; la stânga, sub scară, ședea răposatul Măciucă, Dumnezeu să-l ierte, baș-ciohodar și mâna dreaptă a lui vodă, cum s-ar zice astăzi, întâiul aghiotant domnesc, om drept și plin de bun-simț.

Într-o noapte, după slujba curții, mă așezasem pe somn, când numai ce aud ciocănind la ușă și un glas care-mi striga: 'Te cheamă vodă'. Nu știu nici cum am sărit din pat, nici când m-am îmbrăcat; într-o clipă îmi trântisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brâu, și eram la ușa iatacului domnesc. Baș-ciohodarul tocmai ieșea din odaie de la vodă și-mi zise repede: 'Ai mai iute, că te cheamă vodă, și să te văd, Niculae!'

Răposatul Măciucă era oltean ca și mine și puțintel cam rudă după mamă.

Când am intrat în iatac la vodă, era șapte ceasuri, sau, cum s-ar zice astăzi, o oră după miezul nopții. Vodă era cu ghicelic de noapte pe cap și cu o scurteică lungă de pambriu verde, îmblănită cu pacea de samur; o făclie galbenă ardea într-un sfeșnic mare de argint dinaintea icoanelor. Cum intru în odaie, vodă se întoarce cătră mine și-mi zice cu un glas gros și răstit:

'Tu ești Niculae Păunel?'

'Eu, măria-ta.'

'De mult ești la curte?'

'Numai de un an, măria-ta'.

'Măciucă mi-a spus că ești harnic și cinstit. Ce slujbă ai îndeplinit pân-acum?'

'Nici una, măria-ta, decât că acum trei luni am întovărășit pe nenea Negreanu tufecci-bașa, când a prins pe Ghiță Cuțui'.

'Ia plicul de pe mescioară, pecetluiește-l cu pecetea de pe tăvița cu călimările și să plece îndată la Focșani, să-l dai în mâna nepotu-meu Tache, ispravnicul, fără să te simță nici pasărea măiastră. Bagă de seamă că ai să-mi aduci pe clucerul Alecu Gheorghescu în fiare; poimâne pe vremea asta să fii cu el la scara domnească. De cumva ți-o scăpa, mai bine să te duci să te îneci decât să dai ochi cu mine'.

Grigorie-vodă Ghica era un om mărunțel, barba potrivită în apărătoare și cănită, mai mult roșie decât galbenă, mustățile roșii trase în jos și despărțite sub nas prin două-trei muchi de brici, ras pe obraz pe lângă barbă; ochii vii, glas răstit și gros; el era un om cu foarte puțină învățătură și trecea între boieri ca unul din cei mai neînsemnați, deși fusese de mai multe ori agă, spătar și chiar vistier și ban mare.

El s-a suit pe scaunul domniei la 6 octobre anul 1822, trei ani după vestitul Caragea și îndată după zaveră, după uciderea slugerului Tudor, eroul care, indignat de jafurile oamenilor lui Ipsilant - cari din insurgenți în contra turcilor se prefăcuseră în cete de hoți, prădând drumurile și moșiile - intrase în corespondență cu Silistra valesi prin cancelarul consulatului nemțesc, bătrânul Udriski, arătând turcilor că răzvrătirea din Țara Românească nu era în contra turcilor, ci în contra fanarioților cari sărăciseră pe bieții locuitori. Atunci chehaia-beg, care și intrase în București cu oștire turcească, a invitat pe boierii cari mai rămăsese în țară să trimită pe câțiva dintr-înșii la Poartă, ca să arete sultanului păsurile țării. Adunându-se între dânșii, ei au ales pentru această misiune pe banul Barbu Văcărescu, pe logofătul Mihăiță Filipescu și pe banul Grigorie Ghica, cari, ajungând la Țarigrad și espunând starea țării și trebuințele ei, sultanul a numit pe banul Grigorie Ghica domn, deodată cu Ioniță Sturdza în Moldova. Poarta nu mai avea încredere în fanarioți. Ghica Grigorie, viind la domnie, a găsit țara secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii; boierii și negustorii pribegiți în toate părțile și răscoale pretutindeni: în sate, în orașe și pe drumuri.

Ghica Grigorie, care-și iubea țara, a luat sarcina de-a stărpi jafurile boierilor și ale ciocoilor, cari de la Caragea ajunsese fără frâu; capul nu-l tăia prea mult, dar când avea câte o pricină grea, chema de se sfătuia cu trei oameni: cu vornicul Costache Câmpineanu, cluceru Chiriac și cu baș-ciohodaru Măciucă. După ce-i auzea pe fiecare în parte, se culca, dormea un somn bun și pe la miezul nopții se scula, aprindea la candelă făclia din Vinerea Paștilor de la epitaf, cădea în genuchi dinaintea iconostasului și se ruga lui Dumnezeu ca să-l lumineze. Astfel a domnit el șapte ani și ajunsese să tremure boierii cei răi și ciocoii. Cât a domnit el, a fost bine pentru toți, liniștea domnea în țară; pânea și carnea bună, ieftină; toată lumea, negustor, meseriaș și țăran, mânca, bea și chiuia; veselie pretutindeni. El a deschis școalele românești și a gonit pe egumenii greci.

În noaptea când m-a chemat vodă, mi se făcea ziuă la poștă la Șindrilița, în cărucioara care se schimba din poștă în poștă și care ajungea totdeauna numai în trei roate. Pe la aprinsul lumânărilor, în ziua de patruzeci de mucenici, îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului coconu Tache, tatăl dumitale; parcă-l văz pe marginea patului, lângă scaunul cu două lumânări de seu în două sfeșnice de alamă cu mucări. Condicaru, în picioare, îi citea jălbile, întingând din vreme în vreme condeiul de peană de gâscă în călimările de la brâu, ca să scrie hotărârea ispravnicului; îndată ce condicarul Nicolae Sprâncenatu, cum îi zicea lui Ipătescu, mai în urmă bărbatul eroinei de la 1848, scrise hotărârea ispravnicului, cuconu Tache se uită la mine întrebându-mă:

'De la schit ești, părințele?'

'Sunt de la Poiana-Mărului, am o jalbă.'

Și mă apropiai de mescioara cu lumânările și-i pusei plicul domnesc în poală, cu pecetea în sus, potrivind să nu o zărească condicarul. Ispravnicul, îndată ce văzu pecetea, o și recunoscu, dar îmi zise:

'Ha, este de la părintele egumen!'

Și dete ordin condicarului și stegarului care mă băgase în casă să ne lase singuri.

Despecetlui plicul cu grabă, îl citi și văzui că i se înveseli obrazul și-mi zise:

'Vezi, numai așa dacă nu s-or stârpi mâncătoriile și angaralele, să se învețe minte ciocoii; până n-o băga câțiva în ocna părăsită, ei tot cred că vodă glumește. Clucerul Alecu nu este acum în oraș, s-a dus după lude în plasa Tohani, dar trebuie să vie astă-seară; du-te de te odihnește, că te chem eu la vreme'.

Bătu în palme și porunci feciorului să-mi aștearnă în odaia copiilor; m-am dus de m-am culcat în odaia d-voastre. Sunt d-atunci 55 ani, cucoane Iancule! D-abia mă furase somnul, când auzii trăsnete și pleosnete și doi surugii bătăioși cari urlau de ți se părea că cânta; peste un minut auzii și glasul lui cuconu Tache:

'Ai, scoală, c-a venit cluceru'.

Pornirăm amândoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur; când ajunseserăm în pridvor, cuconu Tache intră în casă zicându-mi:

'Așteaptă aci până te-oi chema eu, și atunci să intri în odaie cu doi stegari'.

Din pridvor se vedea pe fereastră foarte bine în odaia clucerului, luminată cu trei părechi de lumânări; o grămadă de mosafiri se și așezaseră la ghiordum cu cluceru în mijloc răsturnat pe sofa. Când intră cuconu Tache, se sculară toți în sus, dar dumnealui luă pe cluceru de mână și-l trase în odaia d-alături; după vro cinci minute auzii că mă cheamă, mă luai îndată după glas și intrai în iatacul boierului. Cluceru ținea porunca domnească în mână, și dinții îi clănțăneau în gură. Cum intrai, cuconul Tache îmi zise: 'Îndeplinește porunca lui vodă'.

Atunci luai fiarele din mâna stegarului, mă plecai și le pusei clucerului de picioare; în cinci minute eram pe drum cu două cărucioare de poștă, într-una eu cu ispravnicul în fiare, și în cealaltă doi arnăuți cu pistoalele încărcate, cărora li se dedese porunca să dea să-l omoare dacă o căuta cumva să scape.

Când ieșeam din Focșani, răsărea luna; nici gură de surugiu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca năluca cu umbra după ele și seara, când bătea meterhaneaua, mă dam jos din cărucioară și intram cu ispravnicul meu în odaia lui Măciucă, unde am așteptat până s-a sculat vodă de la masă, până s-a culcat beizadelele, s-a osteiat lumea din curte și au ieșit una după alta caleștile cu masalale a spătarului, a aghii și a ispravnicului de curte; atunci intră răposatul Măciucă și-mi zise: 'Ai sus'.

Când am intrat în odaia lui vodă, Măciucă înainte, după el cluceru cu fiarele de picioare și eu după dânsul, vodă, care sta răsturnat pe sofa cu mânile încrucișate sub cap și cu picioarele unul peste altul grămădit, se sculă drept în picioare și, adresându-se răstit și necăjit către cluceru:

'Nu ți-e rușine, slugă necredincioasă și boier zăcaș!'

Și, întorcându-se către mine, îmi zise:

'Te fac divictar'.

Măciucă îmi făcu semn să ies și când trecui pe lângă dânsul îmi zise încet:

'Trimite-mi sus patru ciohodari'.

Ce s-o mai fi petrecut după aceea nu știu, dar, după ce m-am culcat, pare că auzeam prin somn un glas care se văita strigând: 'Iartă-mă, măria-ta! Cine o mai face ca mine ca mine să pață'.

A doua zi până în ziuă, clucerul era pornit surghiun la Snagov, cu cămașa pecetluită pe el, și a rămas acolo până la venirea muscalilor.

Când eram pe la 1829 la Craiova, l-am văzut de gât cu generalul Roth, juca cărți cu miile de galbeni, căci era peste proviant.