Scrisori către Vasile Alecsandri/Introducțiune
Când am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare și luminos între toate, menit a schimba fața lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizațiune cu totul și cu totul nouă, nebănuită și nevisată de timpii anteriori; civilizațiune ieșită din descoperirile științifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor și oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz și cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia și fotografia; prin mecanică și prin chimie a transformat toate artele și măiestriile, a însutit și înmiit producțiunea și a rădicat pe om din robie și din apăsare la egalitate și libertate; a văzut renăscând ca din cenușe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia și Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâția oameni de geniu, cari s-au ilustrat în științe, în arte și în litere, pe Humboldt, pe Cuvier și pe Arago; pe Goethe, pe Byron și pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini și pe Wagner; pe Watt, pe Franklin și pe Pasteur.
Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el își produsese efectul: deșteptase naționalitățile, una câte una, din amorțeala în care erau căzute de secoli, și România scăpa din ghearele fanarioților. Grigorie Ghica, nepot de frate lui Grigorie-Vodă Ghica al Moldovei (asasinat pentru împotrivirea sa la cedarea Bucovinei), și Ioniță Sturdza, numiți de Poartă domni al Principatelor, erau amândoi români cu nașterea și cu inima. Boierii începuse a se zice români, a vorbi și a scrie românește și a se dezbăra de morfologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, care se întinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi și pursuivarisi.
Școli românești de învățământ secundar se deschisese în 'Sfântu Sava' și în 'Trisfetitele', și mai mulți tineri erau trimiși să studieze în Franța, în Germania și în Italia, destinați ca, la întoarcerea lor în țară, să predea științele înalte: filozofia, dreptul, matematicile, științele naturale și fizice în limba română.
De la zaveră rămaseră în țară trupe turcești, un beșliaga cu câțiva neferi în fiecare județ și doi baș-beșli-aga, unul cu reședința în București și altul în Iași. Beilicul după malul stâng al Dâmboviței de la Jicnița și beilicul de lângă Sfânta Vineri din Iași erau cazărmi turcești.
Mai tot malul stâng al Dunărei, pe o depărtare de mai multe kilometri de râu, era rai al fortărețelor Brăila, Giurgiu, Turnu, Calafat și altor pozițiuni întărite. Dup-atunci a rămas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim, Mola-Scorțaru, Muftiu, Nazâru și altele. Acele sate erau sub imediata protecțiune a unor turci puternici din cetăți; nici proprietarii, nici autoritatea domnească nu îndrăzneau să calce în acele pământuri, domenii întinse cari astăzi se arendează fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt domeniurile Brăilei și Giurgiu, Moșia-Mare a Ipsilantoaiei, Paraipanu lui Arsake și multe altele pe cari proprietarii lor le părăsise, sau se vindeau pe nimica, ca și bălțile, stuhăriile și pădurile din insule, de la cari românii nu puteau trage nici un venit și se foloseau numai turcii.
Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare putere în Principate decât domnii. Pe un singur ordin al lui Gavanozoglu către beș-beșli-aga din Iași, a zburat capul boierului moldovan Hasanache, luat fără voia lui vodă, ziua în amiaza mare, din curtea domnească, unde ocupa foncțiune militară. Grigorie-vodă Ghica a trebuit, după cererea lui chehaia-beg, să aresteze pe boierul Alecache Villara, care îi era nepot de soră prin căsătoria cu fata lui Rallet, să-l dea pe mâna pașei de la Giurgiu, să-l trimită surghiun la Eski-Zagra, unde a fost deținut mai mulți ani la Zindan.
Până pe la 1826, cârjaliii făceau incursiuni prin țară și veneau până la barierile Bucureștilor tăind și pârjolind.
Principatele erau cu numele și cu faptul grânarul sultanului. Nici un product nu putea să iasă din țară până mai întâi nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele garnizoanelor și locuitorilor cetăților dunărene, cu oi, grâu, orz, ovăz, unt, miere, cerviș, seu etc., cari se luau de capanlii de la săteni români, cu voie, fără voie, pe prețurile ce se fixau pe fiecare an de marele capan din Țarigrad: pe șase lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douăsprezece parale mierea etc.
Guvernorii provinciilor din apropierea Dunărei și, mai ales, pașii Silistrei, Rusciukului și Vidinului erau aleși totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispitiți în războaie și mai dârji, tot viță de derebeghi, de cei de cari tremura chiar saraiul împărătesc, ca Pasvantoglu, Caraosmanoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-pașa, Said Mirza, Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii noștri ca pe niște zapcii, le trimeteau ordine scrise și verbale, ș-apoi pas să nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn era destul să vie în București sau în Iași un capugiu cu un gealat, să arate arzul sultanului, și capul domnului era luat în traistă și dus la Țarigrad. Astfel a căzut capul lui Grigorie-vodă al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei.
Într-o călătorie ce am făcut în munți cu poetul Alexandrescu, am găsit la Cloșani în Mehedinți pe unul banul Niculae, țăran cu ițari și cu cojoc, dar cu barba mare și ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multă vervă cum ajunsese deodată ban mare.
Badea Niculae, clăcaș din satul Băilești din Dolj, fusese scăunaș, adică comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa, pe seama căruia strângea zaherea de prin satele vecine pe prețurile capanului. Într-o zi Mustafa dispare din Vidin, și bietul Niculae, după ce alergă vreo trei ani căutându-l în toate părțile cu răboajele contabilităței legate de brâu, află în sfârșit că acel Mustafa se găsea în Țarigrad. Turcu, în vestita răsculare a ienicerilor contra lui sultan Selim III, ajunsese tare și mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.
Badea Niculae, oltean cutezător, cum îi află de știre, își ia răboajele ș-o pleacă să-l găsească ca să-și încheie socotelile. Ajuns la Țarigrad, nu se sperie nici de cavași, nici de capugii, cari îi opreau intrarea conacului vizirial, împinge, răstoarnă și dă năvală drept în odaia lui Mustafa Bairactaru.
Fostul său amic și asociat, cum îl vede, i s-aruncă în brațe, zicându-i:
– Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea să te procopsești și tu după urma mea. Rămâi aici să zic să-ți dea tainuri. Voi să te fac om.
– Cum vrei tu, Mustafa - îi răspunde Niculae - să-mi las eu țara, cuprinsul meu unde m-am născut și unde voi să mi se odihnească oasele când oi muri?
– Dacă e așa - îi zice vizirul - spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi să fii.
– Apoi, deh! Mai mare decât toți la noi este Vodă, răspunde Niculae.
Turcu, la aceste cuvinte, stă nițel pe gânduri, cu mâna pe barbă, ș-apoi îi zice:
– Vezi, asta o să fie cam greu, pentru că la numirile astea de Bogdan-beg și de Iflak-beg se amestecă totdeauna diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe câte un cirac, aleargă pe capete, ei și dragomanii lor, în sus și-n jos, pe la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, strigă de-ți ia auzul, și aduc mare supărare și năduf sultanului. Dar spune-mi, după domn ce vine?
– Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae.
– Ei bine, mitropolit să fii! și ia condeiul să scrie.
Niculae, speriat că vrea turcu să-l facă mitropolit, sare strigând:
– Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă și copii, păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie să fie călugăr și arhiereu. Cum să-mi las eu nevasta, să mă duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu.
– Dar după mitropolit ce vine? întrebă iar Mustafa.
– După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.
– Ban mare fii, dar!
Poruncește de-i aduce îndată un caftan și-l îmbracă, îi dă și o scrisoare vizirială către domnul Valahiei.
Niculae ia scrisoarea, o bagă în sân și o pleacă cu dânsa la București drept la vodă, care, citind-o, rămâne pe gânduri, că nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru. Să nu facă pe Niculae ban mare, își găsea beleaua cu viziru; să-l facă, își aprindea paie în cap cu boierii țării. Așa s-a hotărât să intre la tocmeală, crezând că doar l-o împăca cu un zapcilic, o vătășie de plai, cu o isprăvnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui vodă, răspundea, ținând-o una și bună cu vorba:
– Cum a zis Mustafa!
Vodă, dac-a văzut ș-a văzut că n-o scoate la căpătâi, poruncește de-i aduce o cărucioară de poștie, cheamă pe un edecliu și-i dă pe Niculae în seamă să-l ducă la munte la Cloșani, cu ordin către vătaful de plai d-acolo că nici pasăre măiastră să nu-i afle de știre.
Când l-am văzut, bietul om trăia de vreo treizeci de ani în Cloșani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit și stimat de locuitorii plaiului, cari toți i se închina cu respect și-i zicea banul Niculae.
Vodă a avut noroc că vizirul Mustafa Bairactaru, strâmtorat de aproape de ieniceri, apărând pe sultan Mahmud II, nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine să puie foc prăfăriii, să saie în aer cu palat cu tot decât să cadă pe mânile ienicerilor. Așa n-a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculae, pe care până la moarte îl credea ban mare în Țara Românească.
De altfel, înăuntru țărei domnii erau stăpâni, și stăpâni absoluți; tăiau și spânzurau; rar însă, foarte rar, uzau de această prerogativă; se mulțumeau a trage supușilor lor, din vreme în vreme, câte-o falangă bună, având, bineînțeles, precauțiunea a așterne postav roșu când tălpile erau viță de boier cu caftan.
Pe hoții de cai și pe omorâtori îi trimeteau la Telega, la Slănic sau la Ocnele-Mari sau îi aruncau în câte-o ocnă părăsită.
Pe borfași îi da prin târg, bătându-i la spete.
Pe măcelari și pe brutari, când îi prindea cu ocaua mică, îi țintuia d-o ureche în mijlocul târgului.
Femeile vinovate le espunea în piață legate de un stâlp, cu capul ras.
Pe feciorii de boier, când făceau vreo neorânduială sau vreo necuviință, îi poftea la cafea, în odaie la cămăraș, la tufecci-bașa sau la baș-ciohodar, și acolo li se trăgea câteva nuiele la tălpi, ca să le vie mintea la cap, ș-apoi surghiun la vreo mănăstire.
Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă, se bănuia sau se dovedea că ținea corespondență cu Țarigradu, se pomenea pe la miezul nopții cu vizita unui edecliu domnesc, care-l scula din somn, îl lua în căruța de poștie și-l ducea surghiun la Mărgineni, la Snagov sau la Poiana-Mărului; sau cel puțin îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. Când vina era mai grea, edecliu îl pecetluia ca să nu se poată primeni cât ținea osânda.
Grigorie-vodă Ghica, când s-a dus la Țarigrad să primească domnia de la sultan, luase cu dânsul pe un boier, anume Filip, fiul unui marseliez pribegit, venit cu Ipsilant. Acel Filip făcuse cunoștință cu un împiegat al Porții și, la întoarcerea sa în țară, scria turcului cele ce se petreceau la domnie, ceea ce aflând Grigorie-vodă Ghica a pus de l-a pecetluit și l-a surghiunit.
Deși domnii aveau fiecare un postelnic pentru relațiunile cu consulii, dar acțiunea acelor funcționari se mărginea mai mult în cele ce privea interesele sudiților streini; iar cestiunile adevărat politice și internaționale erau tractate mai totdeauna la Țarigrad de reis-efendele Porții cu elciii puterilor interesate. Lucrurile se petreceau totdeauna cam în modul următor:
Mihai-vodă Sturdza, pe la anul 1842, ducându-se în voiaj în streinătate, încredințase trebile domniei vărului și ministrului său favorit, logofătului Costache Sturdza. Tot p-atunci consulul grecesc, lipsind și el în concediu, lăsase cancelaria consulatului în seama unui dăscălaș anume Căminarache, om de casă și de masă boierului Sturdza. Grecu, îngâmfat să se vadă el reprezentant de putere europeană, îmbracă haine cusute cu fir, își trântește în cap o șleapă cu pene, își pune spanga la brâu și o pleacă să facă vizită oficială locotenentului de domn. Glumețul Costache Sturdza, când îl vede gătit astfel, îl apucă râsul și-l primește cu: 'Ce e asta, caraghiosule?
Grecușorul, nemulțumit de o asemenea primire, se supără, părăsește salonul ministrului, se duce la consulat, dă bandiera elinească jos și rupe relațiunile cu guvernul Moldovei, declarând că s-a făcut ofensă regelui Othon, în persoana reprezentantului său.
Afacerea ajunge la Constantinopol, unde ministrul Greciei aleargă în toate părțile, cerând reparație de la Poartă, și după trei luni de negocieri și intervenire a mai multor puteri amice se hotărăște ca postelnicul cel mare al Moldovei să se ducă în plină uniformă la consulatul elinesc din Iași, să esprime părerea sa de rău pentru neînțelegerea urmată și după aceea să asiste la rădicarea steagului grecesc, care să se facă cu muzică și cu onoruri militare.
După îndeplinirea acelor formalități, grecu, îmbrăcat iar cu uniforma știută, se duce să facă vizită locotenentului domnesc, și atunci marele logofăt îl primește cu mâna întinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicându-i: 'Na, mascara, vino de sărută mâna'. Grecu i-a sărutat mâna și astfel s-a închis incidentul. Caminarache a făcut chef mare în ziua aceea, că de trei luni fusese înțărcat de la masa bogată în mâncări bune și vinuri alese a mărețului boier Costache Sturdza.
Acum vreo cincizeci de ani populațiunea țărei se compunea numai de români, afară de câteva sute de familii de greci, venite cele mai multe în urma fanarioților, de câțiva armeni refugiați din Turcia; nemți foarte puțini, iar de ovrei nici vorbă. Rar, foarte rar se auzea prin orașe câte un bocceagiu strigând: 'Marfă, marfă', cu legătura rezemată pe cot. Invaziunea jidovească a început cam după la 1830, de când în Austria și în Rusia îi iau la oaste; așa că, până pe vremea Regulamentului, locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase:
1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului, se deosebea în:
Clăcașii, așezați pe moșii boierești, mănăstirești sau domnești. Ei clăcuiau, adică plăteau proprietarului în muncă chiria pământului pe care locuiau și în care se hrăneau; și în:
Moșneni sau rezași, adică proprietari mici, șezători la țară în pământurile lor.
2. Câteva mii de țigani, robi ai boierilor, ai mănăstirilor sau ai statului.
Aceștia se deosibeau în:
Netoți, oameni fără casă și fără șatră, nomazi, umblau în cârduri cu capul gol, netunși, despletiți și nepieptănați, înveliți în câte-o otreapă, o rogojină sau un țol vechi, rupt și soios, ca într-o manta, ducând copiii în cârcă sau în glugă; furau ce puteau și mâncau ce găseau: hoituri împuțite, câni, pisici și mortăciune; când apăreau undeva, era spaimă. Armașul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească, împărțindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voit să-i primească pe moșiile lor; a luat chiar el pe moșia sa din județul Dâmbovița, Vizurești, mai multe familii de le-a așăzat acolo. Știu că mulți au murit de inimă rea, văzându-se deveniți stătători; dar cei cari au rămas muncesc pământ.
Țigani de laie, nomazi și ei, dar aveau șatre sau corturi; ei se deosebeau, după meseriile ce esersau, în: rudari, ursari, cărămidari, fierari, spoitori și salahori la zidiri. În vremi mai vechi, unii erau aurari și își plăteau birul către visterie din aurul ce găseau în râurile de la munte.
Armașul cel mare avea toată autoritatea asupra robilor statului, strângea birul de la ei și uneori profita de salahoria lor ca să-și facă pe ieftin o căscioară la țară sau la București.
Țigani de vatră, mai toți robi boierești sau mănăstirești, erau meseriași sau servitori pe la casele stăpânilor și proprietarilor lor, unde slujeau zi și noapte, îmbrăcați sau despoiați, mâncați sau nemâncați, dar totdeauna desculți și bătuți.
Robii boierilor și mănăstirilor nu plăteau nimica la stat, erau proprietate absolută a stăpânilor, puteau să-i vânză cum voiau, în familii sau izolați.
3. Boierănașii, neamurile și mazâlii sau nobilimea cea de la țară, în care se aflau mulți din urmașii domnilor și boierilor vechi cei mai ilustri, erau scutiți de dări către stat, dar nu aveau alte prerogative, nici privilegiuri.
4. Populațiunea orașelor se compunea de meseriași și neguțători, împărțiți în isnafuri sau corporații: croitori, cavafi, ișlicari, curelari, ceaprazari, tabaci, brașoveni, gabroveni, bogasieri, lipscani și zarafi; fiecare corporație cu starostele său.
5. Câteva sute de boieri mici, fără barbă, ziși starea a doua și a treia, între cari se prenumărau edeclii domnești, bașciohodaru, tufecci-bașa, divictaru, cafegi-bașa, stolnici, șătrari, slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc., până la serdari, căminari și cluceri mari.
6. Boieri ziși de starea întâia, boieri cu barbă, ale căror ranguri începea de la agă și spătar până la logofăt al credinței, treizeci sau patruzeci la număr; dintre aceștia se luau slujbașii cei înalți administrativi și judecătorești.
De la logofăt al credinței în sus, rangurile de logofeți de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, de vornic de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, până la ban mare inclusiv, zece sau doisprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada.
Boierii cei mari purtau contoș și pe cap gugiuman de samur. Cei halea țineau dinaintea lui vodă, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu mânerul de fildeș. În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aștepta berber-bașa al curței care-l rădea, însemnând cu briciu pe unde să lase să-i crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe și tumbelechiuri.
În vârful piramidei de clase era domnul cu cabaniță și cucă, cu sabie, topuz și tui.
Boierii mari și mici nu numai că nu plăteau nici o dare către stat, dar aveau și privilegiul de a scuti un număr de dajnici, de la trei până la optzeci, după importanța rangului la care era ajuns; acești scutiți erau scutelnici și poslușnici boierilor și, în loc de a plăti dările lor către stat, le plăteau patronilor boieri, în bani sau în muncă. Regulamentul organic a desființat acest privilegiu pentru viitor, conservând acelor ce-l aveau la 1831 o rentă viageră în bani pe care-i primeau de la visterie, rentă care astăzi este, cred, cu totul stinsă.
Birul către stat se făcea în lude. Marele vistier întocmea tabele pe județe, pe plăși și pe sate, după trebuințele țăranului. Acea tabelă, cum ajungea la sat, obștea se aduna duminica în sobor la ușa bisericii și făcea cislă, puind asupra fiecărui sătean o dare potrivită cu starea și cu puterea sa.
Veniturile celealalte, otcupurile sau huzmeturile, precum oieritul, vinariciul, vămile, ocnele și altele se vindeau la mezat de marele vistier și se adjudecau acelor cari ofereau prețurile cele mai favorabile. Acei antreprenori sau otcupcii erau cei mai mulți armeni și greci, oameni veniți cu domnii fanarioți din părțile Turciei: un becer sau cuparu Manolache, un Polisache, un Manuc sau un Privilegiu; aceștia, întinzând bine sfoara, se îmbogățeau în doi-trei ani. Mulți din pretinșii noștri nobili de astăzi, cărora nu le ajungi cu strămurarea la nas, datoresc celebritatea și averea lor otcupurilor.
Erau unele funcțiuni publice fără leafă; remunerația titularului era lăsată în seama vredniciei sale, s-o facă cât putea mai lucrativă.
Logofătul Fănică, împiegat al hatmaniei, care era unul din amploiații de această categorie, într-o dimineață, după ce se răsese bine pe obraz și pe cap și se spălase, ieșise în curte, legase un căpătâi al taclitului de clanța ușii și se încingea peste antiriu, învârtindu-se și strângându-se în brâu, când un ceauș îi aduce înainte doi împricinați să-i judece. Unul se jăluia că, tras în gazdă la un han de la capul Podului Mogoșoaii, când s-a sculat a doua zi, nu și-a mai găsit cizmele, furt despre care acuza pe un alt călător care dormise într-o odaie cu dânsul.
– Ai auzit tu, mă? zice logofătul Fănică, adresându-se către părât, de ce ai furat cizmele? Să le dai omului înapoi, că te ia dracu!
Părâtul se apăra tăgăduind; atunci logofătul Fănică se întoarce către părâș și-i zice:
– Auzi, că de unde să ți le dea, dacă nu ți le-a furat el? Și, după ce unul repetează vreo trei-patru ori că acela îi furase cizmele, și celalalt tăgăduiește, logofătul Fănică închide dezbaterile, zicând ceaușului:
– Ai! ia-i ceauș! Am înțeles pricina; închide-i pe amândoi la gros, să dea fiecare câte cinci lei, și dacă nu au parale, să le iei epingelele.
Dreptatea s-a făcut într-un minut, dar nici până azi nu se știe cine a furat cizmele călătorului.
Pe vremile acelea, și până mai încoace, nu esistau în țară nici șosele, nici poduri peste gârle; la cea mai mică viitură de ape comunicațiunile încetau, la malurile vadurilor stau carăle și căruțele adunate ca la bâlci, câte-o săptămână, așteptând să scază apa, să poată trece. Vara, când era uscat, și iarna pe pârtie, caii de poștie, mici și slabi ca niște pisici, zburau cu trăsura după ei, cu o iuțeală de douăzeci și douăzeci și cinci de kilometri pe oră, pe când toamna și primăvara, când era pământul desfundat de ploi, d-abia puteau lua o poștă într-o zi, și acea cu vai, cu chiu, cu gură multă și cu bice bune. Cine-și mai aduce aminte astăzi de noroiul adânc de un cot din zăvoiul Orbului, sau de vestitul Codru Herții în care pocnea picioarele cailor și lăsau tipar la fiecare pas!
Mulți ieșeni poate că n-au uitat timpii dintâi ai Unirei Principatelor, când, pentru a veni toamna la Cameră la București, luau mai bine drumul pe la Cernăuți, Lemberg, Viena și Pesta, de unde se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu, decât a veni d-a dreptul pe la Focșani și Buzău.
A călători noaptea nici vorbă, căci trebuia să tragi la gazdă când era soarele de-o suliță sus pe cer, dacă nu voiai să faci cunoștință cu vreun Grozea, un Petraru, un Tunsu sau Belivacă.
De-o jumătate de secol, Moldova pierduse, prin luarea Bucovinei, cele mai frumoase ținuturi ale sale, și nu trecuse mulți ani de când o altă parte a ei, Basarabia, fusese adjudecată Rusiei, și gurile Dunărei cu Delta cu tot treceau una câte una, în domeniul muscălesc, așa că pe la 1840 chiar malul drept al canalului Sfântu Gheorghe, pe o distanță de mai multe kilometri, se găsea în puterea țarului.
Am văzut pe baș-beșli-aga părăsind cazarma beilicului și ieșind cu trupele sale pe la bariera Șerban-Vodă, pe când, pe la bariera Moșilor, generalul Roth intra în București cu avangarda rusească.
Am văzut țara guvernată de Pahlen, de Zaltukin și de Kisselef, cu Bârzof și cu Pazarnicu.
Puneam noaptea urechea pe pământ la Ghergani și număram tunurile cari băteau Silistra.
Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica și pe a frate-so Alexandru-vodă, domnia lui Bibescu cu căpitan Costache chehaia, ucenicu și imitatorul Pazarnicului.
Pe atunci scriitorii cancelariilor se ziceau piseri, șefii de serviciu nacealnici, masa sau biurou se numea stol și șeful de masă stol-nacealnic; scriptele cancelariei se numeau ciorna, sprafca, otnoșenie, pricaz și sdelca; ofițerii se numeau prapurcici, porucici, polcovnici și pot-polcovnici.
Slavismul își încerca conchista prin biurocrație și prin armată, precum odinioară o încercase prin biserică cu blagoveștenie, preobrejenie, blagoslovenie, bogoslov, zlatauz, pristol și denie.
Am asistat la înființarea Societății literare și societăței 'Frăția' și la răscularea de la 1848.
Am văzut îndoita alegere a lui Cuza-vodă, proclamarea Unirei Principatelor și lovitura de stat.
Am asistat la noaptea de 11 fevruarie la plebiscitul lui vodă Carol de Hohenzollern, apoi la declararea independenței României și a regatului și la încoronarea regelui Carol I.
În epoca de tranziție, prin care a trebuit să trecem ca să ieșim din starea de umilință în care eram căzuți și să ne rădicăm la o viață civilă și politică, am putut avea multe și mari decepțiuni, am putut întâlni în cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemărei au lipsit de la datoria lor, alții, regretând o stare de lucruri în care trăise, care le convenea și le profita poate, se uita cu dor la trecutul țărei; pe alții, îngrijați de repegiunea cu care se succedau aspirațiunile și exigențele naționale, rămâneau înapoi; pe mulți îngâmfați de succesele națiunei, la cari nici cu gândul nu gândise, își atribuiau lor tot meritul, fără a voi să recunoască cea mai mică participare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurărilor dinafară. Am putut vedea oameni orbiți de invidie sau de ambiție cari nu au cruțat nici intriga, nici clevetirea, pentru a ajunge sau pentru a se susține la putere sau la favoare, sau pentru a-și face o popularitate.
Dar numărul tuturor acestora se pierde în negura mulțimei, ș-apoi chiar lor nu li se poate imputa lipsa de patriotism, pentru că, la timpi de cumpănă grea, i-am văzut pe toți uitându-se cu trupul și cu sufletul la glasul țărei.
'Fericiți sunteți voi, tinerilor români, ne zicea Michelet; în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe'.
Pe când Michelet rostea aceste cuvinte, numele de român nu trecea încă dincolo de Carpați și de Dunăre; mulți din tinerii noștri aflați la studii în Viena, în Munich sau în Paris se credeau umiliți d-a aparține unei naționalități necunoscute în lumea europeană. Le era rușine chiar de numele lor de familie și de botez; fiii lui Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi. Astăzi își zic românește Ionescu, Gheorghescu și Iliescu; ba chiar fiii lui Iacob, lui Moise și lui Teohari își dau numele de Iacovescu, Moisescu sau Teoharescu, crezând ca țiganii că lulelei, dacă i-o zice pipă, românu n-o s-o cunoască. Chiar francezii, în mijlocul cărora trăia sute de tineri români, ne numea până acu vreo douăzeci de ani valac și moldav sau valav și moldac, sau, cu un singur cuvânt, moldovalac, iar țărei îi zicea Moldavie, Valachie, Moldaquie, Valavie și, cu un singur cuvânt, Moldavalachie.
Astăzi numele de român și de Românie, ca națiune și ca stat, sunt cunoscute în toate colțurile lumei civilizate, și orice fiu al patriei îl poartă cu mândrie.
Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aș putea zice; și de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere într-însul. El prețuiește mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretențios. Ori de câte ori am văzut la noi în țară un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le știe și le poate toate, am avut ocazie să mă conving că era viță de strein.
Când era vorba d-a se înființa Curtea de casație, mulți din oamenii noștri politici se întrebau unde o să găsim douăzeci de legiști învățați și ispitiți, cu cari să se poate pune în mișcare o asemenea înaltă instituțiune; și mai toți deputații sta la gânduri dinaintea acelui argument. Nevoia ne-a silit să îndrăznim, și Curtea noastră de casație nu este mai prejos în lumini și capacitate decât instituțiunile de același ordin din țările cele mai înaintate în știința dreptului.
A fost un timp, și nu prea demult, când corespondența în streinătate se făcea prin cancelaria rusească și austriacă, care lua scrisorile și pachetele noastre de le espeduia cu o espedițiune organizată în toată forma la noi în țară, cu biurouri în toate orașele noastre. Reprezentanții puterilor streine se împotriveau la ideea de a se trece acest serviciu la poșta română. 'Unde vă sunt - îmi zicea unul din consuli - oamenii speciali, capabili și esperimentați, cărora să le putem încredința corespondența noastră diplomatică și interesele supușilor noștri?' Am răspuns acelui diplomat că, precum am putut învăța calculul diferențial și integral, așa că manipulăm funcțiunile (...) tot așa de bine ca și Delaunay și Puiseux, nu mai puțin eram siguri a învăța, dacă nu în câteva săptămâni, dar în câteva luni, a manipula primirea, espeduirea și distribuirea scrisorilor și pachetelor ca și împiegații poștei rusești și austriece. Nevoia ne-a silit să luăm asupră-ne acest serviciu, și chiar de la început el s-a făcut într-un mod satisfăcător; și astăzi nimeni nu-i poate nega dreptul de a se compara și a rivaliza cu serviciile telegrafo-postale cele mai bine organizate.
'Voiți să răscumpărați drumurile-de-fier - zicea un senator - dar unde vă sunt oamenii cari să știe a le administra, unde o să găsiți împiegați capabili să le puie în mișcare, unde vă sunt inginerii cari să le poată repara la trebuință?' Dinaintea unor asemenea argumente mulți stau pe gânduri să voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit să luăm pe seama statului rezoul cel mai lung; și putem zice că, chiar din ziua dintâi, serviciul s-a făcut în toată regula și în toată securitatea, cu împiegați români; și nimeni nu poate tăgădui că liniile au fost totdeauna în bună stare, fără a regreta administrațiunile anterioare ale lui Strussberg, Bleichröder sau Staatîs Bahn.
Nu voi pretinde că tot ce s-a făcut în țara noastră de un sfert de secol încoace este perfect, dar îmi permit a observa pesimiștilor și impacienților că nici o țară din lume n-a progresat așa de mult ca țara noastră într-un așa de scurt timp, și că orice progres începe printr-o stare neguroasă și plină de nedomiriri; stare de care unii dibaci știu a se folosi, aceasta mai ales când progresul se operează de jos în sus; de aceea este totdeauna bine ca impulsiunea și conducerea reformelor prin cari trece o națiune să vie de la clasele de sus, de la clasele luminate; de la acelea să proceadă spiritul de inovațiune, să nu aștepte ca inițiativa reformelor necesare să pornească de jos, căci atunci clasa numeroasă pierde spiritul de conservațiune care trebuie să domine totdeauna la bază, și societatea intră într-o perioadă de agitațiune care anevoie se poate astâmpăra.
Oamenii pe cari instituțiunile, împrejurările sau educațiunea i-a pus în fruntea unei națiuni sunt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul progresului, ci să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale, mai ales în ceea ce privește industria și comerțul, căci ele nu se pot conduce decât numai de luminele științei cari singure pot arăta drumul care conduce pe om a deveni folositor și necesar societăței în care trăiește.
Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din mersul ei progresiv, care este tras de natura fizică și morală a omului; nimeni nu are dreptul d-a-i impune sisteme oricât de geniale ar fi acele combinațiuni. Să te ferească Dumnezeu de omul care n-a citit decât o carte; acela ajunge mai curând sau mai târziu la o sistemă absolută, merge până a voi să prefacă societatea după capul său, după ideile ce și-a format; uită adevărurile sociale cele mai fundamentale, uită că progresul moral este libertatea și că progresul material este de a produce cât se poate de ieftin, d-a pune pe om în stare bună și a-i crea timp de a-și rădica gândirea mai sus de mulțumiri materiale.
Omul la tinerețe trăiește cu speranțe și la bătrânețe trăiește cu suveniri.
Plăcută este tinerețea cu cortegiul ei luminos și înflorit de cugetări înalte și de iluziuni plăcute, și frumoasă a fost tinerețea oamenilor generațiunei din care am făcut parte, generație care a trăit cu mintea ațintită la fapte mari și patriotice, plină de speranțe, de credință în Dumnezeu și în viitorul României; hrănită cu aspirațiuni înalte, din cari multe, grație împrejurărilor și stăruinței oamenilor de bine, am putut a le vedea realizate una după alta; izbânde cari au lăsat bătrânețelor noastre suveniri plăcute și au deschis generațiilor celor tinere un câmp întins și luminos de speranțe și mai mărețe, și mai glorioase; generație care a urmat de aproape după deșteptarea românismului din letargia în care îl afundase grecismul fanariot, ce începuse a prinde coajă și năbușa naționalitatea noastră, precum apasă astăzi asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia și asupra albanezilor.
Cât îmi place în orele mele de izolare să-mi aduc aminte de unii din oamenii cu cari am trăit alături, pe care i-am văzut luptând cu abnegațiune și curaj pentru redobândirea drepturilor țărei și pentru libertate! Găsesc o mulțumire nespusă a-mi rememora faptele și cuvintele lor și a le binecuvânta numele și memoria.
Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, așezați pe jățuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci și luminoase, am petrecut ore întregi și plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinerețe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, și ne-am despărțit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:
'De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?'.
Și astfel am început o corespondență, deși adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupațiunile ne-au permis; corespondență în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul.