Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina
Sub acest titlu „Augsburger Allgemeine Zeitung“ face nu atât o recenziune cât un mic rezumat a broșurei d-lui I. Slavici intitulată Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina, publicată în limba germană. Mai întâi foaia din Augsburg menționează de volumul prim al unei opere scrisă de Hunfalvy, intitulată Die Ungern oder Magyaren, apoi continuă astfel:
Aceste două tomuri stau într-o intimă legătură și se complectează în oarecare privință. Hunfalvy arată cum ungurii au înțeles a face propagandă, ajungând să maghiarizeze pe germani și slavi. El constată numai un fapt cunoscut de toți. Se știe că în ultimii ani sau decenie numeroși nemaghiari și-au maghiarizat numele, spre a face să li se uite adevărata lor origine. Din contră, în cartea de față (Slavici) se constată că nici un singur român nu și-a maghiarizat numele, deși în timpul mai recent s-au format reuniuni ce lucrează sistematic la maghiarizarea numelor de familie. În genere, Slavici nu prea vede bine pe unguri, El zice „Secoli întregi maghiarii au fost elementul domnitor la Dunărea inferioară, poporul creștin cel mai însemnat în tot Orientul și veriga mijlocitoare dintre Orient și Occident; în timpul acestei îndelungate domnii ei n-au izbutit a deveni un ciment social pentru popoarele dominate de dânșii. Ei au fost politicește un popor energic, fără însă a fi un element de cultură: ei au ținut, ce e drept, legate împreună popoarele stăpânite de dânșii, nu însă prin superioritatea lor intelectuală ci grație preponderanței lor fizice.“ Așa poate să fi fost în timpuri mai depărtate. Dar când vedem că ungurii au înțeles acum câțiva ani să formeze dualismul în Imperiu și, cu toate că plătesc numai 30 procente și se află față cu germanii, totuși ei joacă primul rol, atunci nu prea poate fi vorba de o superioritate fizică, ci ar fi să recunoaștem că ungurii tocmai politicește sunt capabili. Dar să nu mai descoasem această temă, ci să ne întoarcem la cartea ce conține o mulțime de lucruri interesante.
Primele grupe de români, asupra descendenței cărora, de este slavă sau romană, părerile sunt controversate, s-au ivit în Carpați acum vreo șase sute de ani. În decursul acestui timp ei s-au dezvoltat și lățit astfel încât astăzi numără ca la trei milioane suflete. După cum se știe, românii din Transilvania s-au răsculat sub conducerea lui Horea și Cloșca, în timpul lui Iosif II, devastând țara în lung și în lat. Cauza acestei răscoale a fost că cea mai mare parte a românilor transilvani erau glebae adscripti. După ce și iobagilor din Transilvania li s-a dat libertatea de a se muta a încetat și răscoala. De altfel rebeliunea a fost îndreptată în contra funcționarilor, nu în contra împăratului. Când Horea a fost trimis cu o suplică la împăratul a trebuit să jure comitenților săi nu numai că va da suplica în propria mână a împăratului, dar că va stărui ca împăratul să și citească hârtia în fața lui; căci, ziceau ei, ni se face multă nedreptate pentru că împăratul n-a citit plângerile noastre; el are mult de lucru și ceilalți nu-i spun adevărat.
Foarte interesant este capitolul asupra religiunii. Românul n-are, cuvânt pentru noțiunea „religiune“ și „confesiune“. Românul întrebuințează pentru aceste două noțiuni cuvântul „lege“. Credința creștină este pentru român legea creștină. Românii sunt creștini; dar ei au unele moravuri și obiceiuri cari sunt străine creștinismului, Astfel soarele este sfânt la români și românul adevărat stă aplecat, cu capul descoperit, în fața soarelui ce răsare. Vinerea e o sărbătoare și mai ales țăranii nu lucrează în această zi, deoarece nimic nu merge bine ce s-ar întreprinde vinerea. Și pâinea este sfântă, Înainte de a o începe se face o cruce cu cuțitul pe dânsa. Dacă cade jos o bucată, se ridică iute, se șterge și se sărută; dacă s-a prăfuit, se aruncă în foc, parte pentru că, aparține morților, parte pentru că a arunca pânea sau a o călca în picioare este mare păcat. Cine nu ține legea românilor e necurat și necurat este oricine și orice stă în legătură cu un asemenea om. Nimeni nu poate bea dintr-un vas fără a fi vărsat puțin pe pământ și este o insultă a oferi unui român apă, fără a face această libațiune. Totuși „necurățenia“ nu atrage după sine nici ură, nici despreț; însă românul nu va purta haina unui necurat, nu va lua pâne de la el, nu va gusta din vasul lui, considerând de un mare păcat orice comunitate domiciliară cu dânsul. Numai copiii rămân curați totdauna, chiar de ar fi fructul unei căsătorii impure; însă românul uită curând originea necurată a acelora.
Românul se ferește de a face prozeliți și niciodată n-a exista vreun apostol sau sfânt român. Dacă însă un preot român ar refuza vreunui străin de a-i face slujba ar da ocazie la mari supărări și s-ar ține în nume de rău unui popă care ar refuza să țină rugăciune pentru un ovreu bolnav sau eventual să-l îngroape după ritul român.
Capitolul ce vorbește despre particularitățile naționale nu e mai puțin interesant decât cel asupra religiunii. Locuitorii unui sat român se împart în trei clase: fruntașii, mijlociii și codașii și fiecăruia i se cuvine numai ce are clasa sa. Poziția fruntașilor e foarte dificilă. El are un cerc de partizani ce se încred în el orbește și-i recunosc autoritatea. Dar el are și adversari, și ochii tuturor sunt îndreptați spre dânsul. El are dreptul și datoria a opri în uliță pe oameni și mai ales pe. tinerime și a le face mustrări pentru vreo necuviință; dar vai de dânsul când comite și el vreo greșală, căci numai popii e permis a nu face ceea ce povățuiește să facă alții. Un proverb zice: Fă ce zice popa, dar nu ce face el.
Cât privește căsătoria, se descrie târgul de fete de pe Găina (un munte înalt de 5 — 6 000 urme). În ziua Sf. Petru și Paul se ține un târg în vârful acelui munte. Fetele lucrează: țes, torc și coase ani de zile spre, a-și face zestrea. Rudele și prietenii mai dau câte ceva. Apoi se pune totul în lăzi, frumos lucrate și vopsite. Orice familie care are o fată mare [î]și întinde pe munte cort, în care se așază zestrea, și fruntașii familiei așteaptă pe pețitori. Apoi vin junii, însoțiți de familiele lor, și aduc ce au mai bun, mai ales o cingătoare sau brâu plin de aur și argint, și, după ce și-au ales o mireasă, se face logodna publică. Fata e bine să se mărite în satul părinților ei și soartea unei neveste căsătorită într-alt sat se plânge în nenumărate cântece populare.
Femei cu forme voluptuoase rar se găsesc la români. O figură gingașă, mâini mici, picior mic, buze subțiri, umeri plini, un bust puțin dezvoltat sunt particulare mai tuturor femeilor române. Femeile românești mai au datoria de a-și cultiva frumusețea, ba în Banat trebuie să se și sulemenească.
În genere românul e cam încăpățânat nu vrea să înțeleagă și se ține în rezervă față cu orice idee nouă. În lucruri cari-i sunt indiferente este foarte mlădios; dar în lucruri cari îl privesc de aproape el e omul cel mai cerbicos și, dacă a luat odată o hotărâre, apoi nu o schimbă cu una cu două. De aceea și este un om de încredere.
Limba română se numără în grupul celor romanice. Construcția internă este într-adevăr romanică, însă regulele sunetelor se abat mult de la ale limbelor romanice și tezaurul de cuvinte are multe elemente străine, mai ales slave.
Între cântecile românilor sunt și cântece de iele sau zâne. A treia zi după nașterea unui copil se așteaptă cele trei zâne cari hotărăsc soarta celui nou născut. În acea zi se pun pe o masă curată tot felul de bucate și o sumă oarecare de bani, spre a le dispune bine, și se recitează cântarea ce laudă puterea zânelor. Darurile sunt ale moașei.
Le mai menționăm și cântecele de jale (plângerile), ce se cântă de femei anume tocmite și sunt îndreptate cătră cel răposat, ba i se cântă în ureche. După credința românilor mortul aude și pricepe tot.
Mortul trebuie ținut în casă o zi și o noapte. În acest timp să nu fie lăsat singur și nici plângerile să nu înceteze; de aceea se tocmesc femei plângătoare, cari „se cântă“ pe rând, niciodată împreună.
Am relevat aci câteva puncte cari probează că această carte oferă mult acelora cari se interesează de etnologie.